Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte. Proverbele 14:12
Să presupunem că la o cină de părtășie organizată la biserica voastră cunoașteți doi vizitatori. Vorbind cu ei, descoperiți că unul este vegetarian, iar celălalt, nu. Contează ce mănâncă ei în termenii mântuirii? Este mai probabil ca unul din ei să ajungă în cer, iar celălalt nu?
Unii oameni aleg să nu asculte anumite stiluri muzicale și nici să nu se uite la filme ori jocuri sportive. Îi fac aceste alegeri mai sfinți? Este foarte probabil ca majoritatea membrilor din biserica voastră să nu fumeze și nici să nu bea. Dar dacă ar face-o, Dumnezeu le-ar opri accesul în cer pentru că o fac ocazional? Dar persoanelor care beau ceai, cafea sau suc? Unii oameni aleg să trăiască într-un bloc de apartamente dintr-un oraș imens. Alții aleg să trăiască la țară. Contează unde se găsesc căminele noastre pentru a fi mântuiți?
Dar sexul înainte de căsătorie, masturbarea sau homosexualitatea? Cei mai mulți oameni nu văd nimic criminal în niciuna dintre aceste activități. Îi pasă lui Dumnezeu când, cu cine și cum ne manifestăm iubirea? Dar întâlnirile sau căsătoria cu un/o creștin/creștină din altă denominațiune?
Îi pasă lui Dumnezeu cum te îmbraci? Ar putea oamenii să-și piardă mântuirea din cauză că poartă rochii scurte, că se machiază, că au cercei sau verighetă? Cum rămâne însă cu doctrinele biblice? Unii spun că botezul trebuie făcut prin scufundare, în timp ce alții insistă că la fel de acceptabil este și stropitul sau turnatul apei. Unii oameni spun că nu contează ce credeți despre ce se întâmplă cu omul după moarte, sau dacă dați zecimea. Sunt aceste învățături o chestiune de alegere personală sau sunt condiții pentru mântuire?
Unii oameni pretind că, în cazul în care credeți în mântuirea doar prin credință, păzirea Sabatului nu contează deloc. Poate că găsiți o oarecare valoare în odihna de ziua a șaptea, spun aceștia, dar nu e o problemă care să ne afecteze mântuirea. V-ați pus vreodată astfel de întrebări? V-ați întrebat ce reguli sau învățături sunt condiții care privesc mântuirea și care sunt opționale? Dacă răspunsul este afirmativ, sunteți asemenea numeroșilor oameni ce au trăit de-a lungul timpului și care s-au întrebat ce ni se cere să facem ca să mergem în cer. Unul dintre aceștia a fost un tânăr bogat care a venit la Isus: „A alergat la El un om care a îngenuncheat înaintea Lui și L-a întrebat: «Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?»” (Marcu 10:17).
În următoarele câteva lecții, vom studia legătura dintre credința și comportamentul nostru și problema mântuirii noastre. Veți aprecia că Biblia nu răspunde ambiguu.
Mai întâi însă, o mică avertizare. Veți auzi adesea oameni spunând lucruri precum: „Nu văd nimic greșit în asta.” „Cred că e în regulă să fac asta.” „Din punctul meu de vedere, nu este o problemă ce privește mântuirea.” Aveți grijă când auziți asemenea expresii. Oamenii pot greși, și adeseori o și fac. O solie ce transmite un mesaj de „pace și siguranță” este una populară. Oamenilor le place să audă: „Totul este în regulă; ești bine.” Dar dacă nu sunt toate în regulă în ceea ce ne privește, nu am prefera să știm asta mai degrabă acum, când încă avem timp să ne pregătim pentru veșnicie? Trebuie să fim extrem de atenți la aceste avertizări din Scriptură: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva” (Matei 24:4). „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” (Proverbele 16:25).
Nu vă bazați destinul veșnic pe o fundație nesigură. Dacă Scriptura dezvăluie înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu, de ce atunci să acceptăm opinia umană ca fiind o autoritate în privința oricărei chestiuni ce ne-ar putea influența destinul veșnic?
1. Putem să avem încredere în opiniile personale sau în opiniile altor oameni când vine vorba să ne alegem felul în care trăim?________De ce nu? Ieremia 17:9_
2. Ce fac unii oameni când nu le place să audă adevărul? 2 Timotei 4:3,4
3. Ce ar trebui să facem în loc de aceasta? Psalmii 19:7-14; Psalmii 139:23,24
Pe vremea când Ellen White contribuia la întărirea bisericii în Europa, a vizitat nordul Italiei, pentru a încuraja un grup de păzitori ai Sabatului care trăiau în faimoasele văi valdenze. În dimineața de Sabat, a vorbit despre importanța ascultării de Dumnezeu și a păzirii Sabatului cu sfințenie.
Ea a spus: „Unii susțin că nu contează dacă păzim sau nu Sabatul; noi precizăm însă că, din punct de vedere biblic, păzirea Sabatului este o problemă de mare importanță” (Historical Sketches, p. 231).
Apoi a vorbit de Isus, care a părăsit cerul, a devenit om și a pătimit din cauza sărăciei și a încercărilor dificile de dragul nostru. El nu Și-a pus întrebarea: „Este convenabil pentru Mine să fac aceasta?” Ca urmași ai lui Isus, ar trebui să-I imităm exemplul. Întrebarea noastră nu ar trebui să fie: „Este convenabil să ne supunem?”, ci: „Îmi fac datoria în conformitate cu Scriptura?”
Brusc, discursul ei a fost întrerupt de un bărbat care păzise o vreme Sabatul, însă renunțase să o mai facă. „Ridicându-se în adunare, el a spus: «Chestiunea aceasta legată de Sabat m-a tulburat mult anul trecut, iar acum aș vrea să întreb dacă respectarea Sabatului este o condiție pentru mântuire? Răspundeți: da sau nu?»” (Idem, p. 234).
V-ați pus aceeași întrebare despre păzirea Sabatului sau despre orice altă problemă menționată în prima secțiune a acestei lecții? În cazul acesta, citiți cu atenție maximă răspunsul:
„Am răspuns imediat. Aceasta este o întrebare importantă și necesită un răspuns mai complex decât un simplu da sau nu. Toate lucrurile vor fi judecate în conformitate cu lumina primită. Dacă oamenii au primit lumină în privința Sabatului, atunci nu pot fi mântuiți dacă resping această lumină. Nimeni, însă, nu va fi tras la răspundere pentru lumina pe care nu a primit-o niciodată. Am citat apoi cuvintele lui Hristos: «Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat, dar acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor»” (Idem).
Cu alte cuvinte, răspunsul poate fi „da” sau „nu”, în funcție de ocaziile și atitudinea persoanei în cauză. Dacă o persoană nu a știut despre Sabat, nu a avut nicio ocazie să cunoască voia lui Dumnezeu în această chestiune, și dacă ar fi păzit Sabatul sfințindu-l, după ce a aflat, Dumnezeu nu îl condamnă pentru ignoranță. Dar Dumnezeu nu îi poate mântui pe cei care Îi sfidează autoritatea, ignorând cu bună știință voința Sa revelată. Așa cum a spus Iacov: „Deci cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat!” (Iacov 4:17). Din nefericire, acest răspuns din Scriptură nu l-a satisfăcut pe bărbatul care pusese întrebarea. „Am făcut aceste observații cu mare dificultate, căci persoana care mă întrebase continua să sară în picioare și să mă întrerupă, cerând într-o manieră extrem de agitată și cu gesturi violente ca răspunsul să fie da sau nu” (Historical Sketches, pp. 234, 235).
În timp ce studiem legătura dintre comportamentul nostru și mântuirea noastră, vrem să avem o atitudine smerită – atitudinea unui elev. La fel ca Saul, care a fost întors brusc și prin putere divină de pe o cale pe care o credea corectă, vrem și noi să spunem: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9:6). De asemenea, este de reținut că, ținând cont că nu știm care sunt ocaziile pe care le-au avut alți oameni, nu trebuie să judecăm niciodată pe cineva ca fiind pierdut sau lipsit de credință, chiar dacă anumite acțiuni ale lor nu se ridică la standardele lui Dumnezeu.
4. Să presupunem că o persoană ascultă de Dumnezeu după cunoștințele și abilitățile pe care le are, însă nu-L ascultă în unele domenii din cauza unei ignoranțe cinstite. Ce vor face aceștia atunci când vor fi mai bine informați?
5. De ce este foarte important să nu judecăm destinele altor oameni, chiar dacă suntem capabili să le judecăm limpede acțiunile?
Să presupunem că discutați cu o prietenă dacă este în regulă să purtați cercei. După ce menționați câteva versete din Biblie ce ne sfătuiesc să nu purtăm bijuterii, prietena spune: „Știu ce scrie în aceste versete, dar nu este o condiție pentru mântuire.”
Ce se înțelege, mai exact, prin expresia „condiții pentru mântuire”? Probabil că prietena s-a referit la una din aceste două ipostaze.
1. Faptul că o persoană își scoate cerceii nu o face să devină automat sfântă. Dacă inima unei femei este în continuare mândră, aceasta nu o să ajungă în cer doar pentru că și-a scos cerceii.
2. Faptul că nu este păcat să porți cercei, cel puțin nu unul prea rău. Oare Dumnezeu nu va primi o persoană de treabă în cer doar pentru că a purtat cercei?
Este adevărat punctul 1? Da. Sfințenia este cerută din partea fiecărei persoane care va intra în cer, iar sfințenia este o problemă a inimii. (Vezi Evrei 12:14; Ezechiel 18:30-32.) Dacă ne apucăm să scuturăm un stejar de frunze, acest lucru nu o să-l transforme într-un arbore de mango. La fel, nici inima nu va fi schimbată din păcătoasă în neprihănită prin abținerea de la obiceiuri rele. „Este adevărat că poate exista o corectitudine a comportamentului exterior, fără puterea înnoitoare a lui Hristos” (Calea către Hristos, p. 41). „Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic” (1 Corinteni 13:3).
Așadar, dacă putem avea un comportament corect și tot nu suntem mântuiți, atunci putem trage concluzia că aceasta nu este o condiție pentru mântuire? Această întrebare are legătură cu punctul doi de deasupra. Care este răspunsul biblic?
Mai întâi, ce spune Isus că trebuie să facem pentru a fi mântuiți? Răspunsul la această întrebare este dat într-unul dintre cele mai faimoase versete din Biblie: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Cine va fi mântuit conform Bibliei? Oricine crede în Isus. Această cerință nu este complicată și nici dificilă. Nu este nicio listă cu o mie de reguli pe care o pot învăța doar câțiva oameni inteligenți. De fapt, condiția mântuirii este atât de simplă, încât sunt mulți cei care încearcă să transforme calea spre mântuire într-una mult mai dificilă, adăugând cerințe precum postul, pelerinajele sau datul banilor la biserică.
Satana îi conduce pe mulți oameni la distrugere veșnică pe o cale diferită. El îi păcălește făcându-i să creadă că verbul „a crede” are un sens superficial. „Nu trebuie decât să crezi în Isus”, spun aceștia. Chiar dacă într-un sens acest lucru este adevărat, nu ne permitem să înțelegem greșit verbul „a crede”, deoarece „fabula plăcută că tot ce trebuie să faci este să crezi a distrus mii și zeci de mii” (The Review and Herald, 1 aprilie 1890).
Oricine poate spune: „Cred în Isus.” Dar nu oricine care face această afirmație spune adevărul. Mulți cred că au o relație cu Isus, când în realitate nu au.
La judecată, Isus le va spune acestor oameni că nu i-a cunoscut niciodată. „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci, le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege»” (Matei 7:21-23).
Nu vrem să aflăm la judecată că am fost înșelați cu o falsă garanție a mântuirii. Vrem să ne numărăm printre prietenii lui Isus pe care îi va întâmpina în Împărăția cerească. În lecția următoare, vom studia ce înseamnă să crezi în Isus.
6. Sunt domenii în viața voastră în care aveți un comportament exterior corect și totuși, în inima voastră, nu este la fel? De ce nu îi cereți lui Dumnezeu să vă dea o inimă nouă, astfel încât acțiunile și inima voastră să fie în armonie?
7. Care este sensul superficial al verbului „a crede” pe care îl folosește Satana?
8. Ce înseamnă să crezi cu adevărat? Iacov 2:14-26
O nouă convingere
Adevărul prezentat la întâlniri a revărsat mai multă lumină asupra subiectului apropierii venirii Domnului. Am început să studiez temeinic Biblia. Mergând la fierărie, duceam cu mine o Biblie de buzunar din care citeam când toți ceilalți erau plecați la magazinul din apropiere. Câteodată, mă retrăgeam într-o magazie de cărbuni din spate și mă rugam.
Mi-am simțit mintea impresionată să vorbesc la întâlnirile publice și să spun despre dorințele mele, să mă rog și să cer și altora să se roage – o decizie cu care m-am luptat câteva zile. Când mă rugam pentru dovada iertării păcatelor, mintea îmi era afectată de ideea botezului. Acest lucru mă tulbura, așa că am vorbit cu fratele meu. „Dacă aș simți cum simți tu, m-aș boteza cu prima ocazie”, mi-a spus. „Fratele Smith va fi la Clarkson duminica viitoare și va boteza un om; poți să fii și tu botezat în același timp.”
Când a sosit fratele Smith și i-am spus despre sentimentele mele, mi-a zis: „Da, trebuie să o faci cu orice preț!” M-am rugat cu sinceritate Domnului să fiu bine îndrumat și m-am îndreptat tremurând spre locul botezului. Era o dimineață frumoasă de vară, iar când am ieșit din apă eram pe cât se poate de fericit. Se părea că toată natura Îl laudă pe Domnul. Acum eram liber și puteam să spun: „Știu că Domnul mă iubește.” De acolo până la locul unde se ținea întâlnirea aveam de mers cam zece mile și tot drumul am cântat și L-am lăudat pe Domnul.
În momentul botezului în rândurile adventiștilor de ziua întâi, în iunie 1849, aceștia nu aveau nicio organizare formală. Nu păstrau nicio evidență cu numele. Ei pretindeau că la botez numele intrau în „cartea vieții” și că acest lucru era suficient. Dacă, în mijlocul opoziției față de adventiști, care era înfiorătoare în momentul acela, cineva avea curajul să accepte credința în mod public, aceștia îl recunoșteau de frate.
La atelierul în care lucram, soseau mulți clienți care vorbeau despre orice, dar numai despre religie nu. Când vorbeau cu mine, încercam să îndrept conversația spre chestiuni religioase și spre marele subiect al apropiatei veniri a Domnului. Unii ascultau și păreau profund afectați; alții mă batjocoreau și mă ridiculizau, dar acest lucru doar mă făcea mai puternic. După ce se termina ziua de lucru, stăteam adesea până la miezul nopții la lumina lumânării cu o carte lângă mine pentru a studia adevărul.
Atelierul se afla aproape de canalul Erie și mulți dintre clienții noștri conduceau pe canal. În loc să învăț ceva despre cum se face o trăsură, eram pus să scot potcoavele cailor, să fixez unghiile, să umplu și să finisez copitele etc. În timpul celor trei luni nu a intrat nicio roată de trăsură în atelier. Ținând cont că nu am învățat nimic despre cum se construiește o trăsură, așa cum mi se promisese, am rupt contractul, iar pentru trei luni de muncă am fost răsplătit cu faptul că am fost cazat și cu un șorț din piele de vițel.
Fără să am vreun ban, m-am întors în casa mamei, în satul natal. Acolo, am început în curând să culeg rezultatele expunerii de peste vară la atmosfera infestată de malarie de pe canal și de la iazul cu broaște. Am început să am friguri la fiecare a doua zi; în curând, am început să am zilnic și, în cele din urmă, de două ori pe zi. După ce am fost bolnav astfel timp de două luni, am crezut că viața mea era blestemată.
În perioada când au început frigurile, mă aflam sub impresia solemnă că datoria mea este să merg și să predic și altora despre adevărurile prețioase pe care le aflasem din Scriptură, dar am încercat să scap de această convingere cu gândul că un băiat care nici măcar șaptesprezece ani nu avea era prea tânăr ca să predice. Pe de altă parte, nu aveam niciun ban, iar hainele mele erau aproape zdrențuite. Când eram cuprins de friguri, trăiam sub o impresie vie că trebuie să ies și să predic, pentru că atunci frigurile or să mă lase. Așa că în ziua când am fost cuprins de două ori de friguri, am spus: „Doamne, îndepărtează aceste friguri și febra și o să merg să predic de îndată ce o să mă întremez destul ca să o fac.” Frigurile au încetat chiar în ziua aceea.
După nouă săptămâni de malarie, eram slăbit fizic, dar complet hotărât ca, pe cât de repede posibil, să merg să fac lucrare misionară. M-am angajat să sap un câmp de cartofi, dar a trebuit să mă opresc pentru că nu aveam nicio putere. Apoi, am primit o slujbă la tăiat lemne. În câteva săptămâni, am strâns un dolar în afara cheltuielilor. Cu ăsta aveam să ajung acolo unde voiam să merg, dar cum rămânea cu hainele?
Umblă în lumină — partea 1
Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Ignoranța nu este o scuză ca să greșim sau ca să păcătuim, când avem la dispoziție toate oportunitățile posibile ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu.
Un om călătorește și ajunge la o intersecție de mai multe drumuri, fiecare având un indicator. Dacă nu ține cont de indicații și pornește pe orice drum i se pare lui că este bun, oricât de sincer ar fi în intenție, cel mai probabil va ajunge pe drumul greșit.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dat ca să-i cunoaștem învățăturile. În Scriptură citim că dacă facem voia Lui, vom cunoaște doctrina Sa. Ignoranța nu o să-l scuze nici pe bătrân, nici pe tânăr și nici nu o să-i salveze de la pedeapsă pentru că au încălcat legea lui Dumnezeu, deoarece în mâinile lor se găsește o prezentare credincioasă a acelei legi și a principiilor și cererilor ei. Mântuirea sufletului său este în joc și ar trebui să cerceteze Scriptura pentru el însuși. Oricât de puternice i-ar fi convingerile și indiferent cât de încrezător poate fi că pastorul cunoaște adevărul, acestea nu sunt o temelie. El are o hartă ce scoate în evidență fiecare semn aflat în călătoria către cer. Nu ar trebui să ghicească nimic, ci să știe ce este adevărat. El trebuie să cerceteze Scriptura în genunchi; dimineața, la amiază și seara, rugăciunile trebuie să se înalțe din locuri ascunse, iar din inima lui trebuie să se ridice o rugăciune continuă, astfel ca Dumnezeu să-l îndrume în tot adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu nu le dă oamenilor libertatea de a constitui propriul standard de neprihănire, așa cum mulți o fac, pretinzând că nu sunt păcătoși. Aceștia nu își compară caracterele cu standardul înalt reprezentat de legea lui Iehova. Chiar dacă după standardul lor imperfect ei sunt sfinți, Scripturile îi prezintă ca pe niște farisei plini de păcate, aflați sub condamnarea legii lui Dumnezeu, pe care o încalcă în fiecare zi. Ei umblă după imaginația propriei inimi și urmează propriile decizii. Totuși, mulți dintre aceștia sunt oameni sinceri. Ei cred că au dreptate; căci „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”. Sentimentele nu sunt un criteriu pentru nimeni; afirmațiile oamenilor nu sunt o dovadă a adevărului. „La lege și la mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”
Oamenii prezintă multe teorii și doctrine; acesta este motivul pentru care mulți pretind că nu sunt păcătoși în timp ce încalcă legea. Dacă s-ar uita în măreața oglindă a lui Dumnezeu, s-ar da înapoi cu groază. Ar spune împreună cu Pavel: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam, dar când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit.” Ah, cât de mulți uită de „Izvorul apelor vii și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă.” Aceasta este o reprezentare corectă a falsei sfințenii ce este atât de prezentă în lume astăzi. Însă calea lui Dumnezeu este calea smerită a pocăinței, a credinței, a ascultării și niciun substitut uman nu va fi acceptat.
„Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus, dar Ție nu-Ți plac arderile-de-tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” Lauda deșartă cu sfințenia nu este de la Dumnezeu.
Dumnezeu a spus vechiului Israelului: „Să nu faceți dar cum facem noi acum aici, unde fiecare face ce-i place”, ci: „Păzește și ascultă toate aceste lucruri pe care ți le poruncesc.” El le-a promis: „Dacă vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui”, El „va ține față de tine legământul și îndurarea cu care S-a jurat părinților tăi” și „vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele”.
Dragi cititori, vă veți analiza critic motivele credinței voastre după lege și mărturie? Satana are multe căi lăturalnice presărate cu flori ispititoare, ce duc direct la calea largă, spre moarte. Singura noastră siguranță este calea ascultării. Oamenii nu își pot urma propriile dorințe și astfel să fie drepți. Ei nu doar că își ruinează propriile vieți, dar prin exemplul lor îi pun în pericol și pe alții. — The Signs of the Times, 17 iulie 1884
1. Ce este foarte posibil să i se întâmple unui călător care urmează un drum după cum simte el că trebuie să o facă, în loc să urmeze indicațiile de pe drum?
2. De ce ne-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu? Care sunt cele două lucruri pe care nu le face ignoranța?
3. De ce nu este de ajuns să aveți intenții bune și convingeri puternice? În loc de acestea, de ce anume ar trebui să depindem?
4. Mulți oameni sunt sinceri și gândesc că au dreptate; ce spune însă Biblia despre aceasta?
5. Care este reprezentarea corectă a falsei sfințenii atât de prezentă în lume astăzi? În loc de aceasta, care este calea lui Dumnezeu?
6. Ce a spus Dumnezeu vechilor israeliți să nu facă? În loc de aceasta, ce ar trebui să facă? Care a fost promisiunea Lui?
7. Care este singura noastră siguranță? Dacă o persoană alege să-și urmeze propriile dorințe, ce nu poate să fie? Dacă o persoană alege să-și urmeze propriile dorințe, care sunt cele două consecințe ce vor urma?
Mă lupt să ajung la unsprezece - adaptare din Light in the Jungle, de Leo Halliwellâ
Într-o noapte, în timp ce stăteam treaz, înconjurat de întunericul din cabina noastră, am auzit un sunet ce întrerupea ritmul râului. Era târziu, undeva în jur de ora zece, am dedus după strălucirea lunii pe apa din afara geamului cabinei.
Ne terminaserăm de mult lucrul de peste zi. Sunetele continuau însă să se audă și păreau să se apropie. M-am dat jos din pat și am luat o cămașă pe mine. Cu Jessie în urma mea, m-am grăbit să ies pe punte. Am rămas locului ascultând în noapte. Puteam auzi o canoe apropiindu-se, tăind apa. În curând, mica ambarcațiune ieși din umbre în partea îndepărtată a lacului. Ajunse în zona luminată argintiu de lună și am văzut că singurul pasager era un băiat pe jumătate dezbrăcat, fragil. Să tot fi avut unsprezece sau doisprezece ani.
„Aveți medicamente pentru febră?” a strigat băiatul când canoea s-a apropiat. Tânărul a apropiat barca de a noastră. Aveam o lumină aprinsă de-acum și am văzut că tremura. Și-a ridicat mâinile ca să se urce la bord, dar nu avea putere să o facă. Mi-am trecut brațele în jurul lui și l-am ridicat în barcă. Figura lui trasă și palidă ne-a spus de îndată că suferea de febră malarică, o boală îngrozitoare care, în vremea aceea, făcea ravagii în zonă.
Ne-a spus că numele lui era Antonio. Când l-am întrebat unde locuiește, a arătat oarecum cu degetul, cu un gest slab, într-o direcție. „Vâslesc de trei ore”, ne-a spus în portugheză. „Am încercat să ajung la barca voastră.” „Unde sunt părinții tăi?” „Tata a murit ieri”, răspunse băiatul. „Mama e acasă, arde de la febră.” „Ai frați, surori?” „Ambii mei frați sunt morți de o săptămână.”
În timp ce vorbeam cu băiețelul pe barcă, am desfăcut proviziile medicale, iar Jessie a pregătit o injecție să-i facă. Niciunul dintre noi nu e doctor, dar Jessie este asistentă calificată. În întreaga lume a râurilor, în special în primele noastre zile, nu se găsea un doctor pe mii de mile. Așa că am slujit ca doctori și chirurgi când a fost cazul, făcând tot felul de lucrări medicale, de la moșit până la amputări, tratând orice boală descopeream în zonă.
I-am făcut injecția, iar băiatul ne-a privit cu o urmă de zâmbet pe buze. „Antonio, câți ani ai?” l-am întrebat. N-am să uit niciodată răspunsul lui. „Am zece ani și mă lupt să ajung la unsprezece.” „De cât timp suferi de febra asta?” l-am întrebat. „De trei luni.” „Nu ai luat niciun medicament?” „Ba da, am fost tratat.” S-a oprit o clipă și a adăugat: „Am fost tratat de șaman.”
Jessie, aflată de cealaltă parte a micuței cabine, i-a aruncat o privire tânărului. „Mai exact ce a făcut șamanul pentru tine, Antonio?” l-a întrebat. Se holba la noi cu ochi mari și înspăimântați, privind de la unul la altul de parcă și el era conștient de lucrurile bizare pe care le spunea. „Șamanul ne-a închis într-o colibă. Pe toți. A ars fire de păr, pene și piele, coarnele unui bou, aproape tot ce se poate imagina.”
Soția mea a îngenuncheat lângă el. „De ce zicea că făcea toate astea?” a insistat ea. „Ca să alunge spiritele”, spuse băiatul cu o voce slabă, ce aproape că imita sunetul unei incantații. „Și nu a funcționat?” Băiatul clătină din cap. „Apoi, când nu a putut să le afume ca să le izgonească, șamanul s-a dus în pădure, a luat o creangă dintr-un copac căzut la pământ și ne-a bătut.” Și-a scos cămașa și ne-a arătat spatele acoperit cu răni profunde de la bătaie. Am tratat rănile și i-am dat medicamente pentru el și pentru mama lui. Apoi l-am lăsat să se grăbească spre casă pe cât de repede putea – o casă ce aparținea unei lumi a sărăciei, bolii, suferinței, superstiției și morții.
Stăteam cu Jessie pe punte, în răcoarea nopții, și scopul venirii noastre în regiunea Amazonului mi-a înflăcărat mintea. Cât de mult ne doream să răspândim solia dragostei lui Hristos și să aducem speranță și salvare pentru o mie sau zece mii de băieți cum era acesta care a venit la noi slăbit și pe jumătate mort, cu povestea jalnică a tragediei lor traumatizante: „Am zece ani și mă lupt să ajung la unsprezece.”