Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Să ne uităm țintă la ___ credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, ____ și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Capitolele 11 și 12 sunt, probabil, cele mai iubite capitole din cartea Evrei. Ele descriu viața creștinului ca fiind o cursă, sau o alergare, în care participăm cu toții și la sfârșitul căreia toți cei care rămân credincioși vor primi premiul. De asemenea, ele descriu și drama răscumpărării ca pe o alergare pe parcursul căreia oamenii credinței din trecut au perseverat, în ciuda suferințelor, dar nu au primit încă premiul.

Și aceasta pentru că istoria se termină și cu noi, nu doar cu ei. Noi facem parte din ultimul act. Drama culminează cu noi, care intrăm și alergăm în ultima parte a cursei, și cu Isus, care Se află la linia de sosire, la dreapta lui Dumnezeu. El ne oferă inspirație, precum și exemplul suprem despre cum să alergăm în cursă. El este martorul suprem care adeverește că premiul este adevărat și că El este înainte-mergătorul care ne deschide calea (Evrei 6:19,20; 10:19,23).

După Evrei 11, credința înseamnă încredere în făgăduințele lui Dumnezeu, chiar dacă nu le putem vedea încă. Studiul de față analizează ce este credința și cum se ajunge la ea cu ajutorul exemplelor din trecut, dar, în mod special prin exemplul lui Isus, „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre” (Evrei 12:2).

12–19 martie – Săptămâna de rugăciune a tineretului

Comentariu Ellen G. White
 

Acest singur gând nutrit în inimă, de a câștiga în această alergare pentru viața veșnică, era ceea ce dorea Pavel să se vadă descoperit în viața credincioșilor corinteni. El știa că, pentru a atinge idealul pus de Hristos înaintea lor, îi aștepta o viață de luptă necontenită de care nu aveau să fie scutiți. El îi îndemna stăruitor să se lupte potrivit legii, zi de zi, căutând să se desăvârșească în ce privește evlavia și excelența morală. El a stăruit de ei să dea la o parte orice piedică și să se avânte înainte spre ținta desăvârșirii în Hristos.

Pavel a îndreptat atenția corintenilor spre experiențele vechiului Israel, spre binecuvântările care au răsplătit ascultarea lor și pedepsele care au urmat fărădelegilor lor. El le-a amintit despre modul minunat în care evreii au fost scoși din Egipt, sub ocrotirea norului în timpul zilei și a stâlpului de foc în timpul nopții. … Prin aceste fapte, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca fiind biserica Sa. … Evreii, în toate călătoriile lor, L-au avut pe Isus drept conducător al lor. Stânca lovită Îl simbolizează pe Hristos, care avea să fie rănit pentru fărădelegile oamenilor, pentru ca izvoarele mântuirii să curgă pentru toți. – Faptele apostolilor, p. 315

Tot atât de sigur cum este că avem un Mântuitor personal este și că avem un adversar personal, crud și perfid, care ne urmărește întotdeauna pas cu pas și complotează pentru a ne duce în rătăcire. Deghizat, el poate să lucreze cu un mare succes. Oriunde se cultivă părerea că el nu există, acolo el este cel mai activ. …

Țintiți să fiți elevi credincioși în școala lui Hristos, învățând zilnic să vă conformați viața după Modelul divin. Îndreptați-vă fața spre cer și străduiți-vă să obțineți premiul înaltei chemări pe care ați primit-o în Hristos Isus. Alergați cu răbdare în alergarea creștină și ridicați-vă mai presus de orice ispită care ar veni peste voi, oricât de dureroasă, de chinuitoare ar fi ea. Împotriviți-vă Diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și, dacă vreți să faceți primul pas spre în sus, veți găsi mâna Lui întinsă ca să vă ajute. Depinde de fiecare dintre voi, în mod personal, dacă umblați în lumina Soarelui Neprihănirii sau în întunericul rătăcirii. Adevărul lui Dumnezeu poate fi o binecuvântare pentru voi doar dacă îngăduiți influenței Lui să vă curățească și să vă înnobileze sufletul. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 79 (13 mart.)

Concurenții la jocurile din vechime, chiar după ce se supuneau la tot felul de sacrificii rigide, tot nu erau siguri de biruință. ...

Dar nu așa este cazul în lupta creștină. Niciunul dintre cei care se supun condițiilor nu va fi dezamăgit la sfârșitul alergării. Niciunul care este plin de râvnă și stăruință nu va fi lipsit de biruință. Alergarea nu este numai pentru cel sprinten și nici lupta numai pentru cel tare. Sfântul cel mai slab, ca și cel mai tare, poate dobândi cununa slavei nemuritoare. Toți aceia care, prin puterea harului divin, își aduc viața în conformitate cu voința lui Hristos pot fi biruitori.– The Faith I Live By, p. 369

1. Citește Evrei 10:35-39. Ce ne spune Dumnezeu aici? 

Răbdarea este o trăsătură a poporului lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului fără de care nu vom putea primi făgăduințele (Apocalipsa 13:10; 14:12). Totuși, ca să poată răbda, credincioșii trebuie „să [țină] fără șovăire” la credința lor (Evrei 10:23; 4:14). Pavel a arătat că generația din pustie nu a putut primi făgăduința deoarece nu a avut credință (Evrei 3:19). Cartea Evrei îi portretizează pe credincioșii de la sfârșitul timpului ca fiind tot la hotarul împlinirii făgăduințelor (Evrei 9:28; 10:25,36-38) și ca având nevoie să-și exercite credința, pentru a avea parte de ele (Evrei 10:39).

Pavel își introduce expunerea despre credință citând din Habacuc 2:2-4. Habacuc Îl întrebase pe Dumnezeu de ce i-a tolerat atâta vreme pe „cei mișei” care îl apăsau pe cel neprihănit (Habacuc 1:12-17). Profetul și poporul său sufereau, de aceea își doreau ca Dumnezeu să acționeze. Dumnezeu însă le-a răspuns că există o vreme hotărâtă pentru împlinirea promisiunilor Sale și că ei trebuiau să aștepte cu(Habac 2:2-4). Ca și noi, Habacuc și poporul de atunci trăiau între momentul făgăduinței și cel al împlinirii ei. Mesajul lui Dumnezeu continuă în Evrei: „Cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10:37; vezi și Habacuc 2:3).

Mesajul se referă la Isus. El este cel neprihănit, personificarea credinței care Îi este plăcută lui Dumnezeu și care aduce viață (Evrei 10:5-10). Atunci, de ce ar „zăbovi”? De ce ar întârzia? Nu va întârzia. El a venit deja să moară pentru noi (Evrei 9:15-26) și, cu siguranță, va veni iarăși la vremea hotărâtă (Evrei 9:27,28; 10:25).

Dumnezeu Își continuă mesajul: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Evrei 10:38). Pavel afirmă același lucru în Romani 1:17 și în Galateni 3:11. Pasajul din Romani 1:16,17 este deosebit de revelator deoarece explică faptul că în Evanghelie „este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință”. Pavel vrea să spună că, pentru Dumnezeu, faptul de a rămâne credincios promisiunilor Sale are întâietate și, drept urmare, credincioșia Lui dă naștere la credința și/sau la credincioșia noastră.

Așadar, fiindcă Dumnezeu rămâne credincios făgăduințelor Sale (2 Timotei 2:13), ca răspuns, cel neprihănit Îi va rămâne și el credincios.

De ce este important să recunoaștem că propria credință este rezultatul credincioșiei lui Dumnezeu? Cum ne putem deprinde să ne încredem mai mult în credincioșia Sa față de noi și în promisiunile pe care ni le-a făcut?

Comentariu Ellen G. White

Viața de creștin este mult mai mult decât consideră mulți că este. Ea nu constă doar în blândețe, răbdare, umilință și bunăvoință. Aceste calități sunt esențiale, dar, de asemenea, este nevoie de curaj, forță, energie și perseverență. Cărarea pe care o indică Hristos este un drum îngust, al tăgăduirii de sine. Pentru a porni pe această cărare și a răzbi prin dificultăți și descurajări, este nevoie de oameni care să fie mai mult decât niște făpturi sensibile.

Este nevoie de bărbați tenace, bărbați care să nu aștepte netezirea căii din fața lor și îndepărtarea tuturor piedicilor, bărbați care să inspire un zel proaspăt eforturilor apatice ale lucrătorilor deprimați, bărbați ale căror inimi sunt încălzite de dragostea creștină și ale căror mâini sunt tari pentru a face lucrarea Stăpânului lor. – Divina vindecare, p. 497

„Cu toate că am fost dezamăgit de două ori”, scria acest bărbat al lui Dumnezeu [William Miller], „tot nu m-am prăbușit, nici nu m-am descurajat… Speranța mea în revenirea lui Hristos este tot atât de puternică ca întotdeauna. Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simțit de datoria mea să fac. … Un lucru știu, n-am predicat nimic în afară de ce am crezut și Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a arătat în lucrare și s-a făcut astfel mult bine.” …

Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul; Duhul Său a rămas cu aceia care n-au lepădat în mod necugetat lumina pe care o primiseră și care nu au condamnat mișcarea adventă. În Epistola către evrei sunt cuvinte de încurajare și de avertizare pentru cei încercați, care au trecut prin această criză: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puțină, foarte puțină vreme și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi…»” – Tragedia veacurilor, p. 407

[Dumnezeu] i-a încredințat fiecărui om o lucrare anume și El le cere tuturor să înceapă să lucreze exact acolo unde se află. El nu poate să facă ce ar dori să facă până când omul nu își face partea sa.

Uneori, brațul credinței pare că este prea scurt ca să ajungă să atingă măcar marginea veșmântului Său, dar aici intervine făgăduința în spatele căreia Se află Dumnezeu: „Atunci, tu vei chema, și Domnul va răspunde, vei striga, și El va zice: «Iată-Mă!»” (Isaia 58:9).

Nu eforturile noastre ne aduc biruința, ci noi trebuie să-L vedem pe Dumnezeu în spatele făgăduinței, să credem și să ne încredem în El. Apucă prin credință mâna puterii infinite! Dumnezeu este credincios și va împlini ce a promis.

Se vor ivi întrebări la care nu vei găsi răspuns oricât te-ai gândi. Nu pierde timp încercând să le dai de capăt. Apucă-te de lucrul care așteaptă să fie făcut, având încredere în Domnul, care este înțelepciunea ta. Neprihănirea Lui îți va merge înainte și întrebările care ți-au chinuit mintea își vor găsi singure răspunsul. – The Upward Look, p. 133

Cartea Evrei definește credința ca fiind „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Apoi, ne prezintă o listă cu oamenii credincioși din istoria poporului Israel care exemplifică ce înseamnă credința și ne arată cum au manifestat-o aceștia prin faptele lor.

2. Cum și-au manifestat credința acești „eroi” ai credinței? Ce legătură a existat între faptele lor și nădejdea în lucrurile care nu se văd?

Evrei 11:1-19

Probabil că cel mai important personaj din acest capitol este Avraam. În special, ultimul lui act de credință ilustrează adevărata natură a credinței. Pavel remarcă faptul că Dumnezeu pare să Se contrazică atunci când îi dă lui Avraam porunca de a-l aduce jertfă pe Isaac (Evrei 11:17,18). Isaac nu era singurul fiu al lui Avraam. Ismael era întâiul lui născut, dar Dumnezeu îi spusese patriarhului că nu era o problemă pentru El să accepte cererea Sarei de a-l alunga pe Ismael și pe mama lui, fiindcă avea să aibă grijă de ei și, de asemenea, pentru că din Isaac avea să iasă o sămânță care va purta numele lui Avraam (Geneza 21:12,13). Cu toate acestea, în capitolul următor, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca ardere-de-tot. Porunca lui Dumnezeu din Geneza 22 pare să contrazică în mod categoric făgăduințele Sale din Geneza 12–21.

Cartea Evrei conchide că Avraam a rezolvat în mod uimitor enigma, ajungând la concluzia că Dumnezeu avea să-l învie pe Isaac după ce el l-ar fi adus ca jertfă. Acest lucru este uimitor, fiindcă niciun om nu mai fusese înviat până atunci. Se pare totuși că experiența anterioară a lui Avraam cu Dumnezeu l-a condus la această convingere. Evrei 11:12 subliniază că Isaac a fost conceput prin puterea lui Dumnezeu, dintr-un „om aproape mort”. Pavel mai observă și faptul că, deși Avraam a fost un „om aproape mort”, iar Sara, stearpă, el a crezut, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi [...], și astfel a ajuns tatăl multor neamuri”; pentru că a crezut că Dumnezeu „învie morții și [...] cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi” (Romani 4:17-20). Deci Avraam trebuie să fi presupus că, din moment ce Dumnezeu îi dăduse viață lui Isaac dintr-un om „aproape mort”, El putea și să-l readucă la viață. Avraam a văzut în modul lui Dumnezeu de a lucra în trecut un indiciu a ceea ce putea face El în viitor.

De ce este atât de important să medităm asupra modului în care Dumnezeu a condus viața noastră în trecut pentru a ne menține credința și încrederea în El în prezent?

Comentariu Ellen G. White

Ascultarea necondiționată a lui Avraam a constituit unul dintre cele mai uimitoare exemple de credință și de încredere în Dumnezeu care aveau să fie trecute în Raportul Sacru. Având doar simpla făgăduință că urmașii lui aveau să ia în stăpânire Canaanul, fără nici cea mai mică dovadă vizibilă, el a mers înainte, oriunde avea să-l conducă Dumnezeu, conformându-se în mod sincer și deplin condițiilor puse lui și încrezător că Domnul Își va împlini cuvântul cu credincioșie. Patriarhul a mers oriunde i-a arătat Dumnezeu că era datoria lui – a trecut prin pustiu fără să se teamă și s-a dus în mijlocul națiunilor idolatre, având un singur gând: „Dumnezeu a vorbit și eu ascult glasul Său. El mă va călăuzi, El mă va proteja.”

Exact de o astfel de credință și de încredere cum a avut Avraam au nevoie mesagerii lui Dumnezeu de astăzi. Dar mulți pe care Domnul i-ar putea folosi nu merg înainte auzind și ascultând de acest Glas mai presus de toate celelalte. … Domnul ar face mult mai mult pentru slujitorii Săi dacă ei I-ar fi cu totul consacrați Lui, prețuind ocazia de a-I sluji mai presus de legăturile de rudenie și de toate celelalte legături pământești. – Mărturii, vol. 4, p. 524

… Scopul lui Satana este să nimicească încrederea oamenilor în Dumnezeu, să-i determine să fie nemulțumiți cu starea lor în viață, să-i facă să caute să cunoască ceea ce, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ascuns de ochii lor și să disprețuiască ceea ce El le-a descoperit prin Cuvântul Său Sfânt.

Mulți ajung să fie neliniștiți atunci când nu pot ști exact cum vor decurge lucrurile. Nu pot să sufere nesiguranța și, în nerăbdarea lor, refuză să aștepte pentru a vedea mântuirea lui Dumnezeu. Relele pe care și le închipuie venind îi fac să-și piardă firea. Ei dau frâu liber sentimentelor de răzvrătire și se zbat în chinuri pătimașe, căutând să priceapă ce n-a fost descoperit. Dacă s-ar încrede numai în Dumnezeu și ar priveghea în vederea rugăciunii, ar găsi mângâiere divină. Duhul lor ar fi liniștit prin comunicarea cu Dumnezeu. Cei obosiți și împovărați ar afla odihnă pentru sufletele lor dacă ar merge numai la Isus. – Patriarhi și profeți, p. 687

Poporul lui Dumnezeu urmează să aibă o experiență mai cuprinzătoare și mai profundă în ce privește lucrurile religioase. Hristos este Exemplul nostru. Dacă, printr-o credință vie și o ascultare sfințită de Cuvântul lui Dumnezeu, noi le descoperim altora dragostea și harul lui Hristos, dacă arătăm că avem o concepție corectă despre providența călăuzitoare a lui Dumnezeu în lucrare, vom avea în fața lumii o putere convingătoare. O poziție înaltă nu ne dă valoare în ochii lui Dumnezeu. Omul este măsurat după consacrarea și după credincioșia cu care îndeplinește voia lui Dumnezeu. Dacă cei care fac parte din rămășița poporului lui Dumnezeu vor umbla înaintea Lui în umilință și în credință, El va împlini prin ei planul Său cel veșnic, făcându-i în stare să lucreze în armonie, pentru a transmite lumii adevărul așa cum este el în Isus. El îi va folosi pe toți – bărbați, femei și copii – pentru a face ca lumina să strălucească în lume și pentru a scoate din lume un popor care să fie credincios poruncilor Lui. Prin credința în El, pe care o exercită poporul Lui, Dumnezeu va face cunoscut lumii că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel. – Mărturii, vol. 9, p. 274

3. Citește Evrei 11:20-28. Ce au făcut acești oameni ai credinței? Ce legătură a existat între faptele lor și nădejdea în lucrurile nevăzute? 

Moise este cel de-al doilea exemplu major din acest capitol al credinței. Pasajul introduce și încheie viața lui Moise cu două acțiuni de sfidare a împăratului. Când s-a născut, părinții lui Moise l-au ascuns pentru că „nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului” (Evrei 11:23), iar Moise a părăsit Egiptul „fără să se teamă de mânia împăratului” (Evrei 11:27). Totuși, fapta cea mai însemnată a lui Moise a constat în refuzul său de a fi „numit fiul fiicei lui Faraon” (Evrei 11:24). Referirea la mama adoptivă a lui Moise ca fiind „fiica lui Faraon” sugerează că el a fost desemnat să fie următorul faraon. Dar Moise a fost dispus să lase în urmă perspectiva de a deveni conducătorul celei mai puternice națiuni din vremea aceea și, în schimb, să devină, practic, liderul unor refugiați-sclavi de curând eliberați.

4. Compară Evrei 11:24-27 cu Evrei 10:32-35. Care au fost asemănările dintre situația destinatarilor inițiali ai epistolei lui Pavel și experiența lui Moise? 

Măreția lui Moise a constat în faptul că a putut să vadă dincolo de promisiunile împăratului Egiptului și să privească la cele nevăzute, adică la promisiunile lui Dumnezeu. După cum se afirmă în Evrei, secretul a fost că Moise și-a ațintit privirea spre „răsplătire”, și nu spre bogățiile Egiptului. Răsplătirea despre care se vorbește aici este aceeași răsplată menționată în Evrei 10:35, pe care Dumnezeu a făgăduit-o tuturor celor care cred în El.

Cuvintele lui Pavel care descriu hotărârea lui Moise trebuie să fi răsunat ca un ecou în inimile evreilor cărora apostolul le-a adresat epistola. Ei înduraseră ocări și insulte din cauza credinței în Hristos și, de asemenea, fuseseră chinuiți și își pierduseră avuțiile (Evrei 10:32-34). Unii se aflau în închisoare (Evrei 13:3). În paralel, Moise a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, schimbând bogățiile Egiptului cu ocara pentru Numele lui Hristos, pentru că a crezut că răsplata lui Isus era mai mare decât tot ce i-ar fi putut oferi Egiptul.

Cu ce fel de lupte te-ai confruntat din cauza credinței tale? La ce a trebuit să renunți pentru ea? De ce, în final, merită să dai totul pentru răsplata credinței, chiar dacă nu o vezi acum?

După legile Egiptului, toți aceia care se suiau pe tronul faraonilor trebuia să devină membri ai castei preoțești, iar Moise, ca moștenitor sigur, trebuia să fie inițiat în tainele religiei naționale. … Dar, cu toate că era un elev neobosit și zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost amenințat cu pierderea coroanei și avertizat că va fi dezmoștenit de prințesă dacă va stărui în devotamentul său față de credința evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. – Patriarhi și profeți, p. 245

A nu lua nicio inițiativă care cere investiții de mijloace, dacă nu avem banii în mână pentru întreaga lucrare pe care ne-am propus-o, nu ar trebui să fie considerat întotdeauna a fi planul cel mai înțelept. În dezvoltarea lucrării Sale, Domnul nu le clarifică slujitorilor Săi totul dinainte. Uneori, El pune la încercare încrederea poporului Său, cerându-i să meargă înainte prin credință. Adeseori, El îi aduce pe copiii Săi în locuri strâmte și dificile, îndemnându-i să meargă înainte atunci când tălpile lor par să atingă apele Mării Roșii. Tocmai în astfel de momente, când rugăciunile slujitorilor Lui se înalță la El în credință sinceră, El deschide calea înaintea lor și îi scoate la loc larg.

Domnul dorește ca poporul Său din aceste zile să creadă că El va face pentru ei lucruri la fel de mari cum a făcut pentru copiii lui Israel, în călătoria lor din Egipt spre Canaan. Trebuie să avem o credință educată, care nu va ezita să urmeze instrucțiunile Lui chiar și în experiențele cele mai dificile. „Mergeți înainte” este porunca dată de Dumnezeu poporului Său. – Mărturii, vol. 9, p. 271

Toți aceia care vor renunța la plăcerile pământului și, la fel ca Moise, vor alege mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului, considerând ocara lui Hristos ca fiind o bogăție cu mult mai de preț decât comorile lumii, vor primi, împreună cu credinciosul Moise, cununa nemuririi, care nu se veștejește, și o greutate veșnică de slavă.

... Lucrarea de mântuire nu este o joacă de copii, ca să te ții de ea sau să o abandonezi după cum îți place. Perseverența în atingerea scopului și efortul neobosit vor câștiga în cele din urmă biruința. Cel care va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Cei care vor stărui cu răbdare în facerea de bine vor primi viața veșnică și răsplata nepieritoare. … Toți aceia care sunt angajați în acest război cu Satana și cu oștirea lui au în fața lor o lucrare care necesită eforturi. Ei nu trebuie să fie la fel de imprevizibili ca ceara pe care căldura o poate topi și modela în orice formă, ci trebuie să îndure dificultățile ca niște soldați credincioși, care stau la postul lor și sunt devotați în orice vreme. – Mărturii, vol. 2, pp. 101–102

5. De ce Rahav, o prostituată păgână, a fost inclusă în pasajul din Evrei care vorbește despre personajele sfinte ale Bibliei?

Evrei 11:31 

Iosua 2:9-11 

Rahav este, probabil, personajul pe care ne așteptam cel mai puțin să-l găsim în Evrei 11. Ea este una dintre cele două femei menționate pe nume. Este a zecea în listă, primii fiind părinții și patriarhii lui Israel, și fiecare dintre ei a fost socotit neprihănit. Când ajungem în dreptul numelui ei, descoperim nu doar că este o femeie, ci că este chiar o prostituată, și încă una dintre neamuri.

Aspectul cel mai surprinzător este acela că ea constituie și centrul tematic, și apogeul capitolului. Lista este alcătuită într-un mod unic. Fiecare nouă menționare începe cu sintagma „prin credință”. Tiparul de bază este „Prin credință cutare a făcut așa și-așa” sau „Prin credință așa și-așa i s-a întâmplat lui cutare”. Acest tipar care se repetă intensifică așteptarea cititorului de a ajunge să citească afirmația culminantă că „prin credință Iosua a condus poporul în Țara Promisă”.

Dar textul nu spune așa. În schimb, Iosua este trecut cu vederea și prostituata Rahav îi ia locul. După ce este menționată, tiparul care se repetă se încheie brusc cu întrebarea: „Și ce voi mai zice?” (Evrei 11:32). Apoi, Pavel enumeră în grabă câteva nume și evenimente pe care nu le explică în detaliu.

Actul de credință al lui Rahav a constat în faptul că ea a auzit, a crezut și a ascultat, chiar dacă nu a văzut. Ea nu văzuse plăgile care căzuseră peste Egipt, eliberarea care avusese loc la Marea Roșie, apa țâșnind din stâncă sau pâinea venind din cer, și totuși a crezut. Ea a fost un exemplu bun pentru destinatarii evrei ai epistolei, care nu Îl auziseră pe Isus predicând sau nu-L văzuseră făcând o minune, și este un exemplu bun și pentru noi, fiindcă nici noi nu am văzut nimic din toate acestea.

După aceea, Pavel continuă (Evrei 11:35-38), întocmind o listă cu greutățile pe care mulți le-au îndurat. Expresia „n-au vrut să primească izbăvirea” (Evrei 11:35) presupune faptul că ei au avut posibilitatea de a scăpa, dar au ales să nu fugă, pentru că privirea lor a fost îndreptată asupra răsplătirii care vine de la Dumnezeu.

Deși nu am văzut nimic din tot ce s-a întâmplat în trecut (crearea lumii în șase zile, ieșirea israeliților din Egipt, crucificarea lui Isus), de ce avem atât de multe motive întemeiate ca să credem că evenimentele acestea au avut loc?

Comentariu Ellen G. White

Înaintarea oștilor lui Israel a dovedit că lucrările puternice ale Dumnezeului evreilor merseseră înaintea lor și că unii dintre păgâni își însușeau învățătura că numai El era Dumnezeul cel adevărat. În Ierihonul cel nelegiuit, mărturia unei femei păgâne a fost: „Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în cer și jos pe pământ” (Iosua 2:11). Cunoașterea lui Iehova care ajunsese la ea s-a dovedit a fi salvarea ei. „Prin credință n-a pierit… Rahav împreună cu cei răzvrătiți” (Evrei 11:31). Iar convertirea ei n-a fost un caz izolat al milei lui Dumnezeu față de închinătorii la idoli, care au recunoscut autoritatea Sa divină. În mijlocul țării, un popor numeros – gabaoniții – a renunțat la păgânism și s-a unit cu Israel, împărtășindu-se de binecuvântările legământului. …

Hristos a venit să dărâme orice zid de despărțire, să deschidă curțile templului, pentru ca orice suflet să aibă intrare liberă la Dumnezeu. Dragostea Lui este atât de cuprinzătoare, atât de profundă, atât de deplină, încât pătrunde pretutindeni. Ea îi ridică mai presus de influența lui Satana pe aceia care sunt amăgiți de ispitirile lui și îi așază în apropierea tronului lui Dumnezeu, tron înconjurat de curcubeul făgăduinței. – Profeți și regi, pp. 369–370

Creștinismul nu ne promite o viață fără necazuri. „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele 14:22). Este nevoie de credință, de o credință puternică, plină de încredere, care este sigură că Dumnezeu nu va îngădui ca aceia care sunt copiii Săi să fie ispitiți peste puterile lor. Ce poate să facă o asemenea credință este arătat de Pavel în scrisoarea sa către credincioșii evrei. Vorbind despre cei care și-au păstrat nezguduită încrederea în Dumnezeu, chiar în fața persecuției și a morții, el spune: „Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți” (Evrei 11:33-35).

În această lume, acești eroi ai credinței au fost considerați nevrednici să trăiască, dar, în ceruri, ei sunt scriși ca fii ai lui Dumnezeu, vrednici de cea mai înaltă onoare. – In Heavenly Places, p. 268

A te preda lui Dumnezeu cere un sacrificiu, dar este vorba de sacrificarea lucrurilor de jos pentru cele cerești, a celor pământești pentru cele spirituale, a lucrurilor pieritoare pentru cele veșnice. Nu este intenția lui Dumnezeu să distrugă voința noastră, pentru că numai prin exercitarea ei putem îndeplini ceea ce dorește El. Voința noastră trebuie să-I fie supusă Lui, ca să o putem primi înapoi purificată și înnobilată și, astfel, aflați într-o legătură plină de iubire cu Dumnezeu, El să poată revărsa prin noi valurile iubirii și ale puterii Sale. Oricât de dureroasă și de amară ar putea să i se pară inimii îndărătnice și încăpățânate această consacrare, totuși este în beneficiul ei. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 62

6. Citește Evrei 12:1-3. Ce ni se cere să facem? 

Isus reprezintă punctul culminant al expunerii asupra credinței din Evrei 12. Pavel și-a început epistola cu Isus, care este „Cel ce vine” și care „nu va zăbovi” (Evrei 10:37), și o încheie tot cu Isus, „Desăvârșirea” credinței noastre (Evrei 12:2).

Isus este „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre”. Aceasta înseamnă că El face posibilă credința și că este exemplul desăvârșit a ceea ce înseamnă cu adevărat o viață de credință. Isus este manifestarea desăvârșită a credinței. Isus este „Căpetenia” (sau „autorul”, „inițiatorul”) credinței noastre cel puțin din trei perspective:

În primul rând, El este singurul care a terminat alergarea în adevăratul ei sens. Ceilalți, despre care se vorbește în capitolul precedent, nu și-au atins încă obiectivul (Evrei 11:39,40), dar Isus a intrat în odihna lui Dumnezeu și șade la dreapta Tatălui.

În al doilea rând, viața perfectă a lui Isus a fost cea care a făcut, de fapt, posibil ca toți ceilalți să-și ducă la capăt alergarea (Evrei 10:5-14). Dacă Isus nu ar fi venit, alergarea tuturor ar fi fost inutilă.

În al treilea rând, Isus este motivul pentru care noi avem credință. Fiind una cu Dumnezeu, El a manifestat credincioșia Tatălui față de noi. Dumnezeu nu a renunțat niciodată la eforturile Sale de a ne salva, și acesta este motivul pentru care ne vom lua răsplata la sfârșit, dacă nu renunțăm. Isus a alergat cu stăruință în alergarea Lui și a rămas credincios, chiar și atunci când noi am fost necredincioși (2 Timotei 2:13). Credința pe care o avem nu este decât răspunsul nostru față de credincioșia Lui.

În final, Isus este „Desăvârșirea” credinței deoarece El exemplifică în mod perfect cum trebuie să se desfășoare alergarea credinței. Cum a alergat El? A lăsat deoparte orice lucru care L-ar fi împiedicat să-Și ducă la capăt alergarea, renunțând la tot pentru noi (Filipeni 2:5-8). Totuși, El nu a păcătuit niciodată. Isus Și-a menținut privirea ațintită neclintit asupra premiului, care a constat în bucuria care-I era pusă înainte, și anume aceea de a vedea rasa umană răscumpărată prin harul Său.

Acum este rândul nostru să alergăm. Deși prin puterile noastre nu putem realiza niciodată ceea ce a realizat Isus, avem exemplul Său desăvârșit. Prin credința în El și prin ațintirea privirii asupra Lui (așa cum au făcut și înaintașii noștri), mergem înainte încrezându-ne în făgăduințele Lui, care au în vedere o mare răsplătire.

Comentariu Ellen G. White

Dar în cursa cerească putem să alergăm toți și să primim toți premiul. Aici nu există nicio incertitudine, niciun risc. Trebuie să ne îmbrăcăm cu virtuțile cerești și, având privirile îndreptate în sus, către cununa nemuririi, să păstrăm mereu înaintea ochilor noștri Modelul. El a fost un om al durerii și obișnuit cu suferința. Noi trebuie să avem permanent înaintea noastră viața umilă, de tăgăduire de sine, a divinului nostru Domn. Atunci când căutăm să-L imităm pe El, să ne păstrăm privirea ațintită asupra premiului, putem alerga în această cursă având certitudinea că, dacă facem tot ce ține de noi, cu siguranță vom primi premiul. …

Când avem în fața noastră această motivație, acest stimulent, cum să nu putem „să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte, să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus”? El ne-a arătat calea și a marcat-o până la capăt cu urmele pașilor Săi. Este calea pe care a mers El; și noi putem, împreună cu El, să experimentăm tăgăduirea de sine și suferința și să mergem pe această cale, însemnată cu sângele Său. – Mărturii, vol. 2, pp. 358–359

Fără harul Său, eforturile noastre nu pot aduce beneficii care să dureze. Noi trebuie să fim biruitori prin harul lui Hristos și, prin meritele sângelui Său, avem să fim din numărul acelora ale căror nume nu vor fi șterse din cartea vieții. Aceia care vor fi biruitori în final vor avea o viață care se aseamănă cu viața lui Dumnezeu și vor purta cununa învingătorului. Pentru că ne așteaptă o răsplată atât de mare și veșnică, ar trebui să alergăm înainte cu răbdare, privind la Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. …

… Orice pătează și mânjește sufletul trebuie să fie îndepărtat, inima trebuie să fie curățită. Noi trebuie să știm ce înseamnă să ne facem părtași firii dumnezeiești după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. … Vei primi tu mântuirea oferită și, prin meritele sacrificiului infinit, adus în favoarea ta, vei deveni părtaș firii dumnezeiești? Dumnezeu L-a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca, prin ocara, suferința și moartea suferite de El, tu să poți avea slava cinstea și nemurirea. – Signs of the Times, 15 iunie 1891

Fraților, renunțați la independența voastră, la încrederea pe care o aveți în voi înșivă și urmați Modelul cel blând. Țineți-L pe Isus în gândurile voastre – El este exemplul vostru și voi trebuie să călcați pe urma pașilor Lui. Priviți către Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, care, pentru bucuria care I-a fost pusă înainte, a suferit crucea și a disprețuit rușinea. El a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire atât de mare față de Sine. Pentru păcatele noastre, El a fost Mielul cel blând, lovit, rănit, năpăstuit și înjunghiat.

Atunci haideți să suferim și noi pentru Isus, să ne răstignim zilnic eul și să fim părtași la suferințele lui Hristos aici, pentru a putea fi făcuți părtași cu El la slava Sa și să fim încununați cu glorie, cinste și viață veșnică! – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), pp. 113–114

„Tu ai devenit al lui Hristos prin credinţă şi tot prin credinţă trebuie să creşti în El – dăruind şi primind. Trebuie să dăruieşti totul – inima ta, voinţa ta, slujirea ta –, să te dăruieşti Lui cu întreaga fiinţă, pentru a asculta toate cerinţele Lui, şi, în acelaşi timp, trebuie să primeşti totul – pe Hristos, plinătatea tuturor binecuvântărilor Sale, ca să locuiască în inima ta, să fie puterea ta, neprihănirea ta şi ajutorul tău veşnic – pentru a-ţi da puterea de a asculta.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 70.

„Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără a ne da suficiente dovezi pe care să ne întemeiem credinţa. Existenţa Sa, caracterul Său, veracitatea Cuvântului Său sunt întemeiate pe mărturii care apelează la raţiunea noastră, iar aceste mărturii există din abundenţă. Totuşi, Dumnezeu nu a exclus niciodată posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi, nu pe demonstraţii. Cei care doresc să se îndoiască vor avea această posibilitate; în timp ce aceia care doresc în mod sincer să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa. Este imposibil pentru o minte mărginită să înţeleagă pe deplin caracterul lucrărilor Celui Infinit. Pentru inteligenţa cea mai ascuţită, pentru mintea care a beneficiat de educaţia cea mai înaltă, Cel Preasfânt trebuie să rămână întotdeauna învăluit în ceva tainic.” – Ibidem, p. 105.

Studiu la rând:

Geneza 45

Geneza 46

Geneza 47

Geneza 48

Geneza 49

Geneza 50

Exodul 1

 Evanghelizare, subcapitolul „Sfințirea falsă”

1. De ce „inima lui Iacov a rămas rece” la aflarea veștilor despre Iosif ?

2. Ce lege promulgată de Iosif a rămas valabilă „până în ziua de astăzi”?

3. Despre cine se spune că „dă o hrană minunată”?

4. Cum se numeau moașele evreilor?

5. Când este mulțumit Satana?

Texte-cheie: Evrei 10:32-39; Romani 1:17; Evrei 11; Geneza 22:1-14; Iosua 2:8-11; Evrei 12:1-3.

I. Privire generală

Temele studiului

Dacă cineva ar fi în căutarea unei definiții biblice a credinței, atunci nu ar trebui să o caute mai departe de Evrei 11:1: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Întregul capitol explică și ilustrează ce înseamnă să ne agățăm de promisiunile lui Dumnezeu, în ciuda faptului că nu avem dovezi palpabile pentru credința noastră. Capitolul despre credință este introdus de un citat din Habacuc 2:2-4. Habacuc Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu intervine în cazul celor neprihăniți care sunt nimiciți de cei răi (Habacuc 1:13; 2:1). Drept răspuns, Dumnezeu îi reamintește profetului că va trece un timp înainte ca El să acționeze. Contrar aparențelor, acest timp nu reprezintă o întârziere din partea lui Dumnezeu. În așteptare, profetul trebuie să-și exercite credința. Credința merge mână în mână cu răbdarea (Evrei 10:36-38). Eroii din Evrei 11 au dat dovadă de răbdare și de credință în cele nevăzute. Avraam a crezut că Dumnezeu putea să-l învie pe Isaac din morți (Evrei 11:19), pentru că el era un om aproape mort atunci când a devenit tatăl lui Isaac (Evrei 11:12). Deși era destinat să devină monarhul celui mai mare imperiu din Antichitate de după potop, Moise a ales să fie tratat rău, a preferat abuzul și suferința împreună cu poporul lui Dumnezeu decât plăcerile de o clipă de la palatul faraonilor. Moise a luat această decizie fiindcă a privit la răsplata din viitor făgăduită de Dumnezeu (Evrei 11:25,26). Destinatarii epistolei lui Pavel au putut să se identifice cu Moise pentru că și ei treceau prin situații asemănătoare. Și ei aveau nevoie să privească înainte spre răsplătirea care urma să vină. Următorul exemplu destul de remarcabil din Evrei 11 este Rahav, o prostituată dintre neamuri. Deși nu făcea parte din poporul lui Dumnezeu, ea a auzit despre tot ce făcuse Dumnezeu, a crezut în El și a acționat pe baza credinței ei atunci când a ascuns iscoadele israelite (Iosua 2:8-11). În mod similar, evreii cărora Pavel le-a scris nu L-au văzut pe Isus, dar au fost chemați să creadă și să acționeze prin credință ca răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu.

II. Comentariu

Creatio ex nihilo (din latină, „crearea din nimic”)

Expresia de mai sus descrie perspectiva potrivit căreia Dumnezeu a creat universul din nimic. Unul dintre textele clasice care susțin această perspectivă este Evrei 11:3: „Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Pasajul acesta poate fi interpretat în lumina acestei perspective, dar vom analiza o înțelegere alternativă a pasajului.

După ce oferă definiția credinței în Evrei 11:1, Pavel trece la oamenii din vechime care au fost lăudați pentru credința lor (Evrei 11:2). Surprinzător, catalogul cu numele celor credincioși nu începe cu Abel, ci cu noi (destinatarii epistolei) și cu Pavel, autorul. „Prin credință pricepem” (Evrei 11:3) exprimă o perspectivă intelectuală asupra realității credinței. Pricepem că universul (în mod literal, lumea) a fost creat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel afirmă că procesul creării lumii poate fi înțeles doar prin credință. Mai mult, tot ce se vede nu a fost făcut din lucrurile care se văd. Cu alte cuvinte, lumea care a fost creată este vizibilă, dar nu și originile ei. Originile ei pot fi cuprinse cu mintea, la nivel intelectual, doar prin credință.

Care sunt aceste origini invizibile? A creat Dumnezeu lumea văzută ex nihilo, „din nimic”? Textul spune: „Tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3), ceea ce înseamnă că lucrurile care nu sunt vizibile nu sunt neapărat inexistente. De exemplu, doar pentru că nu vedem vântul, nu înseamnă că el nu există. Ar putea fi lucrurile care nu se văd și din care a fost făcută lumea care se vede o aluzie la „Cuvântul lui Dumnezeu” rostit? Dacă da, aceasta este o aluzie clară la raportul despre Creație din Geneza 1, unde Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul Creației („Dumnezeu a zis” se repetă în Geneza 1:3,6,9,11,14,20,24,26). Cu alte cuvinte, lumea senzorială își are obârșia într-o putere care rămâne inaccesibilă simțurilor noastre, și anume Cuvântul creator plin de putere al lui Dumnezeu. Dacă acest lucru este adevărat, atunci avem o explicație mai bună în versetul 3.

În loc să facă referire la perspectiva creatio ex nihilo, Pavel folosește o structură paralelă pentru a sublinia invizibilitatea Cuvântului rostit al lui Dumnezeu. Să observăm cele trei serii de noțiuni corespondente și corelate din Evrei 11:3:

  A. „lumea” (vers. 3 p.p.)      

 A′. „tot ce se vede (vers. 3 u.p.)

B. „a fost făcută” (vers. 3 p.p. )                   

B′. „n-a fost făcut” (vers. 3 u.p.)

C. „Cuvântul lui Dumnezeu” (vers. 3 p.p.)  

C′. „lucruri care se văd” (vers. 3 u.p.)

Structura se mai poate scrie și într-un alt mod: [A] „prin credință pricepem că lumea [B] a fost făcută [C] prin Cuvântul lui Dumnezeu, [A′] așa că tot ce se vede [B′] n-a fost făcut din lucruri [C′] care se văd” (Evrei 11:3). Astfel, vedem cum cuvântul rostit și nevăzut al lui Dumnezeu a creat lumea care se vede. Această înțelegere a versetului întărește preocuparea lui Pavel ca destinatarii epistolei sale să își călăuzească viața după lucrurile care nu se văd, dar care sunt nădăjduite. „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). În concluzie, Cuvântul nevăzut al lui Dumnezeu dă naștere la lumea văzută și la universul nostru. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu a creat sau nu a putut crea ex nihilo, din nimic, ci doar că acest text pare să spună altceva.

De discutat:

Prin credință noi, ca și Pavel și destinatarii epistolei sale, înțelegem că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său puternic, dar nevăzut.

1. Ce crezi ca l-a motivat pe Noe să construiască o corabie în ciuda faptului că până atunci nu mai fusese niciun potop și nici măcar nu plouase?

2. Ce crezi că l-a motivat pe Avraam să pornească spre o țară pe care nu o explorase și nici nu o văzuse mai înainte?

3. Ce crezi ca l-a motivat pe Moise să dea viața „de prestigiu” de la palatul Egiptului pe o viață modestă, de peregrin, alături de generația de oameni care a ieșit din Egipt?

Esau, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe

Evrei 12:17 spune despre Esau: „Știți că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe” (KJV: „n-a fost primit pentru că nu a mai găsit loc de pocăință, măcar că a căutat-o cu lacrimi”). Acest verset, asemenea altor versete din Evrei (Evrei 6:4-6; 10:26-29) pare să spună că schimbarea sau pocăința nu este posibilă. (În studiul 7 poți găsi pasajul din Evrei 6:4-6 tratat în secțiunea: „Cu neputință să fie înnoiți”.) Chiar l-a lepădat Dumnezeu pe Esau?

Evrei 12 vorbește despre alergarea pe care o avem de făcut și pentru care Isus este Modelul nostru de răbdare. Răbdarea se formează prin disciplină, iar disciplina întărește mâinile obosite și genunchii slăbănogiți. În plus, Pavel îi sfătuiește pe creștinii evrei să urmărească pacea și sfințirea, „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Fiecare creștin este îndemnat să trăiască în pace și să mențină o relație armonioasă cu orice om, atât cât atârnă de el (Romani 12:18). Nu doar pacea, ci și sfințirea este o calitate creștină esențială, care trebuie urmărită. Care este scopul pedepsei pe care Dumnezeu o aplică uneori copiilor Săi? El vrea ca ei să devină părtași sfințeniei Lui (Evrei 12:10). Absența sfințeniei și a păcii echivalează cu a nu-L vedea pe Domnul. Absența sfințeniei este exemplificată prin viața lui Esau, care a fost „curvar” (în greacă, pornos) și „lumesc” (Evrei 12:16). Pavel comentează atât cu privire la disprețul pe care Esau l-a manifestat față de dreptul lui de întâi născut (Geneza 25:29-34), cât și cu privire la pierderea binecuvântării care îi revenea întâiului născut (Geneza 27:1-40). Având acest context în minte, ne vom ocupa de următoarea întrebare: Esau nu a mai avut ocazia de pocăință (KJV, „nu a mai găsit loc/șansă de pocăință”), deși a căutat-o cu lacrimi?

Anumite traduceri ale Bibliei lasă impresia că Esau nu a mai avut șansa de a se pocăi, deși a căutat-o cu lacrimi; că el a dorit să se pocăiască, dar, din diverse motive, Dumnezeu i-a refuzat această șansă. Pentru a rezolva problema, trebuie să ne punem următoarea întrebare: Ce anume nu a putut să schimbe Esau? La ce se referă acel pronume neaccentuat din „n-a putut s-o schimbe”? Face referire la „binecuvântare” sau la „pocăință”? Și în greacă (la fel ca în română), pronumele neaccentuat este la genul feminin. Prin urmare, termenul la care face referire trebuie să fie și el un substantiv feminin. În engleză, substantivul cel mai aproape de pronumele neaccentuat este „pocăința”, și această proximitate este cauza confuziei. În greacă, atât „pocăința”, cât și „binecuvântarea” sunt substantive feminine. Totuși, termenul „pocăință” face parte dintr-o sintagmă consacrată, unde merge automat împreună cu „loc”, „loc de pocăință”, nu separat. Așadar, dacă Esau nu a mai găsit „loc de pocăință”, atunci ce a căutat cu lacrimi? Deoarece în greacă substantivul „loc” este masculin, pronumele neaccentuat „-o” nu poate face referire la el. Prin urmare, singura opțiune care mai rămâne este substantivul mai îndepărtat „binecuvântarea”. Esau nu a putut găsi loc/șansă/ocazie/ să se pocăiască, deși a căutat binecuvântarea cu lacrimi. Versiunea Noua Traducere Românească redă astfel acest text: „Voi știți că, mai târziu, când a dorit să moștenească binecuvântarea, a fost respins, căci n-a mai găsit loc de pocăință, chiar dacă a căutat-o cu lacrimi.”

O astfel de traducere coincide cu narațiunea din Geneza 27:34-38. Raportul ne spune că Iacov l-a înșelat pe tatăl său pretinzând că este Esau. Când Esau a venit la tatăl lui cu mâncarea apetisantă, Isaac a fost surprins, pentru că a crezut că tocmai îl binecuvântase pe întâiul său născut, Esau. Odată ce și-a dat seama că fusese mințit de fiul său, Iacov, el „s-a înspăimântat foarte tare” (Geneza 27:33). Pe de altă parte, când a realizat că binecuvântarea îi fusese luată, Esau „a scos mari țipete, pline de amărăciune, și a zis tatălui său: «Binecuvân­tează-mă și pe mine, tată!»” (Geneza 27:38). În concluzie, putem spune că Esau nu a plâns după o ocazie de a se pocăi de toate lucrurile pe care le făcuse prin felul lui lumesc de viețuire, ci, mai degrabă, el a plâns după binecuvântarea pierdută, pe care i-a furat-o fratele lui. Aceasta este exact ceea ce Pavel vrea să spună atunci când afirmă: „Când a fost să capete binecuvântarea, n-a fost primit, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe [n-a găsit loc de pocăință]” (Evrei 12:17). Dumnezeu îi oferă oricărui om care dorește ocazia să se pocăiască (Romani 2:4; 2 Corinteni 7:9,10; 2 Timotei 2:25; 2 Petru 3:9).

III. Aplicație

În decursul istoriei ei, biserica a supraviețuit multor crize. În secolul al XX-lea, ne-am confruntat cu dispute asupra unor subiecte precum inspirația, rolul lui Ellen G. White, natura lui Hristos, Trinitatea, biserica rămășiței, creația versus evoluționismul etc. Secolul al XXI-lea pare să fi readus în discuție aceste chestiuni și multe altele.

1. Ce s-ar întâmpla dacă noi, adventiștii de ziua a șaptea, am ceda în fața sistemului de convingeri al evoluționismului sau al evoluționismului teist? Discutați.

2. De ce raportul biblic despre Creație trebuie să aibă la bază principiul ex nihilo?

3. De ce este important să consultăm mai multe traduceri atunci când dăm peste un text dificil?