Isus ne deschide calea prin perdeaua dinăuntru

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare __, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, __” (Evrei 9:24).

Când s-au întors de la Muntele Măslinilor, imediat după ce Isus Se înălțase la cer, ucenicii au fost plini de simțământul bucuriei și al victoriei. Învățătorul și Prietenul lor ocupa o poziție de autoritate asupra lumii și îi invitase să se apropie de Dumnezeu în Numele Său, cu încrederea absolută că Tatăl avea să răspundă în mod favorabil rugăciunilor lor (Ioan 14:13,14). Chiar dacă ei rămâneau în lume și urmau să fie atacați de forțele celui rău, nădejdea lor rămânea tare. Ei știau că Isus Se ridica la cer ca să le pregătească un loc (Ioan 14:1-3). Știau că Isus era Căpetenia mântuirii lor și că, prin sângele Său, le deschisese o cale spre patria cerească.

Înălțarea lui Isus la cer ocupă un loc central în teologia cărții Evrei. Ea marchează începutul guvernării lui Isus și al lucrării Sale de Mare-Preot în favoarea noastră și, cel mai important, momentul inaugurării noului legământ, prin care noi ne putem apropia de Dumnezeu cu deplină încredere, prin credință. Acum este privilegiul nostru să venim cu încredere în prezența lui Dumnezeu prin Isus și prin meritele neprihănirii Sale. 

5 martie – Ziua de rugăciune a femeii

Comentariu Ellen G. White

Ce izvor de bucurie pentru ucenici, să știe că aveau în cer un asemenea Prieten care să pledeze în favoarea lor! Prin înălțarea vizibilă a lui Hristos, toate ideile și concepția lor despre cer au fost schimbate. … Acum, cerul era legat de Isus, pe care ei Îl iubiseră și-L veneraseră mai presus de oricine... .

… Acum, priveau cerul ca pe viitorul lor cămin, unde Mân­tuitorul lor iubit avea să pregătească locuințe pentru ei. Interesul pentru rugăciune era nou, pentru că însemna comunicare cu Mântuitorul lor. Cu emoții proaspete și vii și o încredere fermă că rugăciunea lor va fi ascultată, ei s-au strâns în camera de sus ca să-și prezinte cererile și să invoce făgăduința Mântuitorului care spusese: „Cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Ei se rugau în Numele lui Isus. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1054

Isus Se află în Sfânta Sfintelor, gata să Se înfățișeze înaintea lui Dum­nezeu pentru noi. Acolo, El nu încetează să-Și prezinte clipă de clipă poporul care are totul deplin în El. Dar, pentru că suntem astfel înfățișați înaintea Tatălui, nu trebuie să ne închipuim că putem să abuzăm de îndurarea Sa și să devenim nepăsători, indiferenți și îngăduitori cu noi înșine. Hristos nu este un slujitor al păcatului. Noi avem totul deplin în El, suntem primiți în Fiul Preaiubit, numai dacă rămânem în El prin credință.

Noi nu putem să atingem desăvârșirea prin faptele noastre bune. Sufletul care privește la Isus prin credință respinge neprihănirea personală. El se vede nedesăvârșit, consideră că pocăința lui este insuficientă, credința lui cea mai tare este doar slăbiciune, cel mai mare sacrificiu al său este neînsemnat și cade în umilință la piciorul crucii. Însă un glas îi vorbește din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu uimire, el aude mesajul: „Noi avem totul deplin în Hristos” (Coloseni 2:10). Acum, în sufletul lui este pace. Nu trebuie să se mai străduiască să găsească ceva bun în el însuși, vreo faptă meritorie prin care să câștige favoarea lui Dumnezeu. – Asemenea lui Hristos, p. 76 (3 mart.)

… Inspirat de Duhul Sfânt, ucenicul iubit, Ioan, declară cu claritate și siguranță deplină: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (Ioan 5:14,15). Prin urmare, adresați-I Tatălui cererile voastre cu insistență, în Numele Domnului Isus. Dumnezeu va onora acest Nume.

Curcubeul care înconjoară tronul divin este o asigurare că Dumnezeu este consecvent, că „la El nu există schimbare, nici umbră de mutare”. Noi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și nu merităm favoarea Sa, totuși … atunci când venim la El, mărturisindu-ne păcatul și nevrednicia, ne va asculta strigătul. Însăși onoarea tronului Său este în joc în împlinirea Cuvântului Său față de noi.

La fel ca Aaron, care Îl simboliza pe Domnul Hristos, Mântuitorul nostru duce în inima Sa, în Locul Preasfânt, numele tuturor celor din poporul Său. Marele nostru Preot își aduce aminte de toate cuvintele prin care ne-a încurajat să ne încredem în El. Domnul nu uită niciodată legământul Său. – Parabolele Domnului Hristos, p. 148

1. Citește Evrei 9:24. Care a fost scopul înălțării lui Isus la cer? 

Dumnezeu le spusese copiilor lui Israel că toți bărbații trebuiau să se ducă de trei ori pe an la Ierusalim ca „să se înfățișeze înaintea Domnului Dumnezeu” cu un dar. Ocaziile stabilite erau Paștele (Sărbătoarea Azimilor), Sărbătoarea Secerișului sau Sărbătoarea Săptămânilor și Sărbătoarea Roadelor sau Sărbătoarea Corturilor (Exodul 23:14-17; Deuteronomul 16:16). Paștele era o comemorare a eliberării poporului din Egipt. La Sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) se prăznuia seceratul grâului și, începând cu perioada Noului Testament, ea a fost asociată cu darea Legii la Sinai. Sărbătoarea Corturilor comemora grija lui Dumnezeu față de copiii lui Israel în timpul șederii lor în pustie. Potrivit Noului Testament, toate sărbătorile din Vechiul Testament aveau și o semnificație profetică.

Evrei 9:24 descrie înălțarea lui Isus în prezența Tatălui. El S-a dus în sanctuarul ceresc, adevăratul „locaș de închinare”, ca „să Se înfățișeze” înaintea lui Dumnezeu cu o jertfă mai bună (Evrei 9:23,24) – și anume, cu propriul sânge.

Isus a împlinit cu o acuratețe uimitoare semnificația profetică a sărbătorilor din timpul peregrinărilor poporului. El a murit în ziua pregătirii Paștelor, în ceasul al nouălea, care era momentul în care mielul de Paște era sacrificat (Ioan 19:14; Matei 27:45-50). Isus a înviat în a treia zi și S-a înălțat la cer ca să primească asigurarea că sacrificiul Său fusese acceptat (Ioan 20:17; 1 Corinteni 15:20), atunci când preotul trebuia să legene snopul de seceriș, care reprezenta pârga sau primele roade (Leviticul 23:10-12). Apoi, patruzeci de zile mai târziu El s-a înălțat la cer ca să șadă la dreapta lui Dumnezeu și să inaugureze legământul cel nou, în Ziua Cincizecimii (Faptele 1, 2).

Scopul acestui pelerinaj în Israelul din vechime era acela ca fiecare credincios să se arate înaintea lui Dumnezeu (Psalmii 42:2). Aceasta însemna experimentarea harului Său (Psalmii 17:15). În mod similar, expresia din limba ebraică „a căuta Fața lui Dumnezeu” însemna a-I cere ajutorul lui Dumnezeu (2 Cronici 7:14; Psalmii 27:8; Psalmii 105:4). Aceasta este semnificația înălțării lui Isus la cer, în cartea Evrei. El S-a suit la Dumnezeu cu sacrificiul Său desăvârșit și, de asemenea, ca înainte-mergător în prezența Tatălui (Evrei 6:19,20).

De ce realitatea a ceea ce Hristos a făcut pentru noi la cruce și a lucrării pe care o face acum, în cer, ar trebui să ne dea asigurarea mântuirii?

Comentariu Ellen G. White

Înjunghierea mielului pascal era o umbră a morții lui Hristos. Pavel spune: „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Snopul cu primele roade care era legănat de Paști înaintea Domnului preînchipuia învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului și a întregului Său popor, Pavel spune: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23). Asemenea snopului de legănat care era primul snop adunat înainte de marele seceriș, Hristos era primul rod al secerișului nepieritor al celor răscumpărați, care, la învierea viitoare, vor fi adunați în grânarul lui Dumnezeu.

Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ce privește evenimentul, ci și în ce privește timpul. În ziua a paisprezecea a lunii întâi iudaice, chiar în ziua și în luna în care timp de cincisprezece veacuri lungi fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos a mâncat paștele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. În aceeași noapte, El a fost luat de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit și omorât. Și, ca antitip al snopului de legănat, Domnul nostru a fost înviat dintre morți a treia zi ca „prim rod al celor adormiți”, modelul tuturor celor drepți înviați… – Tragedia veacurilor, p. 399

Privind la desăvârșirea caracterului Domnului Hristos, contemplând misiunea, dragostea, harul și adevărul Lui, ei [credincioșii] sunt încântați; marea nevoie a sufletului este împlinită și ei vor spune împreună cu psalmistul: „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău” (Psalmii 17:15). Ei văd că obiectivul credinței și al iubirii este Domnul Isus Hristos. Ei au terminat cu iubirea de lume și închinarea la comorile vremelnice. ...

Un astfel de om ia Cuvântul lui Dumnezeu pentru sine. El vede minunile, tăgăduirea de sine a lui Hristos, jertfirea Sa de sine, Îl vede înălțat pe cruce și ajuns acolo pentru el. Atunci, limbajul inimii va fi: „El a murit pentru mine. El a triumfat prin moarte ca eu să nu pier, ci să cred că El este Mântuitorul meu personal și să ajung să am viața aceea care se măsoară cu viața lui Dumnezeu. În bogățiile harului Său, eu am căpătat comoara care va dura cât veșnicia.” – That I May Know Him, p. 216

Uneori, un simț profund al propriei nevrednicii face ca sufletul să ne fie străbătut de un fior, dar aceasta nu este o dovadă că Dumnezeu S-ar fi schimbat față de noi sau noi, față de Dumnezeu. Nu trebuie să facem niciun efort pentru a ne păstra mintea încordată asupra vreunei emoții oarecare. Astăzi poate că nu simțim pacea și bucuria pe care am simțit-o ieri, dar să ne prindem prin credință de mâna lui Hristos și să ne încredem în El pe deplin, atât în întuneric, cât și în lumină. – Sfințirea vieții, p. 90

2. Citește Evrei 12:18-21. Care a fost experiența poporului Israel la Sinai? 

Când Dumnezeu i-a chemat pe copiii lui Israel să iasă din Egipt, planul Său fost acela de a lega o relație personală, strânsă, cu ei. El a zis: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine” (Exodul 19:4).

Prin Moise, deci, Dumnezeu a dat poporului instrucțiunile necesare ca să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu. În primul rând, israeliții aveau nevoie să se sfințească (Exodul 19:10-15). Aceia care veneau la poalele muntelui fără o pregătire prealabilă mureau. Cu toate acestea, după ce poporul se pregătise timp de două zile, Dumnezeu i-a poruncit să „[înainteze] spre munte”, „când va suna trâmbița” în a treia zi (Exodul 19:13). El dorea ca israeliții să aibă parte de experiența pe care Moise și liderii lor au avut-o mai târziu, când au urcat pe munte și „au văzut pe Dumnezeu, și totuși au mâncat și au băut” (Exodul 24:9-11). Mai târziu, copiii lui Israel și-au dat seama că văzuseră slava lui Dumnezeu și că Dumnezeu le-a vorbit „unor oameni, și totuși au rămas vii” (Deuteronomul 5:24). Dar, când momentul a sosit, le-a lipsit credința. Ani după aceea, Moise a explicat: „Căci vă era frică de foc și nu v-ați suit pe munte” (Deuteronomul 5:5). Ei i-au cerut lui Moise să fie intermediarul lor (Deuteronomul 5:25-27; compară cu Exodul 20:18-21).

Manifestarea sfințeniei lui Dumnezeu la muntele Sinai a avut scopul de a-i învăța pe israeliți „să se teamă” de El sau să-L respecte. „Frica de Domnul” are ca urmare viața, înțelepciunea și cinstea (Deuteronomul 4:10; compară cu Psalmii 111:10; Proverbele 1:7; 9:10; 10:27). De asemenea, un alt scop a fost acela de a-i învăța că El este plin de îndurare și milostiv (Exodul 34:4-8). În cartea Evrei, evenimentele de la Sinai sunt descrise după ce se spune că Moise le-a reamintit israeliților despre lipsa lor de credință, despre apostazia lor când și-au făcut un vițel de aur și despre cât de teamă i-a fost să se întâlnească atunci cu Dumnezeu din cauza păcatului lor (Deuteronomul 9:19). Reacția poporului nu a constituit planul lui Dumnezeu pentru ei, ci, dimpotrivă, ea a fost urmarea lipsei lor de credincioșie.

De ce, datorită lui Isus, nu ar trebui să ne fie frică să ne apropiem de un Dumnezeu sfânt? Care sunt totuși condițiile pe care trebuie să le împlinim ca să ne putem apropia de El?

Comentariu Ellen G. White

Prin marea Sa putere, în ciuda împotrivirii faraonului, Dumnezeu Și-a eliberat poporul din Egipt, ca să poată păzi Legea care fusese dată în Eden. El i-a adus pe israeliți la Sinai ca să audă proclamarea Legii Sale.

Proclamând cu vocea Sa Cele Zece Porunci înaintea copiilor lui Israel, Dumnezeu a demonstrat importanța lor. Într-o măreție copleșitoare, El a arătat maiestatea și autoritatea Sa de Stăpân al lumii. A făcut aceasta pentru a le dovedi oamenilor sfințenia Legii Sale și importanța ascultării de ea. Puterea și slava cu care a fost dată Legea descoperă importanța ei. Aceasta este credința dată sfinților o dată pentru totdeauna de Hristos, Mântuitorul nostru, Cel care a vorbit de pe Sinai. – Mărturii, vol. 8, pp. 197–198

Cu mai mare zel [David] a studiat căile lui Dumnezeu arătate de Hristos atunci când era învăluit în stâlpul de nor, învățăturile pe care i le-a dat lui Moise cu porunca de le repeta în mod credincios înaintea întregului Israel. … Când s-a gândit la angajamentul și făgăduințele Sale pentru ei, știind că acestea erau la fel de valabile pentru oricine avea nevoie de ele, el și le-a însușit, spunând: „Voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la (în engl.: voi spune, voi vorbi despre) toate isprăvile Tale”.

Credința lui s-a prins strâns de Dumnezeu și el a fost întărit și încurajat; deși a recunoscut că adesea căile Domnului sunt de neînțeles, el a priceput că sunt pline de har și bune, pentru că așa este caracterul Său, cum i s-a descoperit lui Moise: „Domnul S-a pogorât într-un nor, a stat acolo, lângă el, și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie…»” – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149

Acela care este Căpetenia mântuirii noastre îi întărește pe urmașii Săi nu prin falsuri științifice, ci printr-o credință adevărată în cuvântul unui Dumnezeu personal. Cuvântul acesta este repetat iar și iar cu o putere din ce în ce mai mare. Satana își pune la lucru toate forțele pentru asaltul din acest ultim conflict, iar rezistența urmașului lui Hristos este încercată până la limită. Uneori se pare că acesta va fi nevoit să cedeze. Dar o rugă adresată Domnului Isus, merge ca o săgeată la tronul lui Dumnezeu și Îngerii lui Dumnezeu sunt trimiși pe câmpul de luptă. Curentul se schimbă … și cel apăsat este eliberat. Credinciosul hărțuit și obosit este purtat ca pe aripi de vultur și victoria este câștigată. … Ce lecții minunate vom învăța ca urmare a unei dependențe continue de atotputernicia lui Hristos! Acela care învață aceste lecții nu mai are nevoie să depindă de experiența altuia. El are dovada în sine însuși și experiența sa este o cunoaștere reală a faptului că Isus Hristos este de ajuns, este credincios și plin de putere. Cu el se împlinește făgăduința: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). – In Heavenly Places, p. 297

Perdelele au o dublă funcție. Termenul pe care epistola îl folosește pentru „perdea” (katepetasma) s-ar putea referi la perdeaua de la poarta curții (Exodul 38:18), la perdeaua de la intrarea cortului, în prima încăpere (Exodul 36:37), sau la perdeaua din interior, care despărțea Locul Sfânt de Locul Preasfânt (Exodul 26:31-35). Aceste trei perdele constituiau atât intrări, cât și hotare pe care doar unii oameni le puteau trece.

3. Citește Leviticul 16:1,2 și Leviticul 10:1-3. Ce avertizare descoperim aici?

Perdeaua reprezenta un mijloc de protecție pentru preoți atunci când slujeau înaintea unui Dumnezeu sfânt. După păcatul închinării la vițelul de aur, Dumnezeu i-a spus lui Moise că nu avea să-i însoțească pe drumul spre Țara Promisă ca nu cumva să-i nimicească din cauză că erau „un popor încăpățânat” (Exodul 33:3). În consecință, Moise a luat cortul lui, numit inițial „cortul întâlnirii” și l-a așezat mai departe, în afara taberei (Exodul 33:7). Totuși, după ce Moise a mijlocit pentru ei, Dumnezeu a fost de acord să-i însoțească (Exodul 33:12), dar a stabilit mai multe măsuri pentru a-i proteja, cât timp se afla în mijlocul lor.

De exemplu, poporul își așeza tabăra într-o ordine strictă, care permitea crearea unei suprafețe pătrate libere, în centrul căreia era montat sanctuarul (numit și el tot „cortul întâlnirii” – n.r.). În plus, leviții își așezau corturile în jurul acestuia pentru a păzi sanctuarul și mobilierul acestuia de străinii care se puteau apropia (Numeri 1:51; 3:10). De fapt, ei erau un fel de perdea care apăra poporul: „Dar leviții să tabere în jurul cortului întâlnirii, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea împotriva adunării copiilor lui Israel, și leviții să aibă paza corului întâlnirii” (Numeri 1:53).

Și Isus, ca Preot al nostru, a fost perdeaua noastră. Odată cu întruparea Fiului, Dumnezeu Și-a așezat cortul în mijlocul nostru și a făcut posibil ca noi să contemplăm slava Sa (Ioan 1:14-18). A făcut posibil ca El, un Dumnezeu sfânt, să locuiască în mijlocul unui popor nedesăvârșit.

Gândește-te ce a însemnat ca Dumnezeu, Creatorul, Cel care a făcut universul, să locuiască în mijlocul poporului Său, care, la data aceea, era un popor de sclavi fugari. Ce ne spune acest lucru despre cât de aproape de noi poate fi Dumnezeu?

Comentariu Ellen G. White

În sanctuarul din pustie și în templu – care erau simbolurile pământești ale locuinței lui Dumnezeu –, o parte era consacrată prezenței Sale. Perdeaua ornamentată cu heruvimi, la intrarea în acea parte a sanctuarului, nu trebuia ridicată decât de o singură mână. Ridicarea acelei perdele și pătrunderea fără o poruncă anume în taina sacră a Locului Preasfânt însemna moarte. Căci deasupra tronului harului se afla slava Celui Preasfânt – slavă pe care niciun om nu putea să o privească și să trăiască după aceea. În unica zi din an stabilită pentru slujire în Locul Preasfânt, marele-preot intra cu cutremur în prezența lui Dumnezeu, în timp ce nori de tămâie fereau privirile sale, acoperind slava. Peste tot în curțile templului înceta orice zgomot. Niciun preot nu mai slujea înaintea altarelor. Mulțimea închinătorilor, aplecată cu o teamă plină de respect, înălța rugăciuni cerând mila lui Dumnezeu. – Divina vindecare, pp. 437–438

Lucrarea cea mai înaltă a educației nu este de a da numai cunoștințe, ci de a împărtăși acea energie dătătoare de viață, care este primită prin legătura dintre o minte și altă minte, dintre o inimă și altă inimă. Numai viața poate să dea viață. Ce privilegiu minunat au avut ei să fie în legătură zilnică, timp de trei ani, cu acea viață dumnezeiască de la care a pornit orice impuls dătător de viață, care a binecuvântat lumea! Mai presus decât tovarășii lui, Ioan, ucenicul iubit, s-a predat puterii acestei minunate iubiri. El spune: „Viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată.” „Noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (1 Ioan 1:2; Ioan 1:16).

Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viața acestor oameni, caracterul pe care și l-au format și lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o dovadă puternică de ceea ce va face El pentru cei care sunt ascultători și gata de a învăța. – Hristos, Lumina lumii, p. 250

Sufletul care I s-a predat lui Hristos este mai de preț în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului, chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. El îi va păstra prin puterea Sa pe toți, afară de cazul că urmașii Săi aleg să-L părăsească.

În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipsește niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul și să fim în cele din urmă zdrobiți sub poveri și întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinței poate auzi glasul Lui, zicând: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” „Eu sunt cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale – și Eu am plâns. Cunosc chiar și durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că ești singur și părăsit. Deși suferința ta nu mișcă nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, privește la Mine și vei trăi. – Hristos, Lumina lumii, p. 483

4. Citește Evrei 10:19-22. Ce invitație ni se face în acest pasaj? 

Cartea Evrei afirmă că Isus a intrat în sanctuarul ceresc și ne invită să-I urmăm exemplul. Acest adevăr rezonează cu noțiunea introdusă anterior, potrivit căreia Isus este „Căpetenia” și înainte-mergătorul credincioșilor (Evrei 2:10; 6:19,20; 12:2). „Calea cea nouă și vie” reprezintă legământul cel nou pe care Isus l-a inaugurat prin jertfa și înălțarea Sa la cer. Expresia „nouă și vie” contrastează cu descrierea vechiului legământ ca fiind „vechi, [...] îmbătrânit” (Evrei 8:13). Legământul cel nou, care a adus iertare și a pus Legea în inima noastră, este cel care a făcut posibil ca noi să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere, nu datorită meritelor noastre, a ceea ce am făcut noi, ci doar datorită a ceea ce Isus a făcut pentru noi, împlinind toate obligațiile legământului.

În cartea Evrei se subliniază că inaugurarea vechiului legământ a presupus și inaugurarea sanctuarului și consacrarea preoților (Evrei 9:18-21; compară cu Exodul 40; Leviticul 8, 9). Scopul legământului a fost acela de a crea o relație strânsă între Dumnezeu și poporul Său (Exodul 19:4-6). Când copiii lui Israel au acceptat să intre în această relație, Dumnezeu a poruncit imediat să fie construit un sanctuar, pentru ca El să poată locui printre ei. Inaugurarea cortului întâlnirii și prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului au constituit momentul în care legământul dintre Dumnezeu și popor a fost finalizat.

Același lucru este valabil și în dreptul noului legământ. Acesta implică începutul lucrării de Mare-Preot a lui Isus în dreptul nostru (Evrei 5:1-10; 7:1–8:13). Înălțarea lui Isus la cer în prezența Tatălui a marcat începutul unei noi epoci pentru poporul lui Dumnezeu. Zaharia 3 menționează că Satana a venit în prezența lui Dumnezeu pentru a-i acuza pe copiii Săi, reprezentați în persoana marelui-preot Iosua. Este vorba despre același acuzator care a pus la îndoială loialitatea lui Iov față de Dumnezeu (Iov 1,2 ). Dar, odată cu sacrificiul lui Isus, Satana a fost izgonit din cer (Apocalipsa 12:7-12; compară cu Ioan 12:31; 16:11). Acum, Isus este Cel care mijlocește pentru noi și, prin jertfa și prin credincioșia Lui, El cere ca noi să fim mântuiți!

Dacă i s-ar permite, ce acuzații ar aduce Satana împotriva ta înaintea lui Dumnezeu? Deși el este un mincinos, cât de mult ar trebui să mintă despre tine ca să obțină condamnarea ta? Care este singura ta speranță?

Comentariu Ellen G. White

Aceia care cred cu adevărat în Hristos, stau împreună cu El în locurile cerești. Să primim dar însemnele creștinismului. Nu este vorba de un semn exterior, nu înseamnă să purtăm o cruce sau o coroană, ci este ceva care arată legătura omului cu Dumnezeu.

„Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, și fiindcă avem un Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul spălat cu o apă curată. Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alții și, cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10:19-25). – The Upward Look, p. 233

Mijlocirea lui Hristos în favoarea noastră constă în prezentarea meritelor Sale divine, oferindu-Se Tatălui ca înlocuitor și chezaș al nostru, pentru că El S-a înălțat la cer ca să facă ispășire pentru păcatele noastre. … „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).

Aceste versete ne arată că voia lui Dumnezeu nu este să fii neîncrezător și să îți chinui sufletul cu temerea că El nu va avea plăcere de tine, pentru că ești păcătos și nevrednic. … Prezintă-ți cazul înaintea Lui, apelând la meritele sângelui care a curs pentru tine pe crucea Calvarului. Satana te va acuza că ești un mare păcătos și trebuie să admiți acest lucru, dar poți spune: „Știu că sunt un păcătos și de aceea am nevoie de un Salvator. Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși. «Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat.» … Eu nu am niciun merit și nu sunt vrednic să cer mântuirea, dar Îi prezint lui Dumnezeu sângele atotispășitor al mielului fără cusur al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. E tot ce pot să cer. Numele lui Isus îmi deschide calea către Tatăl. Urechea Sa și inima Sa sunt gata să primească cea mai slabă rugăciune a mea și El îmi împlinește cele mai profunde nevoi.” – Asemenea lui Hristos, p. 75 (2 mart.)

Domnul Hristos a venit pentru a-i da lumii un exemplu cu privire la desăvârșirea la care poate să ajungă natura omenească dacă este unită cu natura divină. El i-a prezentat lumii un nou aspect al măreției, prin manifestarea milei și a iubirii Sale. El le-a dat oamenilor o nouă interpretare cu privire la Dumnezeu. În calitate de Cap al omenirii, El i-a învățat pe oa­meni lecțiile științei guvernării divine, prin care El a dat pe față neprihănirea împăcării milei cu dreptatea. – Solii alese, cartea 1, p. 260

5. În ce sens ne-am apropiat de Ierusalimul ceresc, de prezența lui Dumnezeu? Evrei 12:22-24

Se spune că cei credincioși „s-au apropiat” de muntele Sionului, Ierusalimul ceresc, prin credință. În sensul acesta, experiența lor reprezintă o anticipare a viitorului. Prin urmare, Ierusalimul ceresc aparține de domeniul lucrurilor „nădăjduite” și care „nu se văd”, dar care ne sunt totuși asigurate prin credință (Evrei 11:1). Deși este adevărat, nu acesta este sensul complet al pasajului pe care îl analizăm. De asemenea, și noi am ajuns la muntele Sion, chiar în prezența lui Dumnezeu, prin Reprezentantul nostru, Isus (Efeseni 2:5,6; Coloseni 3:1). Înălțarea lui Isus nu este o chestiune de credință, ci un fapt. Dimensiunea istorică a înălțării lui Isus este cea care dă o forță irezistibilă îndemnului din Evrei de a rămâne tari în mărturisirea noastră (Evrei 4:14; 10:23). Pavel spune: „Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, care a străbătut cerurile, [...] să ne apropiem dar cu deplină încredere [...]” (Evrei 4:14,16).

Prin urmare, noi am ajuns deja acolo prin Reprezentantul nostru și ar trebui să acționăm în consecință. Prin El, noi am „gustat darul ceresc și [...] Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (Evrei 6:4,5). Realitatea înălțării lui Isus la cer și a lucrării Sale în sanctuarul ceresc este „o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită” (Evrei 6:19), garanția că făgăduințele care ne-au fost făcute sunt întemeiate și demne de a fi crezute (Evrei 7:22). Pentru noi, credința are o ancoră în istorie, se bazează pe un fapt istoric.

Totuși, planul lui Dumnezeu va fi împlinit nu doar în Isus, ci și în noi. Am văzut că înălțarea lui Isus a împlinit tipologia primelor două călătorii pe care poporul trebuia să le facă în fiecare an la Ierusalim, și anume cu ocazia Sărbătorii Paștelui și cu cea a Sărbătorii Secerișului (sau a Săptămânilor). Potrivit cărților Evrei și Apocalipsa, ultimul pelerinaj care trebuia făcut, cel cu ocazia Sărbătorii Roadelor, sau a Corturilor, încă trebuie să se împlinească. Ocazia aceasta o vom sărbători cu Isus, când vom fi în „cetatea [...] al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”, în patria cerească (Evrei 11:10,13-16). Nu vom construi corturi, ci cortul lui Dumnezeu va coborî din ceruri și vom locui cu El pentru totdeauna (Apocalipsa 7:15-17; 21:1-4; 22:1-5; Numeri 6:24-26).

Cum să facem ca făgăduința vieții veșnice să fie reală pentru noi, acum, într-o lume plină de durere și de suferință? Ce răspuns le poți oferi acelora care spun că toate acestea sunt doar o fantezie care să ne ajute să suportăm mai bine viața aici și acum?

Comentariu Ellen G. White

„Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Nu am experimentat noi acest lucru în trecut, când am pășit înainte prin credință și au fost realizate lucrurile pe care le vedem astăzi? … Credința nu înseamnă numai să privești înainte spre lucrurile care nu se văd, ci și să fii întărit privind la experiența din trecut, la rezultatele vizibile, la împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. … Rugați-vă: „Doamne, mărește-ne credința!” Credința dă vigoare simțurilor ca să lucrați cu sârg și să aveți rezultate. Credința înalță și înnobilează puterile sufletului, făcându-l în stare rămână neclintit cu privire la lucrurile care nu se văd. …

Având privirea ațintită la Isus, nu numai ca Exemplul nostru, ci și ca Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre, să mergem înainte având încredințarea că El ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a îndeplini îndatoririle fiecărei zile. – The Upward Look, p. 72

Este nevoie de credință atât în lucrurile mici, cât și în lucrurile cele mai importante ale vieții. În toate preocupările și activitățile noastre zilnice, puterea lui Dumnezeu devine pentru noi realitate prin intermediul unei încrederi neabătute. …

Numai simțământul prezenței lui Dumnezeu îi poate alunga unui copil timid frica ce poate să îi facă viața o povară. Un astfel de copil să-și întipărească în minte făgăduința: „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie.” Să citească istoria minunată despre Elisei, care se afla în cetatea de pe munte, și despre puternica armată de îngeri cerești care s-a interpus între el și oștirea vrăjmașilor înarmați. Să citească despre Petru, la care a venit un înger pe când el era în închisoare și condamnat la moarte; să vadă cum îngerul l-a condus pe slujitorul lui Dumnezeu în siguranță afară, printre gărzile înarmate, prin ușile masive și poarta mare de fier, cu gratiile și zăvoarele lor. …

El va lucra și acum într-un mod la fel de remarcabil ca și atunci, oriunde există inimi credincioase care pot fi canale ale puterii Sale. – Asemenea lui Hristos, p. 127 (23 apr.)

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viață veșnică.” Prin Ioan cel iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața” (1 Ioan 5:11,12). Iar Isus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Hristos S-a făcut una în trup cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieși noi afară din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter și Îl primesc în inimă au viață veșnică. Hristos locuiește în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credință, este începutul vieții veșnice. – Hristos, Lumina lumii, p. 388

Înălțarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmașii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduință. Pentru aceasta, ei trebuiau să aștepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porțile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, și Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veșnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea Cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinței Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmașilor Săi, ca un semn că El a primit, ca Preot și Împărat, toată puterea în cer și pe pământ și că El era Cel Uns peste poporul Său. […] Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul și Fratele lor mai mare? Aduși în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cerești. În ce cuvinte arzătoare își îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El!” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, pp. 38, 46.

Studiu la rând:

Geneza 38

Geneza 39

Geneza 40

Geneza 41

Geneza 42

Geneza 43

Geneza 44

Evanghelizare, subcapitolul „Minunile nu sunt o dovadă ale adevărului”

1. Despre cine și în ce loc se spune că „nimic nu se făcea acolo decât prin el?

2. Ce fel de om trebuia să aleagă faraonul pentru a-l pune în fruntea țării Egiptului?

3. Cine a spus „toate acestea pe mine mă lovesc” și în ce context?

4. Cine s-a oferit să rămână în locul lui Beniamin, ca rob al lui Iosif?

5. Ce s-ar întâmpla dacă, în loc de a înființa sanatorii, s-ar face rugăciuni pentru miracole?

Texte-cheie: Evrei 9:24; Exodul 19:3,4; Evrei 12:18-21; Leviticul 16:1,2; Evrei 10:19-24; Coloseni 3:1.

I. Privire generală

Temele studiului

În Evrei, înălțarea lui Isus marchează începutul domniei Sale și al lucrării Sale ca Mare-Preot în ceruri. Când S-a înălțat la cer, Isus S-a înfățișat în prezența Tatălui pentru noi (Evrei 9:24). În timpurile Vechiului Testament, fiecare bărbat trebuia să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu de trei ori pe an. Sărbătorile de pelerinaj erau Paștele (sau Sărbătoarea Azimelor), Sărbătoarea Săptămânilor (sau Sărbătoarea Secerișului) și Sărbătorea Strângerii Roadelor (sau Sărbătoarea Corturilor) (Exodul 23:14-17). Scopul lor era ca oamenii să se prezinte înaintea lui Dumnezeu (Psalmii 42:2).

Hristos S-a înfățișat în ceruri în prezența lui Dumnezeu pentru noi. În conformitate cu Vechiul Testament, Isus a murit cu ocazia Paștelui. Apoi, după ce a înviat, S-a înălțat mai întâi la Tatăl, în momentul în care preoții legănau snopul (vezi Ioan 20:17; Efeseni 4:8). Domnul Isus S-a înălțat iarăși, pentru ultima dată, după patruzeci de zile, ca să șadă la dreapta lui Dumnezeu. După ce Isus Și-a început lucrarea de Mare-Preot în cer, Duhul Sfânt a fost turnat peste urmașii Lui de pe pământ în ziua Cincizecimii.

Când Dumnezeu li S-a arătat israeliților pe muntele Sinai, ei s-au temut foarte mult de prezența Sa. Moise a devenit mijlocitorul lor. În istoria lui Israel, preoții au fost intermediarii între Dumnezeu și popor. Dar până și lor le era interzis să meargă în Locul Preasfânt din sanctuar. Perdelele serveau atât ca limite, cât și ca protecție pentru preoți atunci când ei slujeau în cort. Cartea Evrei îi invită pe cititori și, implicit, pe noi, să ne apropiem de locașul lui Dumnezeu prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul lui Isus (Evrei 10:20).

II. Comentariu

„... de duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți”

În Evrei 12:22,23, Pavel li se adresează credincioșilor cu următoarele cuvinte: „Ci v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți.” Întrebarea referitoare la acest pasaj este următoarea: Cine sunt „duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți”? Cu alte cuvine, ce fel de ființe sunt ele?

Pentru a răspunde la această întrebare, să analizăm contextul pasajului din Evrei 12:22,23 și anume Evrei 11. În Evrei 11, Pavel îi elogiază pe eroii credinței; apoi, la începutul capitolului 12, urmează un puternic îndemn de a ne aținti privirile asupra lui Isus, „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, [...] care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2). Apoi, secțiunea care urmează în Evrei 12 vorbește despre disciplina pe care o aplică Dumnezeu în viața creștinilor. Faptul că oamenii neprihăniți suferă nu este un semn al nemulțumirii lui Dumnezeu, ci al afecțiunii Sale de Tată. Din acest motiv, Pavel afirmă: „Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:6).

După aceea urmează un dublu îndemn la pace și la sfințire: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Pentru a întări avertizarea, Pavel aduce exemplul lui Esau, care este descris ca fiind „curvar sau lumesc” – exact opusul a ceea ce reprezintă modelul de credință din Evrei 11 – care și-a negociat dreptul de întâi născut pentru satisfacerea imediată a poftei după o mâncare (Evrei 12:16). În final, Pavel compară generația celor care au ieșit din Egipt cu cei cărora le scrie epistola. Generația aceea de oameni a avut parte de o teofanie pe muntele Sinai. Moise a evocat scena și a declarat: „Sunt îngrozit și tremur!” (Evrei 12:21). Prin contrast, destinatarii epistolei nu au ajuns la acest munte înfricoșător, ci în locașul ceresc al lui Dumnezeu, „Ierusalimul ceresc” (Evrei 12:22). Ei au acces la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”, în „Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri” și la „duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți” (Evrei 12:23).

Cine sunt „duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți”? Majoritatea spe­cialiștilor în cartea Evrei recurg la literatura iudaică apocaliptică (de ex., Cartea Jubileelor 23:30,31; 1 Enoh 22:9; 102:4; 103:3,4; 2 Apocalipsa; Baruh 30:2) pentru a înțelege expresia „duhurile celor neprihăniți, făcuți neprihăniți”. Pe baza acestora, ei conchid că aceste duhuri nu pot fi decât niște suflete imateriale, lipsite de trup, care locuiesc în cer. O astfel de concluzie trebuie să fie contestată chiar pe baza informațiilor din cartea Evrei. În scopul acesta, vom analiza substantivul „duhuri”, adjectivul „neprihăniți” și sintagma verbală „făcuți desăvârșiți”.

Substantivul „duhuri” este folosit în trei moduri diferite în Epistola către evrei. În primul rând, termenul este utilizat pentru a face referire la îngerii, care sunt duhuri slujitoare (Evrei 1:7,14). În al doilea rând, el este folosit cu referire la Duhul Sfânt, care împarte daruri, care vorbește despre legământul cel nou și pe care îl adeverește (Evrei 2:4; 3:7; 6:4; 9:8; 10:15). Uneori, Duhul Sfânt pare să fie descris ca fiind „Duhul harului” (Evrei 10:29) sau „Duhul cel veșnic” (Evrei 9:14). În al treilea rând, termenul „duhuri” se referă la ființele umane care sunt vii și sunt supuse lucrării pătrunzătoare a Cuvântul viu al lui Dumnezeu (Evrei 4:12). În mod asemănător, când vorbește despre modul în care Dumnezeu Își disciplinează copiii, Pavel afirmă: „Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor și să trăim?” (Evrei 12:9). Așadar, putem concluziona că „duhurile” din expresia „duhurile celor neprihăniți făcuți desăvârșiți” (Evrei 12:23) nu sunt îngeri, și nici Duhul Sfânt, ci ființe umane care, prin credință, s-au apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22).

În cartea Evrei, adjectivul „neprihăniți” apare doar de două ori în afara pasajului pe care îl analizăm. Prima dată când apare este folosit în contextul credinței: „Și cel neprihănit va trăi prin credință” (Evrei 10:38). Dumnezeu nu are plăcere de cei care dau înapoi din cauza îndoielii sau a necredinței. A doua oară, adjectivul este folosit în contextul jertfei mai bune pe care Abel a adus-o spre deosebire de darul lui Cain. Datorită acelei jertfe mai bune a primit Abel mărturia că este „neprihănit” (Evrei 11:4). Ambele exemple se referă la persoane care erau în viață, și nu care au trecut în neființă sau care erau fără trup. Deci, aceștia nu sunt descriși ca fiind suflete imateriale și putem concluziona că cei „neprihăniți” sunt acei oameni care trăiesc prin credință și care își exprimă credința prin sacrificiile pe care le fac.

Sintagma „făcuți desăvârșiți” apare de multe ori în Evrei, fiind utilizată în trei moduri diferite. În primul rând, Isus a fost făcut desăvârșit prin suferințe și a devenit urzitorul unei mântuiri veșnice (Evrei 2:10; 5:9; 7:28). În al doilea rând, Legea nu poate curăți cu desăvârșire cugetul închinătorului (Evrei 7:19; 9:9: 10:1). În al treilea rând, ființele umane sunt făcute desăvârșite. În Evrei 10:14, Pavel afirmă: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți.” Și în Evrei 12:23, „duhurile celor neprihăniți” sunt făcute desăvârșite. Prin urmare, cei care trec prin procesul de desăvârșire sunt Hristos și ființele umane, nu ființele fără trup dintr-o sferă metafizică.

În final, expresia „Biserica celor întâi născuți” pare să fie parte dintr-un paralelism, sinonimă cu expresia care urmează: „care sunt scriși în ceruri” (Evrei 12:23). Imaginea celor neprihăniți care sunt scriși în cărțile din ceruri este comună în Scriptură (Exodul 32:32; Psalmii 69:28; Daniel 12:1; Luca 10:20; Apocalipsa 13:8; 17:8, compară cu Filipeni 3:20). Moise I-a cerut stăruitor lui Dumnezeu să ierte păcatul poporului; dacă nu, să șteargă numele lui din cartea vieții. În consecință, expresia „duhurile celor neprihăniți, care sunt făcuți desăvârșiți” ar trebui să fie interpretată ca referindu-se la ființele umane, nicidecum la sufletele imateriale ale unor oameni care au murit.

În concluzie, dovezile din text arată spre faptul că substantivul „duhurile” este folosit în dreptul îngerilor, al Duhului Sfânt și al oamenilor. Adjectivul „neprihăniți” este folosit în dreptul oamenilor credincioși precum Abel și destinatarii epistolei lui Pavel. Expresia „făcuți desăvârșiți” este utilizată pentru a-L descrie pe Isus care a fost făcut desăvârșit, pentru a descrie neputința Legii de a face pe cineva desăvârșit și pentru a-i descrie pe oamenii care au fost făcuți desăvârșiți prin jertfa lui Isus. Așadar, putem conchide fără nicio problemă că „duhurile celor neprihăniți, care sunt făcuți desăvârșiți”, nu sunt suflete imateriale, lipsite de trup, care locuiesc în ceruri după călătoria lor de pe pământ și după moartea care a survenit, și care acum se bucură de pacea cerului. Mai degrabă, acestea sunt ființe umane ale căror nume sunt înregistrate în ceruri. Prin credință, destinatarii epistolei lui Pavel se pot apropia de Dumnezeu, de Isus, Mijlocitorul unui legământ nou, de Ierusalimul ceresc, de nenumărații îngeri și de ființele umane care au fost făcute desăvârșite prin credință și ale căror nume sunt scrise în ceruri. Pasajul acesta ar trebui să fie văzut ca un îndemn adresat credincioșilor, asemănător cu îndemnul autorului către publicul său, când spune: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului” (Evrei 4:16).

III. Aplicație

Ca adventiști de ziua a șaptea avem multe învățături în comun cu alte confesiuni creștine, precum rugăciunea, neprihănirea prin credință, sfințirea, Trinitatea, zecimea etc. Pe lângă doctrinele specific adventiste precum cea legată de sanctuar și înțelegerea pe care o avem despre noi ca fiind rămășița din timpul sfârșitului, despre care se vorbește în Apocalipsa, în creștinism există unele biserici care împărtășesc convingerile noastre despre Sabat, despre a doua venire a lui Isus, despre darul profeției și despre starea morților. Pe parcursul acestui studiu am analizat starea celor morți prin prisma pasajului din Evrei 12:22,23. Ca adventiști de ziua a șaptea ne deosebim de celelalte grupări creștine, deși nu în mod exclusiv, prin credința că sufletul nu este nemuritor. Noi credem că Dumnezeu l-a creat pe Adam „din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Ca urmare a influenței filozofiei grecești, cei mai mulți creștini, de-a lungul istoriei, au crezut că oamenii s-au născut nemuritori și că, atunci când cineva moare, spiritul acelei persoane se duce în cer sau în iad, ca să trăiască lângă Dumnezeu sau să ardă veșnic.

1. Ce pericole ne pândesc atunci când punem presupozițiile noastre mai presus de textul biblic, în loc să lăsăm Biblia să se explice singură?

2. Putem fi noi cu adevărat total obiectivi și liberi de presupoziții? De ce da? De ce nu?