Judecat și răstignit

Marcu 15 este miezul narațiunii patimilor. Prezintă procesul Dom­nului Isus, condamnarea Lui, batjocura din partea soldaților, răstignirea și apoi moartea și îngroparea Lui. Evenimentele din acest capitol sunt prezentate scurt și la obiect, cu detalii clare, cel mai probabil pentru că autorul lasă faptele să vorbească de la sine. 
În întreg capitolul, paradoxul – sau ironia de situație – joacă un rol important. De aceea este nevoie să avem o definiție clară a ceea ce este paradoxul. Acesta are deseori trei componente: (1) două niveluri de sens, (2) cele două niveluri se află în conflict sau se contrazic unul pe celălalt și (3) o persoană care nu observă paradoxul sau ironia situației nu realizează ce se întâmplă și nu știe că ea este cea care va suferi consecințele.
În săptămâna aceasta, de la întrebarea lui Pilat: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” la soldații batjocoritori, la semnul de deasupra crucii, la batjocura liderilor religioși: „Pe alții i-a mântuit, și pe Sine Însuși nu se poate mântui” și până la apariția neașteptată a lui Iosif din Arimateea, capitolul este plin de paradoxuri sau de ironii dureroase care dezvăluie însă adevăruri categorice despre moartea Domnului Isus și despre semnificația acesteia.

21 septembrie: Ziua Slujirii Pastorale 
 

Comentariu EGW

De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou și Domnul Hristos a fost adus iarăși în sala de judecată. El declarase că este Fiul lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzaţie împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declaraţii, pentru că mulţi membri nu fuseseră prezenţi la ședinţa din cursul nopţii și nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei știau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toţi de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susţinerea Domnului Isus că El este Mesia putea fi transformată într-o declaraţie de revoltă politică.

„Dacă ești Tu Hristosul”, au zis ei, „spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede și, dacă vă voi întreba, nu Îmi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul”. Dar, ca să poată fi lăsaţi fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” – Hristos, Lumina lumii, p. 714
Preoţii și conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreţ nașterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricaţi erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste faţă, spunând: „Hristoase, prorocește-ne – cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în faţă.

Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioșie orice privire insultătoare, orice cuvânt și orice act săvârșite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceștia stricaţi, care și-au bătut joc și au scuipat faţa calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele. – Hristos, Lumina lumii, p. 715
Nelegiuirile oamenilor au fost puse asupra Domnului Hristos, în calitate de înlocuitor și garant, iar El a fost pus în rândul călcătorilor Legii, ca să-i poată răscumpăra de sub blestemul Legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam din toate veacurile apăsa asupra inimii Sale, iar mânia lui Dumnezeu și manifestarea îngrozitoare a repulsiei Sale față de nelegiuire au umplut de spaimă sufletul Fiului Său. Faptul că Fața divină s-a întors de la Mântuitorul, în acest ceas al suferinței supreme, a străpuns inima Lui cu o durere pe care omul nu va putea să o înțeleagă niciodată pe deplin. – Istoria mântuirii, p. 225
 

1. Citește Marcu 15:1-15. Ce situații paradoxale sau ironice observi aici?

Pilat din Pont a fost guvernator în Iudeea în anii 26-36 d.H. Nu a fost un conducător blând, iar unele dintre acțiunile sale au generat consternare în rândul locuitorilor (vezi Luca 13:1). Procesul lui Isus în tribunalele evreiești s-a încheiat cu condamnarea Acestuia la moarte pentru blasfemie. Dar, în majoritatea cazurilor în timpul stăpânirii romane, evreii nu puteau decide execuții, așa că L-au dus pe Isus la Pilat pentru condamnare. Nu se menționează acuzația adusă lui Isus în fața lui Pilat, dar o putem deduce din scurta întrebare pe care Pilat I-o adresează lui Isus: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” (Marcu 15:2). În vremurile Vechiului Testament, Israel își ungea regii, așadar nu e greu de înțeles cum termenul Mesia („Unsul”) putea fi răstălmăcit pentru a însemna pretenția la un omagiu în calitate de rege și, prin urmare, a rivaliza cu cezarul. Astfel, Isus a fost acuzat în fața sinedriului de blasfemie, în timp ce acuzația prezentată în fața guvernatorului a fost de răzvrătire, care ar fi dus la moarte. 

Ironia situației constă în faptul că Isus este atât Mesia, cât și împăratul iudeilor. Condamnarea Lui pentru blasfemie și răzvrătire a fost greșită, ar fi trebuit să primească în schimb omagiu și închinare. Cu toate acestea, Isus acționează în continuare într-o manieră regală. Răspunsul dat de El lui Pilat: „Tu [însuți o] spui” (Marcu 15:2, EDCR, NTSBR, BTF, NTR), este un răspuns vag, care ocolea o asumare. El nu neagă acest titlu, dar nici nu îl confirmă. Acest răspuns poate sugera că El este împărat, dar de altă natură (compară cu Ioan 18:33-38).
Marcu 15:6 introduce în narațiune obiceiul de eliberare a unui de­ținut cu ocazia Paștelui. În Marcu 15:9, Pilat întreabă dacă să Îl elibereze pe „Împăratul iudeilor” și, deși este posibil ca el să fi fost ironic, el însuși ajunge victima ironiei. Marcu 15:9,10 exemplifică ce înseamnă să înțelegi sau să nu înțelegi ceva. Pilat înțelege că liderii religioși L-au denunțat pe Isus din invidie, dar nu înțelege și că, întrebând mulți­mea, face jocul liderilor religioși. Aceștia instigă mulțimea și cer răstignirea lui Isus. Pilat se eschivează. Răstignirea era un mod îngrozitor de a muri, în mod special pentru un om pe care el Îl considera nevinovat. Cât de dureros de paradoxal este faptul că guvernatorul păgân voia să Îl elibereze pe Mesia, în timp ce conducătorii religioși Îl voiau crucificat.

Ce te poate împiedica să urmezi mulțimea atunci când te confrunți cu o mare presiune în acest sens?

Comentariu EGW

Domnul Isus avea mulți simpatizanți printre cei aflați în jurul Său, iar faptul că nu răspundea nimic la numeroasele întrebări care I-au fost puse îi uimea pe cei din mulțime. În ciuda batjocurilor și a violenței gloatei, trăsăturile chipului Său nu arătau nicio expresie de încruntare sau îngrijorare. El era liniștit și plin de demnitate. Spectatorii Îl priveau cu uimire. Ei au comparat chipul Său desăvârșit, ferm și plin de demnitate cu înfățișarea acelora care stăteau pe scaunul de judecată împotriva Sa și și-au spus unul altuia că El arăta asemenea unui împărat mai mult decât oricare dintre conducătorii de acolo. Chipul Său nu purta niciunul dintre semnele unui răufăcător. Privirea Sa era blândă, senină, fără nicio expresie de intimidare, iar fruntea Sa era înaltă și largă. Fiecare trăsătură era puternic marcată de principiile bunăvoinței și ale nobleței. Răbdarea și îndurarea Sa erau atât de neobișnuite pentru un om, încât mulți au tremurat. Chiar și Irod și Pilat au fost foarte tulburați de purtarea Sa nobilă și divină. – Istoria mântuirii, p. 216

Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obișnuit. El credea că Isus era un personaj extraordinar și că era întru totul nevinovat de acuzațiile care se aduceau împotriva Lui. Îngerii care asistau la scena aceea au observat convingerile guvernatorului roman și, pentru a-l salva de implicarea în fapta îngrozitoare de a-L preda pe Hristos pentru a fi răstignit, un înger a fost trimis la soția lui Pilat, înștiințând-o printr-un vis că soțul ei era angajat în judecarea Fiului lui Dumnezeu și că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a trimis imediat un mesaj lui Pilat, declarând că suferise mult din cauza lui Isus într-un vis și avertizându-l să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul și-a făcut loc în grabă prin mulțime și a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit-o, Pilat a tremurat și s-a făcut palid la față, hotărându-se imediat să nu aibă nicio legătură cu uciderea Domnului Hristos. Dacă iudeii voiau să aibă sângele lui Isus, el nu își va exercita influența în favoarea lor, ci se va strădui să Îl elibereze. – Istoria mântuirii, p. 217

Isus nu a trăit pentru a-Și plăcea Sieși. S-a dat pe Sine ca jertfă vie și deplină pentru binele altora. … Cei care Îl primesc pe Hristos vor renunța la tot ce este nepoliticos, aspru și grosolan și vor manifesta frumusețea de caracter și bunătatea pe care le-a avut Isus, pentru că Hristos rămâne în inima lor prin credință. Hristos este lumina care strălucește în întuneric, iar urmașii Săi trebuie să fie și ei lumina lumii. … 
Hristos este modelul nostru, dar, dacă nu Îl privim, dacă nu contemplăm caracterul Lui, nu vom reflecta caracterul Său în viața noastră practică. El a fost blând și smerit cu inima. Nu a făcut niciodată o faptă neplăcută, nu a rostit niciodată un cuvânt grosolan. Domnul nu este mulțumit de căile noastre directe, dure și lipsite de compasiune față de ceilalți. … Noi suntem în lume, dar nu din lume. Trebuie Îl reprezentăm pe Isus Hristos. După cum Domnul vieții și al slavei a venit în lumea noastră pentru a-L reprezenta pe Tatăl, tot așa trebuie să mergem și noi în lume pentru a-L reprezenta pe Isus. – That I May Know Him, p. 306
 

2. Citește Marcu 15:15-20. Ce I-au făcut soldații lui Isus și care este semnificația acestui gest?
 

Romanii recurgeau la o formă crudă de bătaie pentru a-i pregăti pe prizonieri pentru execuție. Victima era dezbrăcată, legată de un stâlp și apoi biciuită cu bice din piele care aveau prinse pe ele bucăți de os, sticlă, pietre și cuie.
După ce Isus a fost biciuit, soldații însărcinați cu executarea Lui au continuat să Îl umilească îmbrăcându-L într-o mantie purpurie, punându-I pe cap o coroană de spini și numindu-L în batjocură împăratul iudeilor. Grupul de soldați este numit „ceata ostașilor” sau „cohortă” (EDCR, NTSBR), însemnând în acest caz între 200 și 600 de oameni. 

Ironia situației sau paradoxul din această scenă este evident pentru cititor, pentru că Isus chiar este Împărat, iar cuvintele ironice ale solda­ților proclamă acest adevăr. Acțiunea soldaților era o parodiere a modu­­lui în care soldații îl aclamau pe împăratul roman cu cuvintele: „Plecă­ciune, Cezar, Împărate!” Prin urmare, există o comparație implicită cu împăratul. Isus a suportat batjocura manifestată în trei feluri: a fost lo­vit în cap cu o trestie, a fost scuipat, a primit omagiul insultător al unora în timp ce se plecau în genunchi înaintea Lui. Toate aceste trei verbe de acțiu­ne sunt exprimate în greacă la timpul imperfect. În acest context, acest timp exprimă ideea de acțiune repetitivă. Așadar au continuat să Îl lovească, au continuat să Îl scuipe și au continuat să îngenuncheze înaintea Lui în semn de omagiu batjocoritor. Isus îndură toate acestea în liniște, fără a reacționa în niciun fel.

Modelul tipic al execuției romane prin răstignire presupunea ca persoana condamnată să poarte dezbrăcată crucea până la locul execuției. Acest model urmărea, din nou, să umilească total persoana și să o facă de ocară înaintea comunității. Evreii însă detestau nuditatea în public. Marcu 15:20 notează că L-au dezbrăcat de roba purpurie și L-au îmbrăcat iarăși cu hainele Lui. Aceasta pare o concesie pe care romanii au făcut-o pentru evreii din acea perioadă și din acel loc.
Gândește-te la ironiile de situație sau la paradoxurile prezentate aici: plecăciunile lor și omagiul adus lui Isus ca Împărat, toate în batjocură, în timp ce Isus era într-adevăr Împăratul nu doar al iudeilor, ci și al lor!

Acești bărbați nu aveau nicio idee ce făceau. De ce totuși neștiința lor nu va fi o scuză în Ziua Judecății?
 

Comentariu EGW

Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să-l ducă la ruină. I-au sugerat că, dacă nu se va implica în condamnarea lui Isus, aveau s-o facă alţii, că mulţimea înseta după sângele Lui şi că, dacă nu-L va da să fie răstignit, îşi va pierde puterea şi onorurile lumeşti şi va fi denunţat ca unul care crede în acest impostor. De frică să nu-şi piardă puterea şi autoritatea, Pilat a consimţit la moartea lui Isus. Şi, cu toate că a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Lui şi mulţimea a acceptat, strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, Pilat nu a fost curat – era vinovat de sângele lui Hristos. Pentru propriul interes egoist, pentru că tânjea să primească aprecierea din partea marilor oameni ai lumii, el trimisese un om nevinovat la moarte. Dacă şi-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat n-ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea la moarte a lui Isus. – Scrieri timpurii, p. 174

Sfârşit de oboseală şi plin de răni, Domnul Hristos a fost luat şi biciuit în faţa mulţimii. „Ostaşii dregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: «Plecăciune, împăratul iudeilor!» Şi scuipau asupra Lui.” Din când în când, câte o mână nelegiuită smulgea trestia ce-I fusese aşezată în mână şi lovea cu ea coroana de spini de pe fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar sângele să se prelingă pe faţa şi pe barba Sa. …

Satana era acela care conducea mulţimea cea crudă în comportarea ei abuzivă faţă de Mântuitorul. Satana urmărea cu tot dinadinsul să-L provoace, dacă era posibil, să Se răzbune sau să-L determine să facă o minune pentru a Se elibera singur, nimicind astfel planul de mântuire. – Hristos, Lumina lumii, p. 734
Aceia care au luat în derâdere afirmația Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care și-a bătut joc de titlul Său regesc și le-a poruncit soldaților disprețuitori să-L încoroneze ca împărat. 
Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe fruntea Sa sfântă coroana de spini și în mâinile Sale, care nu s-au împotrivit, un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit și L-au scuipat pe Domnul vieții acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare și caută să fugă de copleșitoarea slavă a prezenței Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini și în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază și cu remușcare. …

… Și acum se înalță un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât strigătul: „Răstignește-L! Răstignește-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalță strigătul groaznic, disperat: „El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!” Ei caută să fugă din prezența Împăratului împăraților. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peșterile adânci ale pământului, prăbușite de furia naturii. – Tragedia veacurilor, p. 643

3. Citește Marcu 15:21-38. Ce paradox dureros apare în aceste pasaje?
 

În acest punct al narațiunii patimilor, Isus este o victimă tăcută, controlată de oameni care și-au propus să Îl ucidă. În întreaga evanghelie până la arestarea Lui, El a fost Cel care controla situațiile. Acum El este Cel controlat. Deși era un predicator itinerant robust, bătaia, lipsa de hrană și de somn L-au epuizat până acolo încât a fost nevoie ca un străin să Îi care crucea. La locul execuției, a fost dezbrăcat, iar hainele au devenit proprietatea soldaților, care au tras la sorți care să le ia (vezi Psalmii 22:18). Răstignirea era o metodă de execuție destul de nesângeroasă. Cuiele folosite pentru fixarea pe cruce (vezi și Ioan 20:24-29) erau cel mai probabil înfipte în încheietura mâinii, unde nu se găsesc vase de sânge importante. (Și în ebraică, și în greacă, termenul pentru „mână” exprimă atât ideea de mână, cât și de antebraț). Palma nu are structurile necesare pentru a susține greutatea trupului la crucificare. Nervul median care trece prin centrul antebrațului era strivit de cuie, provocând dureri îngrozitoare în tot brațul. Respirația era dificilă. Pentru a respira cum trebuie, victimele răstignite trebuiau să se împingă cu picioarele în cuie și să-și îndoaie brațele, ceea ce le provoca din nou dureri chinuitoare. Asfixierea era una dintre cauzele posibile ale morții. 

În timpul răstignirii, Isus a fost supus unor mari batjocuri și umilințe. În virtutea Motivului literar al Tainei/Revelației din Evanghelia după Marcu – Isus făcea apel la tăcere și la ținere în secret a identității Lui –, titlurile precum „Domnul”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Hristosul” nu au apărut des în narațiune. Acest aspect se schimbă la cruce. Nu poate fi ascuns. Este o ironie de situație că liderii religioși sunt aceia care folosesc aceste titluri tocmai pentru a-L ironiza pe Isus. Cum se mai condamnă singuri!
Una dintre declarațiile lor batjocoritoare iese în evidență. În Marcu 15:31, aceștia afirmă: „Pe alții i-a mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui.” Pentru a scoate în evidență neputința Lui pe cruce, aceștia afirmă că pe alții i-a ajutat (cuvântul grecesc poate însemna „a mântui”, „a vindeca”, „a salva”). Prin urmare, în mod paradoxal, recunosc că El este Salvatorul. Paradoxul merge și mai departe – motivul pentru care nu putea sau nu voia să Se salveze era pentru că pe cruce îi salva pe alții.

Citește Ioan 1:1-3. Ce ne spune acest pasaj despre Domnul Isus, același Isus care este răstignit aici în Marcu? Cum putem ajunge să înțelegem ce înseamnă moartea lui Hristos pentru noi?

Comentariu EGW

Când au ajuns la locul de execuție, condamnații au fost legați de instrumentele de tortură. Deși cei doi tâlhari s-au zbătut în mâinile acelora care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nicio rezistență. Mama Sa privea într-o așteptare încordată și plină de agonie, sperând că El va face o minune pentru a Se salva. Ea a văzut mâinile Sale întinse pe cruce – acele mâini dragi, care împărțiseră întotdeauna binecuvântări și care fuseseră întinse de atâtea ori pentru a-i vindeca pe cei suferinzi. Iar acum, au fost aduse cuiele și ciocanul, și în timp ce piroanele străpungeau carnea moale, țintuindu-i mâinile și picioarele pe cruce, mama lui Hristos era pe punctul de a cădea lipsită de vlagă, iar ucenicii cu inima zdrobită au dus-o departe de scena aceea plină de cruzime. 

Domnul Isus nu a rostit niciun murmur. Chipul Său a rămas palid și liniștit, dar picături mari de sudoare se aflau pe fruntea Lui. Nu era nicio mână miloasă care să șteargă roua morții de pe fața Sa, nici cuvinte de simpatie și credincioșie neclintită care să susțină inima Lui de om. Domnul a călcat singur în teasc și nu a fost nimeni alături de El. În timp ce soldații își îndeplineau lucrarea îngrozitoare, Domnul suporta agonia cea mai cumplită și Se ruga pentru vrăjmașii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34). Această rugăciune a lui Hristos pentru dușmanii Lui îmbrățișa lumea întreagă, cuprinzând în ea cererea de iertare pentru orice păcătos, din orice vreme, până la sfârșitul timpului. – Istoria mântuirii, pp. 221, 222
În suferinţele Domnului Hristos pe cruce, a fost împlinită profeţia. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile şi picioarele; toate oasele aş putea să Mi le număr. Ei însă pândesc şi Mă privesc; îşi împart hainele Mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea” (Psalmii 22:16-18). Profeţia cu privire la hainele Sale a fost împlinită, fără să fie nevoie de sfatul sau intervenţia prietenilor sau a vrăjmaşilor Celui Crucificat. Hainele Sale au fost date soldaţilor care Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărţeau între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” – Hristos, Lumina lumii, p. 746

Când a venit împlinirea vremii, ... Cel rânduit în sfatul ceresc a venit pe pământ ca Învățător. El nu era altul decât Creatorul lumii, Fiul Dumnezeului nemărginit. Dumnezeu, în bunătatea Lui cea mare, L-a dat lumii noastre și, pentru a împlini nevoile omenirii, El a luat asupra Lui natura omenească. Spre uimirea oștilor cerești, El a umblat pe acest pământ ca fiind Cuvântul Cel veșnic. Pregătit pe deplin, El a părăsit curțile cerești pentru a veni în lumea noastră stricată și întinată de păcat. În mod tainic, El S-a legat de natura umană. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). Enorma bunătate, bunăvoința și dragostea lui Dumnezeu au constituit o surpriză pentru lume, un har ce putea fi simțit, care nu era doar spus prin vorbe. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 399
 

4. Citește Marcu 15:33-41. Care sunt singurele cuvinte ale lui Isus de pe cruce consemnate în Marcu? Ce înseamnă moartea lui Hristos pentru noi toți?
 

Evanghelia după Marcu prezintă crucea ca pe un loc foarte întunecat, atât fizic, cât și spiritual. Un întuneric supranatural s-a lăsat peste Calvar în acea zi de vineri cam de pe la ora prânzului până la trei după-amiaza. Citește Marcu 15:33. Cuvintele lui Isus de pe cruce sunt numite „strigătul de abandon”, în care El Se roagă, apelând la Dumnezeu și întrebând de ce a fost părăsit. Isus citează Psalmii 22:1. Alte trimiteri la același psalm apar în Marcu 15:24,29, indicând că Scripturile se împlinesc prin moartea Domnului Isus. Chiar și în complotul malefic al oamenilor, tot se împlinește voia lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Isus de pe cruce sunt redate în aramaică împreună cu traducerea. Cuvintele „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu” sunt Eloi, Eloi în acest verset (o transliterare a aramaicului ’elahi). Pare că Isus îl strigă pe Ilie (aramaicul ’eliyyah, care înseamnă „Dumnezeul meu este YHWH”). Aceasta este greșeala făcută de unii martori.
Ceea ce uimește este paralela cu botezul lui Isus, din Marcu 1:9-11.
Botezul:  Marcu 1:9-11    
Ioan Îl botează pe Isus    
Ioan (care îl simbolizează pe Ilie; vezi Marcu 9:11-13)    
Cerurile se deschid    
Duhul (pneuma)    
Vocea lui Dumnezeu: „Fiul Meu preaiubit”

Crucea:  Marcu 15:34-39
Botezul lui Isus (compară cu Marcu 10:38)
Strigarea lui Ilie
Perdeaua se despică
Isus Își dă duhul (expneō)
Sutașul spune: „Fiul lui Dumnezeu”

Ceea ce sugerează aceste paralele este că, așa cum botezul lui Isus din Marcu 1 este începutul lucrării Sale, conform profeției din Daniel 9:24-27, ceea ce se întâmplă în Marcu 15 la cruce este punctul culminant sau scopul lucrării Sale, când El moare ca răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:45). Moartea lui Isus pe cruce împlinește și o parte din profeția din Daniel 9:24-27. Ruperea perdelei din templu (Marcu 15:38) marchează împlinirea sistemului de jertfe, adică realitatea întâlnește lucrurile simbolizate, și începe o nouă fază a istoriei mântuirii.

În ciuda chiar și a uneltirilor malefice ale oamenilor, planurile lui Dumnezeu s-au împlinit. De ce ar trebui ca acest lucru să ne ajute să învățăm că, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, ne putem încrede în Dumnezeu convinși că bunătatea Lui va birui în cele din urmă?
 

Comentariu EGW

Toate chinurile suportate de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care curgeau de pe capul, mâinile și picioarele Sale, convulsiile de agonie care Îi străbăteau trupul și groaza de nedescris care Îi umplea sufletul din cauză că Tatăl Său Își întorsese fața de la El îi vorbesc omului spunându-i: Fiul lui Dumnezeu a fost de acord să îngăduie ca nelegiuirile acestea odioase să fie puse asupra Lui din dragoste pentru tine, El a biruit domnia morții și a deschis porțile Paradisului și ale vieții veșnice pentru tine. Acela care a liniștit valurile furioase prin cuvântul Său și a umblat pe marea înspumată, Acela care a făcut demonii să tremure și boala să fugă la atingerea Sa, care a înviat morții și a deschis ochii orbilor Se oferă ca jertfă supremă pe cruce, pentru om. El, purtătorul păcatelor, suportă pedeapsa juridică pentru fărădelege și Se face păcat pentru om. – Istoria mântuirii, p. 225

Sfâşierea perdelei de la templu a arătat că jertfele şi rânduielile iudaice nu aveau să mai fie primite. Marea Jertfă fusese adusă şi acceptată, iar Duhul Sfânt, care a coborât la Cincizecime, a îndreptat mintea ucenicilor de la sanctuarul pământesc către cel ceresc, în care Isus intrase cu propriul sânge pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi foloasele ispăşirii făcute de El. Dar iudeii au fost lăsaţi într-un întuneric total. Au pierdut toată lumina pe care ar fi putut-o avea asupra planului de mântuire şi s-au încrezut mai departe în jertfele şi arderile-de-tot inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pământesc. Cu toate acestea, ei nu ştiau nimic despre o astfel de schimbare. Din acest motiv, ei nu au putut beneficia de mijlocirea lui Isus în Locul Sfânt. – Scrieri timpurii, p. 259

Puterile cerești trebuie să se confrunte cu obstacole înainte ca planul lui Dumnezeu să fie împlinit la timpul său. … Îngerii buni și îngerii răi sunt parte din planul lui Dumnezeu în împărăția Sa pământească. Scopul lui Dumnezeu este de a duce mai departe lucrarea Lui în pe calea cea bună, în moduri care vor fi spre slava Lui. Dar Satana încearcă mereu să contracareze planul lui Dumnezeu. Numai smerindu-se înaintea lui Dumnezeu, slujitorii Săi pot face să înainteze lucrarea Lui. Ei nu trebuie să depindă niciodată de propriile lor eforturi sau de fastul exterior pentru succes. …
Ca popor, noi nu înțelegem așa cum ar trebui marele conflict care are loc între puterile nevăzute, lupta dintre îngerii buni și îngerii răi. … Cuvântul scris este singura noastră siguranță. Trebuie să ne rugăm la fel ca Daniel, ca să fim păziți de puterile cerești. Ca duhuri slujitoare, îngerii sunt trimiși să slujească celor care vor fi moștenitori ai mântuirii. Ru­gați-vă, frații mei, rugați-vă așa cum nu v-ați rugat niciodată! Noi nu suntem pregătiți pentru venirea Domnului. Trebuie să lucrăm temeinic pentru eternitate! – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1173
 

5. Citește Marcu 15:42-47. Care este semnificația intervenției lui Iosif din Arimateea, mai ales în absența ucenicilor Domnului Isus?
 

După toată drama intensă vin lucrurile mai „obișnuite”. Mai întâi, morții trebuie întotdeauna îngropați. Mai multe elemente sunt însă oarecum înduioșătoare din punct de vedere spiritual, iar altele sunt extrem de importante din punct de vedere istoric. 
În acest pasaj, Iosif din Arimateea apare pentru prima și ultima oară în Evanghelia după Marcu. Era un membru respectat al sinedriului, făcând parte din „elitele urbane”. Fiind bogat și respectat, avea trecere înaintea guvernatorului, ceea ce explică îndrăzneala lui de a-l aborda pe Pilat și a-i cere trupul lui Isus. Faptul că un membru al sinedriului a manifestat un astfel de interes legat de înmormântarea lui Isus este un detaliu emoționant. Unde erau ucenicii lui Isus când se petreceau toate acestea?

Un detaliu istoric extrem de important aici este constatarea morții lui Isus. Marcu 15:43 vorbește despre cererea lui Iosif de a primi trupul lui Isus. Dar Pilat a fost surprins să audă că Isus murise deja (Marcu 15:44). Prin urmare, l-a chemat pe centurionul responsabil cu răstignirea și l-a întrebat dacă Isus era deja mort. Centurionul a confirmat lucrul acesta.
Acest aspect este unul important, deoarece ulterior unii aveau să susțină că Isus nu a murit pe cruce, ci doar a leșinat. Mărturia centurionului în fața guvernatorului roman contrazice direct acea afirmație. Romanii știau, până la urmă, cum să execute criminali. 
Iosif a adus o pânză de in cu care L-a înfășurat pe Isus și I-a așezat trupul într-un mormânt săpat în stâncă. Acest mormânt era suficient de mare pentru a se putea intra în El (Marcu 16:5). Pe lângă Iosif, scriitorul evangheliei mai menționează două femei care au văzut locul – Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov. Acestea două împreună cu Salome au privit răstignirea de la distanță și toate trei vor merge la mormânt duminică dimineața pentru a finaliza, cred ele, îmbălsămarea lui Isus (Marcu 16:1). De ce se face referire la aceste trei femei? Ele vor fi martorele mormântului gol, în Marcu 16, și prin urmare sunt martori importanți ai învierii Domnului.

Paradoxal, adepții lui Isus „au dispărut din misiune”, în timp ce un membru al sinedriului, exact organismul care L-a condamnat pe Isus, devine „erou” în această situație. Cum te asiguri că, în momentele cruciale, nu vei dispărea și tu din misiune?
 

Comentariu EGW

Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta.
În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimateea şi Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Aceşti oameni erau membri ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Isus să aibă parte de o înmormântare onorabilă.
Iosif a mers plin de îndrăzneală la Pilat şi i-a cerut trupul lui Isus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Isus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele ce au însoţit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenţionat. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi s-a încredinţat că Isus a murit cu adevărat. De asemenea, sutaşul i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif. – Hristos, Lumina lumii, 
pp. 772, 773

Delicat şi cu respect, ei [Iosif, Nicodim și Ioan] au luat cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când au privit trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de Golgota şi acum el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici au îndreptat picioarele ghemuite şi au așezat pe pieptul lipsit de viaţă mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsufleţit al iubitului lor Învăţător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât şi la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. – Hristos, Lumina lumii, p. 774

Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări și lupte, și-au păstrat credința și loialitatea. … 
Aceste exemple [biblice] de statornicie omenească dau mărturie despre credincioșia făgăduințelor lui Dumnezeu, despre dăinuitoarea Sa prezență și despre harul Său susținător. Ele dau mărturie despre puterea credinței de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinței este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simți, că, oricât de dureros ai fi încercat și azvârlit încoace și încolo de furtună, Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a prețui cum se cuvine valoarea bogățiilor veșnice. – Faptele apostolilor, p. 574, 575
 

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 77-79
„Pilat dorea foarte mult să-L elibereze pe Domnul Hristos, dar şi-a dat seama că nu va putea face acest lucru şi să-şi păstreze totuşi poziţia şi onoarea. Ca să nu-şi piardă puterea lumească, a preferat sacrificarea unei vieţi nevinovate. Câţi nu îşi sacrifică principiile în acelaşi fel, pentru a nu pierde ceva sau pentru a nu suferi! Conştiinţa şi datoria arată o cale, iar interesele personale, o altă cale. […] Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fără de lege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire, umplea de groază inima Fiului Său. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era salvarea celui mai mare păcătos. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii divine de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 738, 753).

Studiu zilnic:
Marcu 12
Marcu 13
Marcu 14
Marcu 15
Marcu 16
Marcu 1
Marcu 2
Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Creștere și slujire”

1. Cine nu era departe de împărăția lui Dumnezeu și de ce? 
 

2. Cum intervine Dumnezeu „din pricina celor aleși”? 
 

3. Care era vina scrisă pe crucea Domnului Isus? 
 

4. Unde a stat pruncul Ioan „până în ziua arătării lui înaintea lui Israel”? 
 

5. Ce nu a existat pentru Domnul Hristos între tronul din cer și cruce?

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, capitolul „S-a isprăvit!”.