Dumnezeu iubește din proprie inițiativă

Text de memorat

De memorat: „Le voi __ vătămarea adusă de ___ lor, îi voi __ cu adevărat! Căci mânia Mea s-a ___ de la ei!” (Osea 14:4).

Deși Petru Îl negase de trei ori, așa cum prezisese Domnul Isus (Matei 26:34), aceste negări nu au însemnat sfârșitul istoriei. După înviere, când Isus l-a întrebat pe Petru: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”, Petru a răspuns: „Da, Doamne, [...] știi că te iubesc.” Apoi Isus i-a zis: „Paște mielușeii Mei.” Dar Isus l-a întrebat din nou pe Petru: „Mă iubești?” Și Petru a răspuns: „Da, Doamne, [...] știi că te iubesc”, la care Domnul Isus i-a spus: „Paște oițele Mele.” Din nou, a treia oară, Isus l-a întrebat pe Petru: „Mă iubești?”, iar „Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară «Mă iubești?»” și a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc.” După care Isus i-a spus: „Paște oile Mele” (Ioan 21:15-17). La fel cum Petru se lepădase de Isus de trei ori, Isus – printr-o întrebare crucială, „Mă iubești?” – l-a reabilitat pe Petru de trei ori.

Oricât de diferite ar fi împrejurările noastre de cele ale lui Petru, în multe moduri principiul este același. Întrebarea adresată lui Petru este categoric întrebarea supremă pe care Dumnezeu ne-o adresează fiecăruia la momentul și în locul în care ne aflăm: Mă iubești? Totul depinde de răspunsul nostru la această întrebare.
 

Comentariu EGW

De trei ori după învierea Sa, Hristos l-a pus la probă pe Petru. „Simone, fiul lui Iona”, a spus El, „Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”
Această întrebare care cercetează inima a fost necesară în cazul lui Petru și este necesară și în cazul nostru. Lucrarea de restaurare nu poate fi niciodată deplină dacă nu se ajunge la rădăcinile răului. Din nou și din nou lăstarii au fost tăiați, în timp ce rădăcina amărăciunii a fost lăsată să răsară și să-i pângărească pe mulți, dar trebuie atinsă chiar adâncimea răului ascuns, simțurile morale trebuie judecate iar și iar în lumina prezenței lui Dumnezeu. Viața de zi cu zi va mărturisi dacă lucrarea este sau nu autentică.

Când Hristos l-a întrebat pe Petru a treia oară: „Mă iubești?”, întrebarea a ajuns în străfundul sufletului. Judecându-se el singur, Petru a căzut pe Stâncă, spunând: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc.” – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1151, 1152
Inima iubirii divine tânjeşte după copiii Săi de pe pământ cu o putere mai tare decât moartea. Dând pe Fiul Său pentru noi, El ne-a dăruit totul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul prin toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti: toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor. 

Să contemplăm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Să căutăm să înţelegem şi să apreciem activitatea şi energia pe care cerul le depune pentru câştigarea celor pierduţi şi aducerea lor înapoi în casa Tatălui. Motive mai bune şi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar putea pune niciodată în acţiune; răsplata cea peste măsură de mare pentru împlinirea în dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, înălţarea şi dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor: nu sunt toate acestea puternice stimulente şi încurajări care să ne determine să aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire pornită dintr-o inimă plină de iubire? – Calea către Hristos, p. 21

Toată dragostea părintească ce a trecut din generaţie în generaţie prin canalul inimilor omeneşti, toate izvoarele de duioşie şi de afecţiune care s-au deschis în sufletele oamenilor nu sunt decât ca nişte mici pârâiaşe faţă de oceanul nemărginit atunci când sunt comparate cu iubirea infinită şi inepuizabilă a lui Dumnezeu. Limba nu poate să o exprime, pana nu o poate zugrăvi. Poţi să meditezi asupra ei în fiecare zi a vieţii tale. În străduinţa de a înţelege dragostea şi compasiunea Tatălui ceresc, poţi să cercetezi Scripturile în mod sincer şi stăruitor pentru a le înţelege, poţi să faci apel la toată puterea şi capacitatea pe care Dumnezeu ţi le-a dat, şi totuşi dincolo de acestea, rămâne o infinitate. Poţi studia veacuri întregi această dragoste, dar nu vei putea înţelege niciodată pe deplin lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Dumnezeu, manifestate prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Nici veşnicia nu va putea să o descopere pe deplin. – Mărturii, vol. 5, p. 740
 

Dumnezeu nu doar ne întreabă: „Mă iubești?”, ci El Însuși iubește pe fiecare om și îl iubește din propria Lui inițiativă și în mod plenar, total, desăvârșit. Fără îndoială, El ne iubește la modul suprem, pe tine, pe mine și pe oricine altcineva, dincolo de ceea ce ne-am putea imagina. Și ne dăm seama de această dragoste din modul în care a acționat și acționează în istoria poporului Său.

1. Analizează contextul narațiunii din Exodul 33:15-22. Ce transmite pasajul, în special versetul din Exodul 33:19, despre voia și iubirea lui Dumnezeu?

Totul părea pierdut. Nu la mult timp după ce a fost eliberat de Dumnezeu în mod uimitor din robia egipteană, poporul Israel s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și s-a închinat la un vițel de aur. Când a coborât de pe munte, Moise a văzut ce făcuseră israeliții și a aruncat tablele care conțineau Cele Zece Porunci și le-a făcut țăndări. Deși israeliții renunțaseră la orice drept din cadrul privilegiilor și binecuvântărilor legământului, pe care Dumnezeu le revărsase abundent asupra lor, El a ales de bunăvoie să continue chiar și așa relația de legământ cu ei – în ciuda faptului că nu meritau. Cuvintele din Exodul 33:19 – „Eu mă îndur de cine vreau să Mă îndur și am milă de cine vreau să am milă” – sunt adesea înțelese greșit și interpretate că Dumnezeu ar alege în mod arbitrar să manifeste milă față de unii, dar nu și față de alții. Dar, ținând cont de context, Dumnezeu nu declară aici că va manifesta îndurare în mod arbitrar față de unii, dar nu și față de alții. Dumnezeu nu acționează așa. Cunoscuta teologie potrivit căreia El îi predestinează pe unii să fie pierduți și să aibă parte de pedeapsa veșnică este o teologie greșită.

Ce proclamă, atunci, Dumnezeu aici? În esență, Dumnezeu proclamă că, în calitate de Creator al tuturor lucrurilor, are dreptul și autoritatea de a oferi milă după bunul plac, chiar și celor mai nevrednici oameni. Și în situația respectivă exact asta făcea: chiar și după răzvrătirea cu vițelul de aur, El manifesta îndurare față de poporul Său Israel, deși acesta nu o merita. Iată unul dintre numeroasele cazuri în care Dumnezeu Își manifestă iubirea și o manifestă depășind orice așteptări rezonabile. Ce veste bună pentru noi, nu-i așa?
 

Care sunt modurile în care Dumnezeu a continuat să Își manifeste iubirea față de tine – depășind orice așteptări rezonabile?

Comentariu EGW

Hristos, Lumina lumii, Și-a acoperit splendoarea orbitoare a divinității și a venit să locuiască în chip de om printre oameni, ca ei să-L poată cunoaște pe Creatorul lor fără să fie mistuiți de strălucirea Sa. …

Hristos a venit să învețe ființele omenești ceea ce dorește Tatăl ca ele să știe. În cerurile înalte, pe pământ, în apele oceanului vedem lucrările lui Dumnezeu. Totul mărturisește despre puterea, înțelepciunea și iubirea Sa. Și totuși, nu de la stele, de la ocean sau de la cascade putem învăța despre Dumnezeu ca persoană, așa cum a fost descoperit în Hristos.

Dumnezeu a văzut că era nevoie de o descoperire mai clară decât cea dată prin natură pentru a zugrăvi atât individualitatea, cât și caracterul Său. El L-a trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a descoperi, așa cum putea suporta mai bine privirea umană, natura și atributele Dumnezeului nevăzut. – Divina vindecare, p. 14

Dar, pentru inimile care au devenit curate prin locuirea Duhului Sfânt, situația este cu totul diferită. Ele Îl pot cunoaște pe Dumnezeu. Când i-a fost descoperită slava Domnului, Moise a fost ascuns în crăpătura unei stânci; când suntem ascunși în Hristos, noi vedem iubirea lui Dumnezeu. …
Noi Îl vedem pe Dumnezeu aici și acum, prin credință. Discernem bunătatea și mila Lui în manifestările providenței Sale, în experiența noastră de zi cu zi. Noi Îl recunoaștem în caracterul Fiului Său. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem și să acceptăm în inima noastră adevărul cu privire la Dumnezeu și la Acela pe care L-a trimis El. Cei cu inima curată Îl văd pe Dumnezeu din perspectiva unei relații noi și inspiratoare, pline de simpatie, deoarece Îl privesc ca fiind Răscumpărătorul lor și, înțelegând curăția și iubirea caracterului Său, ei doresc cu ardoare să reflecte chipul Său. Ei Îl văd ca pe un Tată plin de dorul de a-Și îmbrățișa fiul care se pocăiește și inima lor se umple cu o bucurie de nedescris și cu slavă. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 26

Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea întotdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toți cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalți și, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, și-a deschis inima față de Isus. În felul acesta, a ajuns să fie cel mai iubit de Hristos și prin el au fost vestite oamenilor cele mai profunde învățături spirituale ale Mântuitorului. ...

Ioan putea vorbi despre iubirea Tatălui, așa cum nu o putea face niciunul dintre ceilalți apostoli. El le-a descoperit semenilor săi ceea ce simțea în sufletul său, reprezentând în caracterul său atributele lui Dumnezeu. Slava Domnului era arătată pe fața lui. De pe fața sa, frumusețea sfințeniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare și iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos și părtășia cu El au devenit singura lui dorință, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învățătorului său. – Faptele apostolilor, p. 545
 

Dovada uimitoare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenirea căzută se găsește în relatarea lui Osea. Dumnezeu i-a poruncit profetului Osea: „Du-te și ia-ți o nevastă curvă și copii din curvie, căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsind pe Domnul!” (Osea 1:2). Osea și soția lui infidelă trebuiau să fie o parabolă vie a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său, în ciuda infidelității spirituale a poporului Israel. Cu alte cuvinte, este istoria iubirii revărsate de Dumnezeu în mod abundent și benevol asupra celor care nu o meritau. Este evident că, în ciuda devotamentului și iubirii lui Dumnezeu, oamenii s-au răzvrătit împotriva Lui în mod repetat. Drept urmare, Scriptura Îl descrie pe Dumnezeu în mod repetat ca pe iubitul a cărui iubire nu este împărtășită de soția infidelă. El Și-a iubit poporul în mod desăvârșit și cu credincioșie, dar poporul L-a disprețuit și a slujit și s-a închinat altor dumnezei, îndurerându-L profund pe Dumnezeu și distrugând aparent iremediabil relația pe care o aveau.

2. Ce transmit versetele din Osea 14:1-4 despre iubirea statornică a lui Dumnezeu pentru poporul Său?

În urma răzvrătirilor repetate ale celor din poporului Său, Dumnezeu declară: „Voi vindeca decăderea lor, îi voi iubi de bunăvoie; căci mânia mea s-a întors de la el” (Osea 14:4, BTF). Termenul „de bunăvoie” din expresia „îi voi iubi de bunăvoie” traduce un cuvânt ebraic (nedabah) care denotă ceva oferit din proprie inițiativă. Este același termen folosit cu referire la jertfele de bunăvoie din sistemul sanctuarului.

În cartea Osea și în toate narațiunile din Scriptură, Dumnezeu arată un angajament și o compasiune uimitoare față de cei din poporul Său. Chiar dacă aceștia au urmat în mod repetat alți pretendenți, rupând aparent iremediabil relația de legământ, Dumnezeu a ales de bunăvoie să continue să Își reverse iubirea asupra lor. Poporul nu merita dragostea lui Dumnezeu; respinsese și renunțase la orice revendicare legitimă a iubirii divine. Totuși Dumnezeu a continuat să Își reverse iubirea asupra israeliților fără nicio constrângere, morală sau de altă natură. Aici și în alte fragmente, Scriptura prezintă consecvent iubirea lui Dumnezeu drept o iubire fără plată și oferită de bunăvoie.
 

Mulți oameni Îl văd pe Dumnezeu drept un conducător și judecător distant și dur. Cum te ajută imaginea unui soț nedorit, îndurerat și disprețuit de soția sa infidelă să Îl vezi altfel pe Dumnezeu? Cum ți se schimbă percepția despre propria ta relație cu Dumnezeu?

Comentariu EGW

Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit pe Israel fără ca mai înainte să fi făcut tot ce putea fi făcut pentru a-l aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor, lungi și întunecați, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală Cerul și a condus poporul Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său abătut. Prin prorocii Săi i-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie și să se întoarcă la El. În anii care aveau să urmeze dezbinării împărăției, urmau să trăiască și să lucreze Ilie și Elisei, și apelurile mișcătoare ale lui Osea, Amos și Obadia aveau să fie auzite în țară. Niciodată împărăția lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. – Profeți și regi, p. 107, 108

Iubirea lui Dumnezeu este un lanț de aur, care leagă ființele umane finite de El. Această iubire trece dincolo de cunoștința noastră. Știința umană nu o poate explica. Înțelepciunea umană nu o poate pătrunde. Părinții își iubesc copiii, dar dragostea lui Dumnezeu este mai mare, mai largă, mai profundă decât poate fi dragostea omenească. Toată dragostea părintească ce a trecut din generaţie în generaţie prin canalul inimilor omeneşti, toate izvoarele de duioşie şi de afecţiune care s-au deschis în sufletele oamenilor nu sunt decât ca nişte mici pârâiaşe faţă de oceanul nemărginit atunci când sunt comparate cu iubirea infinită şi inepuizabilă a lui Dumnezeu. Limba nu poate să o exprime, pana nu o poate zugrăvi. Poţi să meditezi asupra ei în fiecare zi a vieţii tale. În străduinţa de a înţelege dragostea şi compasiunea Tatălui ceresc, poţi să cercetezi Scripturile în mod sincer şi stăruitor pentru a înţelege, poţi să faci apel la toată puterea şi capacitatea pe care ţi le-a dat Dumnezeu, şi totuşi, dincolo de acestea, rămâne o infinitate. Poţi studia veacuri întregi această iubire, dar nu vei putea înţelege niciodată pe deplin lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Dumnezeu. ...
Copiii lui Dumnezeu sunt mereu prezenți în mintea Sa. – „The Love of God”, Signs of the Times, July 13, 1904

Satana este hotărât să facă în aşa fel încât oamenii să nu înţeleagă dragostea lui Dumnezeu, care L-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu pentru a salva un neam omenesc pierdut, pentru că bunătatea lui Dumnezeu este aceea care îi conduce pe oameni la pocăinţă. Oh, cum să avem succes în a-i prezenta lumii dragostea adâncă şi preţioasă a lui Dumnezeu? Nu o vom putea cuprinde pe nicio altă cale, decât exclamând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să le spunem celor păcătoşi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Când Îl vom prezenta pe Domnul Isus ca reprezentant al Tatălui, vom fi în stare să risipim umbrele pe care Satana le-a aşternut pe calea noastră, ca să nu vedem mila lui Dumnezeu şi dragostea Sa de nedescris, aşa cum au fost manifestate în Isus Hristos. Priviţi la crucea de pe Golgota! Ea este garanţia sigură a iubirii fără margini şi a milei nemăsurate a Tatălui ceresc. – Solii alese, cartea 1, p. 156
 

Nu numai că Dumnezeu a continuat să Își reverse iubirea abundent și voluntar asupra poporului Israel, în ciuda răzvrătirilor repetate ale acestuia, dar El continuă să Își reverse din belșug și de bunăvoie iubirea și asupra noastră, deși suntem păcătoși. Nu merităm iubirea lui Dumnezeu și nu am putea să o câștigăm niciodată. Pe de altă parte, Dumnezeu nu are nevoie de noi. Dumnezeul Bibliei nu are nevoie de nimic (Faptele 17:25). Iubirea lui Dumnezeu pentru tine, pentru mine și pentru toți oamenii este întru totul benevolă, voluntară, din inițiativa Lui.

3. Compară Apocalipsa 4:11 cu Psalmii 33:6. Ce îți spun aceste versete despre libertatea lui Dumnezeu în raport cu lumea creată?

Dumnezeu a creat această lume pentru că așa a dorit. În virtutea acestui lucru, El este demn de toată slava, onoarea și puterea. Dumnezeu nu a fost nevoit să creeze nicio lume. Înainte de întemeierea lumii Dumnezeu deja Se bucura de relația de iubire care exista în cadrul Dumnezeirii.

4. Citește Ioan 17:24. Ce îți spune acest verset despre iubirea lui Dumnezeu înainte ca lumea să fi existat?

Dumnezeu nu avea nevoie de ființe create pentru a-Și manifesta iubirea. Dar, conform caracterului Său iubitor, Dumnezeu a ales să creeze lumea și să lege o relație de iubire cu ființele Sale. Nu numai că Dumnezeu a creat de bunăvoie această lume ca pe un dar din iubirea Sa abundentă, dar a și continuat să îi iubească abundent și benevol pe oameni, chiar și după ce aceștia au căzut în păcat în Eden și chiar și după ce păcătuim personal. După căderea din Eden, Adam și Eva nu mai aveau niciun drept să continue să trăiască și să primească iubirea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, care „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3), în marea Lui iubire, milă și har, le-a păstrat viața și a găsit o cale de a împăca omenirea cu Sine prin iubire. Iar acea împăcare ne include și pe noi.

Dumnezeu continuă să Își reverse iubirea asupra acestei lumi, în ciuda stării ei decăzute și rele. Ce îți spune acest lucru despre caracterul Lui? Cum Îi răspunzi?

Comentariu EGW

Lucrările lui Dumnezeu mărturisesc despre dragostea și puterea Lui. El a chemat lumea la existență, cu tot ce conține ea. Dumnezeu este un iubitor de frumos. În lumea pe care a creat-o pentru noi, El nu ne-a pus la dispoziție doar ceea ce ar fi necesar pentru confortul nostru, ci a umplut cerurile și pământul de frumusețe. Vedem dragostea și grija Lui în bogatele câmpuri de toamnă, iar zâmbetul Lui în vesela rază de soare. Mâna Lui a făcut stâncile și munții semeți. Falnicii copaci cresc la porunca Lui. El a întins covorul de catifea verde peste pământ și l-a presărat cu arbuști și flori. ...

Aceeași energie creatoare, care a dus lumea la existență, este încă în exercițiu în susținerea universului și continuarea activității în natură. Mâna lui Dumnezeu conduce planetele și mersul lor ordonat prin univers. Nu prin putere proprie își continuă, an de an, pământul mișcarea în jurul soarelui și-și procură ceea ce ne dăruiește. Cuvântul lui Dumnezeu controlează elementele naturii. El acoperă cerul cu nori și pregătește ploaie pentru pământ. El face văile roditoare și face „să răsară iarba pe munți” (Psalmii 147:8). – Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 185

Înainte ca temeliile pământului să fie așezate, Tatăl și Fiul S-au unit într-un legământ de a-l răscumpăra pe om dacă el ar fi fost biruit de Satana. Ei Și-au strâns mâinile într-un angajament solemn că Hristos va deveni garanția rasei umane. Acest legământ l-a împlinit Hristos. Pe cruce, când a strigat: „S-a isprăvit!”, El I S-a adresat Tatălui. Angajamentul a fost realizat, împlinit în întregime. Acum, El declară: Tată, s-a isprăvit. Am făcut voia Ta, Dumnezeul Meu. Am finalizat lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, „vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 19:30; Ioan 17:24).

Glasul lui Dumnezeu se aude proclamând că dreptatea este satisfăcută. Satana este învins. Cei trudiți, luptătorii lui Hristos pe pământ sunt „primiți în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6). Înaintea îngerilor cerești și a reprezentanților lumilor necăzute, ei sunt declarați îndreptățiți.
Cântecele de triumf se amestecă cu muzica harpelor îngerești, până când cerul pare să se reverse de bucurie și laudă. Dragostea a învins. Cel pierdut a fost găsit. –Lift Him Up, p. 103

Moartea lui Hristos dovedește iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garanția care ne e dată în privința mântuirii. A-i lua creștinului crucea este la fel cu a șterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne cu El. Cu duioasa îndurare a iubirii de tată, Iehova privește asupra suferinței îndurate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte veșnică și ne primește în Cel Preaiubit.
... Prin cruce, învățăm că Tatăl ceresc ne iubește cu o iubire nemărginită. – Faptele apostolilor, p. 210

Dumnezeu nu doar iubește oamenii pentru că așa Își dorește, dar îi și invită să Îl iubească la rândul lor. Faptul că Dumnezeu le oferă capacitatea de a alege singuri dacă să accepte sau să respingă iubirea Lui reiese și din pilda nunții fiului de împărat.

5. Care este semnificația parabolei din Matei 22:1-14?

În această parabolă, un împărat aranjează o căsătorie pentru fiul său și își trimite slujitorii „să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină” (Matei 22:3). Împăratul și-a trimis slujitorii de mai multe ori să îi cheme, dar aceștia i-au ignorat chemarea, ba, mai rău, i-au prins pe unii slujitori și i-au omorât (Matei 22:4-6). Mai târziu, după ce s-a ocupat de cei care îi uciseseră câțiva servi, împăratul a spus: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi” (Matei 22:8,9). După o altă situație, când un om fără haina de nuntă este aruncat afară, simbolizând nevoia de a primi o haină de nuntă de la împărat pentru a participa la masă, Isus încheie parabola cu aceste cuvinte enigmatice, dar pline de însemnătate: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 22:14).

Ce înseamnă lucrul acesta? Cei „aleși” în cele din urmă sunt nimeni alții decât aceia care au acceptat invitația Domnului la nuntă. Termenul tradus în pildă prin „a chema” și „a pofti” este cuvântul grecesc kaleo (a chema, a invita), iar elementul care determină cine este în final „ales” (eklektos) este acceptarea de bunăvoie a invitației. De fapt, Dumnezeu îi cheamă (adică îi invită) pe toți oamenii la ospățul de nuntă. Cu toate acestea, oricare dintre noi poate refuza iubirea lui Dumnezeu. Libertatea este esențială pentru a iubi. Dumnezeu nu va iubi niciodată pe nimeni cu forța. Din păcate, putem refuza să avem o relație de iubire cu Dumnezeu. „Cei aleși” sunt aceia care acceptă invitația. Pentru cei care Îl iubesc, Dumnezeu a pregătit lucruri mai minunate decât orice ne-am putea imagina. Din nou, totul se rezumă la iubirea și la libertatea inerentă iubirii.
 

Ce anume din viața ta transmite că ai acceptat invitația la nuntă și că ai venit îmbrăcat în mod corespunzător?

Comentariu EGW

Fiecare om este liber să aleagă de ce putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberare în Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana, cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). – Hristos, Lumina lumii, p. 258

Domnul a asigurat un ospăț deosebit pentru întreaga rasă umană. Este reprezentat în parabolă ca o cină mare unde se organizează o sărbătoare pentru fiecare suflet. Toți cei legați de această cină se pot bucura de sărbătoarea cerească, care este Evanghelia. Această sărbătoare este deschisă tuturor celor care o vor primi. Toți sunt invitați și îndemnați să vină.

Toți cei care sunt părtași la ospățul nunții, la sărbătoarea Evangheliei, prin acest act spun că L-au primit pe Hristos ca Mântuitor personal. Ei poartă haina Sa distinctivă. Ei au acceptat adevărul așa cum este în Isus, care este haina neprihănirii lui Hristos. Numai aceia Îl cinstesc pe Hristos care acceptă invitația: „Veniți, căci toate sunt acum gata; veniți la ospățul nunții Mielului.” Aceștia se îmbracă în inul alb, caracterul curat, purificat, arătând că nu mai trăiesc în felul în care trăiau înainte, pe când erau în necunoștință. Vorbirea lor s-a schimbat. Subiectele de discuție merg pe cu totul altă linie. – The Upward Look, p. 304

Ar trebui să prețuim marele sacrificiu făcut în favoarea noastră pentru a ne plăti haina neprihănirii, realizată în războaiele de țesut ale cerului. Domnul ne-a invitat la ospățul de nuntă și a pregătit pentru fiecare dintre noi câte o haină de nuntă. Haina neprihănirii a fost plătită cu un preț infinit; ce mare este insulta adusă Cerului când un om îndrăznește să apară cerând să intre la ospățul de nuntă îmbrăcat cu hainele îndreptățirii sale de sine! Cât de mult Îl dezonorează pe Dumnezeu, arătând în mod deschis dispreț față de sacrificiul făcut pe Calvar!

Nimeni nu va putea să guste ceva din ospățul acesta dacă nu este îmbrăcat cu haina de nuntă. Dar Ioan scrie: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” De aceea, înainte de a fi prea târziu pentru veșnicie, fiecare dintre noi să meargă la Negustorul ceresc să cumpere haina cea albă, alifia pentru ochi, aurul încercat prin foc și untdelemnul harului divin! – That I May Know Him, p. 264
 

Dumnezeu îi invită pe toți oamenii la o relație de iubire cu El, dar numai cei care acceptă de bunăvoie invitația se bucură de rezultate veșnice. După cum am văzut în pilda nunții fiului de împărat, mulți dintre cei chemați de împărat „n-au vrut să vină” (Matei 22:3). În același sens, cu puțin timp înainte de răstignirea Sa, Hristos a spus cu tristețe: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Matei 23:37). Domnul Hristos a vrut să îi adune, dar ei nu și-au dorit lucrul acesta. Același verb grecesc des întâlnit care înseamnă „a vrea” (thelo) este folosit atât pentru dorința lui Hristos de a-i salva, cât și pentru lipsa dorinței lor de a fi salvați (și același termen apare și în Matei 22:3).

Totuși Hristos S-a dus la Golgota pentru acești oameni și pentru noi. Ce iubire uimitoare! Deși păcatul omenirii merită moartea, Dumnezeu Însuși (prin Hristos) a plătit prețul și a găsit o cale de a repara relația distrusă dintre cer și pământ. Între timp, El continuă să Își reverse dragostea asupra noastră, deși nu are nicio obligație, în afară de angajamentul pe care Și l-a luat de bunăvoie ca să facă lucrul acesta.
 

6. Compară Ioan 10:17,18 cu Galateni 2:20. Ce mesaj te impresionează aici?

În manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu – crucea – vedem că Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie pentru noi. Hristos Și-a dat viața din proprie inițiativă. Nimeni nu I-a luat viața; El a dat-o de bunăvoie, potrivit planului de răscumpărare stabilit în cer înainte de întemeierea lumii.

„Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. […] A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a predestinat păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situație de urgență. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, «pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (Ioan 3:16)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 22).
 

Comentariu EGW

Domnul Hristos nu a venit așa cum se așteptau evreii. El nu a venit într-un fel care să le aducă gloria națională. … Solia Domnului Hristos a fost: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape, pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” Evreii au refuzat să-L primească pe Domnul Hristos, deoarece El nu a venit într-o modalitate conformă cu așteptările lor. Ideile oamenilor limitați erau considerate infailibile, pentru că fuseseră înrădăcinate într-o tradiție de sute de ani.

Acesta este pericolul la care este expusă biserica acum. ... [Mulți] nu sunt dispuși să fie dezbrăcați de hainele neprihănirii personale. Nu doresc să schimbe neprihănirea lor, care, în realitate, este murdărită de nelegiuire, cu neprihănirea lui Hristos, care este adevărul curat și necompromis. Duhul Sfânt nu flatează niciun om, nici nu lucrează în conformitate cu planurile vreunei făpturi omenești. Oamenii limitați și păcătoși nu trebuie să comande lucrarea Duhului Sfânt. Când Duhul vine asemenea unuia care mustră și se manifestă prin intermediul slujitorului omenesc, pe care Dumnezeu îl alege, omul are datoria de a asculta și de a respecta vocea lui. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 64

Domnul Hristos a murit pentru fiecare fiu și fiică a lui Adam; și, când Fiul lui Dumnezeu a dovedit o dragoste atât de uimitoare, făcând acest mare sacrificiu pentru omul păcătos, pentru ca acesta, prin credința în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică, cum ar putea oare cel ce este beneficiarul acestei extraordinare iubiri să fie indiferent, să rămână în păcat și neascultare și să nu-L mărturisească cu toată inima pe Hristos, fără nicio clipă de întârziere? Cum este posibil să iubească cineva răul? … Făcând voia Aceluia care iubește lumea și care L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru ea, ei își fortifică orice facultate a sufletului și își sporesc fericirea și pacea.

Domnul i-a onorat mult pe oameni, dându-L pe Domnul Hristos pentru a-i smulge de sub pretențiile lui Satana. … Domnul Isus a spus: „Harul Meu îți este de ajuns.” Oricine caută să facă bine prin puterile lui limitate va descoperi că toate eforturile lui vor fi sortite eșecului, însă cei care Îl caută pe Domnul Hristos prin credință vor descoperi în El un Mântuitor personal. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 291, 292
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor să-l mântuiască. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.

Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Și reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsimanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. ...

Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai Acela care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută. – Calea către Hristos, p. 13, 14
 

„Lumea este învăluită în întunericul unei înțelegeri greșite despre Dumnezeu. Oamenii pierd din cunoașterea pe care o au cu privire la caracterul Său. Acesta este înțeles greșit și interpretat greșit. În această perioadă trebuie proclamat un mesaj din partea lui Dumnezeu, un mesaj a cărui influență să aducă lumină și a cărui putere să fie mântuitoare. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. Lumina slavei Sale, lumina bunătății, harului și adevărului Său trebuie să fie răspândită în întunericul lumii. Aceasta este lucrarea descrisă de profetul Isaia în cuvintele: «Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: ’Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere, și poruncește cu brațul Lui. Iată că plata este cu El, și răsplătirile vin înaintea Lui’» (Isaia 40:9,10). […] Copiii lui Dumnezeu trebuie să manifeste slava Sa. Ei trebuie să transmită prin viața și caracterul lor ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.” (Parabolele Domnului Hristos, p. 415, 416)

Întrebările suplimentare de la studiul de vineri sunt un ajutor și o încurajare pentru a studia zilnic Biblia. Recomandăm folosirea acestora la începutul sau la sfârșitul lecției din Sabat în biserici, cu răspunsuri rapide. În acest trimestru, întrebările din cartea Faptele apostolilor sunt formulate după ediția electronică.

Zilnic:  
1 Corinteni 12
1 Corinteni 13
1 Corinteni 14
1 Corinteni 15
1 Corinteni 16
2 Corinteni 1
2 Corinteni 2
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 1

1. Ce a rânduit Dumnezeu în Biserică întâi, al doilea și al treilea? 

2. Care trei rămân acum și care e cea mai mare dintre ele? 

3. După Evanghelia propovăduită de Pavel, cui S-a arătat prima dată și ultima dată Mântuitorul? 

4. Cum să fie cine nu iubește pe Domnul nostru Isus Hristos? 

5. La cine se referă expresiile „fântână a vieții” și „fântâni ale mântuirii”?

Comentariu EGW

Faptele apostolilor, cap. 51 „Un subpăstor credincios”; Istoria mântuirii, cap. „Libertatea omului de a alege”, p. 37–39.

Privire generală
Pentru că așa Își dorește, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii mai mult decât ne-am putea imagina. Iubirea Lui este marcată la modul absolut de generozitate și de milă, dat fiind că El alege voluntar să Își manifeste iubirea jertfitoare chiar și atunci când oamenii nu Îi sunt credincioși.

Teme
1. Dragostea lui Dumnezeu nu este generată de ceva anume – Iubirea Lui este esențială pentru ca noi să putem înțelege relația Lui cu omenirea. Iubirea divină este o expresie a bunăvoinței spontane și abundente a lui Dumnezeu. Dragostea Sa nu este cauzată sau impusă cu necesitate de vreo acțiune din partea noastră, nici nu se datorează vreunui potențial omenesc. Dumnezeu Își manifestă iubirea fără a Se aștepta să obțină vreun avantaj pentru Sine. El iubește fiecare persoană și o iubește pentru că așa dorește El, ca în cazul lui Osea, al poporului Israel și al nostru.

2. Anvergura iubirii lui Dumnezeu nu trebuie calculată – Iubirea lui Dumnezeu nu se bazează pe condiții cauzale. El S-a dat de bunăvoie pentru noi, iar iubirea Lui constantă și nesfârșită ne arată mai clar mila Sa. Dragostea Lui depășește orice așteptări, deoarece de bunăvoie El oferă har, milă, îndurare chiar și celor mai nevrednici oameni.

3. Iubirea lui Dumnezeu poate fi respinsă – Dumnezeu ne oferă revelația deplină a iubirii Sale jertfitoare, dar niciodată nu hotărăște dinainte reacția oamenilor la aceasta. Iubirea Lui nu domină, nici nu constrânge, ci ne oferă libertatea de a o accepta sau de a o respinge.
Aplicație:  Iubirea divină depășește toate așteptările umane, deoarece Dumnezeu oferă har, milă, compasiune inclusiv celor mai nemerituoși dintre oameni. În ce fel această noțiune a iubirii lui Dumnezeu ne schimbă atitudinea față de cei din jurul nostru care nu au făcut nimic să merite compasiunea noastră?

Comentariu
Iubirea lui Dumnezeu nu este generată de ceva anume

Libertatea este o trăsătură esențială a iubirii lui Dumnezeu. Dragostea Lui nu este cauzată de ceva anume. În relația cauză-efect, efectul este rezultatul automat al unei cauze. Dar, în loc să fie definită de logica de tipul cauză-efect, iubirea lui Dumnezeu este cât se poate de voluntară. Această idee este elaborată pornind de la experiența lui Osea și a soției lui infidele. Din relatarea experienței lor, după cum vom vedea, rezultă conceptele că iubirea lui Dumnezeu nu presupune neapărat existența lumii create și că iubirea lui Dumnezeu oferă de bunăvoie.

Osea și caracterul voluntar al iubirii lui Dumnezeu – Osea 14:4 face legătura dintre vindecarea infidelității lui Israel, vindecare promisă de Dumnezeu, și angajamentul Său de a-Și iubi de bunăvoie poporul. Această promisiune readuce în atenție reabilitarea plină de îndurare a poporului apostat al lui Dumnezeu, exprimată în Osea 2:14-23 și ilustrată de relația plină de iertare dintre însuși Osea și soția lui infidelă (Osea 3:1-5). Comparația cu experiența personală a lui Osea sugerează că iubirea lui Dumnezeu este absolut generoasă.

„Aceasta este o iubire care nu va fi câștigată – ce ar putea să Îi aducă Israel lui Iahve ca plată acceptabilă?” În schimb, termenul ebraic nedabaș, care accentuează faptul că Dumnezeu va iubi poporul Israel din proprie inițiativă, voluntar, transmite ideea de „«jertfă de bunăvoie» sau de «dar adus din generozitate»” (Douglas Stuart, „Hosea-Jonah”, Word Biblical Commentary, vol. 31, 1987, p. 215). Prin urmare, iubirea divină nu este cauzată și nici impusă de vreo acțiune îndeplinită de poporul Israel. În schimb, este o expresie a caracterului autonom/independent al lui Dumnezeu și prin urmare complet voluntar. De fapt, limbajul vindecării divine din Osea 14:4 (vezi și Osea 5:13; Osea 6:1; Osea 7:1; Osea 11:3) pare să scoată în evidență natura benevolă a iubirii lui Dumnezeu, fiindcă poporul Israel este incapabil să devină credincios prin propriile puteri. Prin urmare, natura voluntară a acestei iubiri implică faptul că aceia care sunt iubiți de Dumnezeu sunt cu adevărat nedemni de lucrul acesta.

Iubirea lui Dumnezeu și lumea creată – Ideea că iubirea necesită o relație cu altă persoană pare să ducă la ideea că Dumnezeu trebuia să creeze ființe pentru a deveni un Dumnezeu iubitor. Cu alte cuvinte, crearea lumii ar fi ceva absolut necesar pentru iubirea lui Dumnezeu. Dar această idee nu este susținută de Scriptură, care accentuează libertatea și autonomia lui Dumnezeu. El nu are nevoie de nimic din partea ființelor pe care le-a creat (Faptele apostolilor 17:25). Mai mult, iubirea divină a existat dintotdeauna, de dinainte de crearea universului, așa cum a subliniat Isus când a declarat că Tatăl L-a iubit „înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Prin urmare, crearea lumii nu a fost ceva obligatoriu care să ateste existența iubirii lui Dumnezeu. În schimb, crearea lumii a fost o activitate divină voluntară provenită din caracterul benevol al iubirii Sale veșnice și nemărginite.

Iubirea lui Dumnezeu dăruiește de bunăvoie – Moartea jertfitoare a Domnului Isus pe cruce a fost un sacrificiu făcut voluntar din iubire. El nu a fost doar victima unei execuții violente. Isus Însuși precizează: „Îmi dau viața [...]. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine” (Ioan 10:17,18). De asemenea, Pavel explică faptul că Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20). Prin urmare, răstignirea Domnului nu a fost ceva obligatoriu, determinat de acțiunile rele ale călăilor Săi, ci El S-a oferit de bunăvoie ca o manifestare extraordinară a libertății iubirii divine.

Anvergura iubirii lui Dumnezeu nu trebuie calculată
Ideea că iubirea lui Dumnezeu nu se conformează logicii cauză-efect înseamnă că iubirea nu ar trebui calculată. Dacă ar fi calculată, ar duce la o presupusă așteptare rezonabilă. Din Pentateuh două cazuri de mijlocire înaintea lui Dumnezeu exemplifică problema unei astfel de presupuneri. 
Primul caz este mijlocirea lui Avraam (Geneza 18:23-33) în contextul judecății divine anunțate în dreptul Sodomei și Gomorei (Geneza 18:20). Inițial, Avraam face apel la dreptatea lui Dumnezeu și Îl întreabă dacă ar distruge cetatea în cazul în care în ea ar fi 50 de oameni drepți (Geneza 18:24,25, EDCR). Probabil că 50 i se părea lui Avraam un număr rezonabil în cursul invocării dreptății divine. Dar, pe măsură ce acest număr scade în procesul de mijlocire continuă și insistentă din partea lui Avraam, de la 50 la 45 (Geneza 18:28), de la 45 la 40 (Geneza 18:29), de la 40 la 30 (Geneza 18:30), de la 30 la 20 (Geneza 18:31) și de la 20 la 10 (Geneza 18:32), Avraam nu mai face apel la dreptatea lui Dumnezeu, ci la mila Lui (Geneza 18:27,30,32). Numărul 50 pare rezonabil în contextul instaurării dreptății, iar 10 este cu mult peste așteptările rezonabile. Dacă începutul mijlocirii lasă impresia că Avraam încerca să Îl convingă pe Dumnezeu să fie drept, apoi îndurător, evoluția dialogului de mijlocire dezvăluie că în niciun caz nu aceasta era intenția. În schimb, procesul de mijlocire face cunoscut faptul că mila iubitoare a lui Dumnezeu este mai mare decât ne-am putea aștepta în mod rezonabil sau decât am calcula aproximând.

Al doilea caz de mijlocire este intervenția lui Moise în favoarea israeliților la Sinai. Cu siguranță, impresia inițială este că Moise încerca să Îl convingă pe Dumnezeu să le arate îndurare (Exodul 32:11-14,31-33). Dar, din nou, nu acesta este cazul. Punctul culminant al interacțiunii dintre Moise și Domnul este manifestarea gloriei divine, care este o manifestare remarcabilă a iubirii lui Dumnezeu (Exodul 34:6,7). Pe lângă afirmarea libertății divine de a manifesta milă față de cei care în mod clar nu merită iubirea lui Dumnezeu (Exodul 33:19), comparația semnificativ asimetrică dintre faptul că „Își ține bunătatea până la mii de generații” și faptul că pedepsește „fărădelegea [...] până la a treia și a patra generație” (Exodul 34:7, EDCR) sugerează că, în final, amploarea iubirii lui Dumnezeu nu poate fi calculată, fapt care evidențiază în mod special caracterul benevol al iubirii Sale.

Iubirea lui Dumnezeu poate fi respinsă
Caracterul voluntar și autonom al iubirii divine înseamnă și că aceasta nu determină dinainte reacția oamenilor la ea. Din nou, iubirea lui Dumnezeu este eminamente din proprie inițiativă și nu implică obligatoriu o logică a cauzei și efectului. În lamentația Sa privind Ierusalimul, Isus Își exprimă cu tristețe dorințele neîmplinite legate de salvarea copiilor acestei cetăți. El pune accent pe exprimările: „de câte ori”, „am vrut să strâng pe copiii tăi”, „cum își strânge găina puii sub aripi, și [aceștia] n-a[u] vrut” (Matei 23:37). Verbul grecesc thelo este folosit de două ori în acest pasaj, dar în moduri diferite. În primul caz exprimă dorința lui Hristos în ce îi privește pe cei pe care dorea să îi salveze, în al doilea caz indică faptul că aceștia nu împărtășeau aceeași dorință. Prin urmare, ceea ce dragostea divină oferă, nu determină automat o reacție iubitoare din partea celor care primesc această ofertă. Din nefericire, pentru că nu este împărtășită, această dorință iubitoare nu se poate împlini.

Un alt exemplu biblic de opoziție față de iubirea divină se găsește în pilda nunții fiului de împărat, la care sunt chemați mulți, dar resping invitația (Matei 22:3). Atunci chemarea le este adresată altora, care vin într-adevăr la nuntă (Matei 22:9,10). Dar chiar și printre cei care vin, există cineva „care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (Matei 22:11). Concluzia parabolei accentuează faptul că „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 22:14). În această parabolă despre „împărăția cerurilor” (Matei 22:2), termenii folosiți în legătură cu ideea de a fi ales nu transmit că ar fi vorba de o alegere divină deterministă (predestinație), ci de acceptarea sau de respingerea de către oameni a invitației lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: „Mulți sunt invitați, dar unii refuză să vină, iar alții, care vin, refuză să se supună normelor împărăției și sunt, prin urmare, respinși. Cei care rămân sunt numiți «aleși»” (D. A. Carson, Matthew, The Expositor’s Bible Commentary…, 1984, p. 457). Așadar, capacitatea noastră de a alege este un alt semn al caracterului voluntar al iubirii lui Dumnezeu, care este deschisă la reacții cu adevărat libere: acceptare sau respingere. Suntem invitați să acceptăm de bunăvoie această iubire.

 Aplicație
1. În ce fel înțelegerea faptului că iubirea lui Dumnezeu nu este generată de nicio acțiune din partea noastră ne ajută să ne apropiem mai mult de prezența Sa? Caută un exemplu practic.
2. Ce aspecte ale noțiunii fascinante că iubirea lui Dumnezeu depășește orice așteptare rezonabilă – întrucât El manifestă din proprie inițiativă milă față de cei mai nevrednici oameni – ar putea fi folosite în discuțiile cu necredincioșii?
3. În ce moduri putem, din nefericire, să respingem iubirea lui Dumnezeu?
4. Ținând cont că iubirea lui Dumnezeu nu recurge la constrângere, ce ar trebui să învățăm din această iubire în legătură cu modurile în care noi, creștinii, îi putem iubi pe alții într-un mod mai autentic?