1 Bărbații[[xr:1]] lui Israel juraseră astfel la Mițpa: „Niciunul dintre noi să nu-și dea fata de nevastă unui beniamit!”

Juraseră. În raportul anterior n-a fost făcută nici o menţiune despre acest jurământ. Este vădit că seminţiile l-au făcut curând după ce s-au adunat pentru prima dată la Miţpa, înainte de a începe ostilităţile pe faţă. Cei din vechime priveau jurământul ca inviolabil (vezi cap. 11,30; 17,1.2).

Deşi astfel de jurăminte nu puteau fi călcate sau retrase, israeliţii, mai ales în vremurile de mai târziu, au găsit multe căi de a păzi litera unui jurământ dar a călca spiritual prin şmecherie sau altfel de evaziune. Totuşi, nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul mărturiei lui dacă acesta cere să săvârşească o faptă rea.

Să nu-şi dea fata. Probabil că jurământul a fost făcut sub blestem ca în Fapte 23,14. Acţiunea beniamiţilor de a sprijini pe oamenii cei răi din Ghibea au trezit mânia israeliţilor în aşa măsură încât ei s-au legat să nu-şi facă căsătorii mixte cu beniamiţii, întocmai după cum li se poruncise de Domnul să nu facă căsătorii mixte cu cele şapte neamuri păgâne din Canaan (Deuteronom 7,1-4).


2 Poporul s-a dus la Betel[[xr:1]] și a stat acolo înaintea lui Dumnezeu până seara. Israeliții au ridicat glasul, au vărsat multe lacrimi

Betel (în engl. house of God). Poate că Silo. Unii cred că cuvintele ar trebui iarăşi traduse ca nume proprii Betel (vezi despre cap. 20,18.27).

Au vărsat multe lacrimi. După ce mânia lor aprigă a trecut, poporul a recunsocut că merseseră prea departe cu răzbunarea lor asupra uneia dintre seminţiile lor. Cu cât mai bine ar fi fost dacă plânsul lor ar fi avut loc mai devreme, înainte ca fapta să fi fost făcută.


3 și au zis: „DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, de ce s-a întâmplat așa ceva în Israel, încât să lipsească astăzi o seminție întreagă din Israel?”

Pentru ce? Întrebarea aceasta înseamnă că israeliţii L-au învinuit pe Dumnezeu aducând seminţia lui Beniamin la o nimicire adevărată (vezi v. 15). Seminţiile adunate ar fi trebuit să ştie că mânia lor şi dorinţa lor de răzbunare care au luat naştere din cauza celor două înfrângeri ale lor de către oştirea lui Beniamin, a fost adevărata cauză a nimicirii aproape complete a seminţiei.


4 A doua zi, poporul s-a trezit dis-de-dimineață, a zidit[[xr:1]] acolo un altar și a adus arderi-de-tot și jertfe-de-pace.

Au zidit acolo un altar. Această afirmaţie a fost adusă ca dovadă că israeliţii se adunaseră la Betel în loc de Silo, pentru că la Silo trebuia să fi existat deja un altar în legătură cu cortul întâlnirii. Pe de altă parte, acei care cred că referirea este la Silo înţeleg că textul vrea să spună că poporul a clădit un altar nou la Silo, fie că cel vechi era în paragină, fie că era nevoie de altul spre a face faţă unui număr aşa de mare de jertfe care au fost aduse (vezi cap. 20,18.27; 21.2).


5 Fiii lui Israel au zis: „Cine dintre toate semințiile lui Israel nu s-a suit la adunare înaintea DOMNULUI?” Căci ei făcuseră[[xr:1]] un jurământ mare împotriva oricui nu s-ar sui înaintea DOMNULUI, la Mițpa, și ziseseră: „Să fie negreșit pedepsit cu moartea!”

Nu s-a suit. După ce întreaga luptă trecuse, israeliţii au început o cercetare să se asigure dacă întreaga naţiune răspunsese la chemarea de a lua parte la războiul împotriva lui Beniamin. Când oştirea se adunase pentru prima dată, seminţiile făcuseră un jurământ împotriva oricărei părţi a israeliţilor care a refuzat să sprijine antrepriza. Probabil că au fost necesare măsuri extreme spre a obliga cooperarea.


6 Fiilor lui Israel le părea rău de fratele lor Beniamin și ziceau: „Astăzi a fost nimicită o seminție din Israel!
7 Cum să găsim neveste pentru cei ce au rămas în viață, de vreme ce am jurat pe DOMNUL să nu le dăm fetele noastre de neveste?”
8 Ei au zis: „Este vreuna dintre semințiile lui Israel care să nu se fi suit înaintea DOMNULUI, la Mițpa?” Și iată că nimeni din Iabesul Galaadului[[xr:1]] nu venise în tabără, la adunare.

Iabes din Galaad. Identificat cu Tell el-Meqbereh şi Tell Abu Kharaz, cam la 9 mile şi jumătate spre sud şi est de Betshan în Wadi el-Yabis la răsărit de Iordan. Se pare că între seminţia lui Beniamin şi cetatea Iabes din Galaad a existat o legătură de rudenie prin alianţă. Afinitatea aceasta pare să fi continuat chiar după ce cetatea a fost nimicită şi reclădită. Saul, care a aparţinut seminţiei lui Beniamin, a făcut prima lui faptă de vitejie scăpând Iabesul din Galaad de amoriţi (1 Samuel 11,3-15). Pe vremea morţii lui Saul, locuitorii din Iabesul din Galaad şi-au plătit înapoi datoria lor salvând trupul lui Saul de a fi expus public pe zidurile Bet-Sanului (1 Samuel 31,8-13).


9 S-a făcut numărătoarea poporului și iată că nu era acolo niciunul dintre locuitorii din Iabesul Galaadului.
10 Atunci, adunarea a trimis acolo douăsprezece mii de oameni viteji și le-a poruncit: „Duceți-vă[[xr:1]] și treceți-i prin ascuțișul sabiei pe locuitorii din Iabesul Galaadului, cu tot cu femei și copii!

Douăsprezece mii. Metoda aceasta de a înrola o oştire reprezentativă a întregului grup fusese folosită mai înainte (Numeri 31,1-6).

Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul săbiei. Adoptarea acestui mijloc de a obţine soţii pentru cei 600 de supravieţuitori ai seminţiei lui Beniamin care se ascunseseră în peşterile muntelui Rimon ne ajută să înţelegem lumina spirituală mărginită a acelor vremuri. Astfel de măsuri crude în numele religiei sunt revoltătoare şi trebuie înţelese în lumina vremurilor în care au avut loc.


11 Și să faceți așa: să dați spre nimicire orice bărbat[[xr:1]] și orice femeie care a cunoscut împreunarea cu un bărbat.”

Orice femeie. Fiecare locuitor trebuia nimicit, cu singura excepţie a fetelor fecioare. Ceilalţi membri ai familiei nu erau în realitate mai vinovaţi decât aceste fete. Întreaga procedare nemiloasă, deşi adusă la îndeplinire sub aspectul împlinirii unui jurământ sfânt faţă de Domnul, n-a fost decât un mijloc brutal de a împiedica dispariţia seminţiei lui Beniamin.


12 Au găsit între locuitorii din Iabesul Galaadului patru sute de fete fecioare, care nu cunoscuseră împreunarea cu un bărbat, și le-au adus în tabără la Șilo[[xr:1]], care este în țara Canaanului.

Patru sute. Le lipseau încă două sute spre a avea destule pentru cei 600 de beniamiţi care mai erau în viaţă în peşteri. Silo. Vezi cele despre versetele 2, 4; cap. 20,18. Tabăra s-a putut muta la Silo la scurt timp după încheierea ostilităţilor cu Beniamin.


13 Toată adunarea a trimis soli să le vorbească fiilor lui Beniamin care erau[[xr:1]] la stânca Rimon și să le vestească pacea.
14 În timpul acela, beniamiții s-au întors și li s-au dat de neveste femeile pe care israeliții le lăsaseră cu viață în Iabesul Galaadului. Dar nu erau destule.
15 Poporului i[[xr:1]] s-a făcut milă de Beniamin, căci DOMNUL făcuse o spărtură în semințiile lui Israel.

Domnul făcuse o spărtură. Spărtura sau golul în cercul lanţului celor 12 seminţii fusese făcută în realitate de israeliţii înşişi în excesul lor iraţional de a pedepsi fapta nebunească a unor beniamiţi. Dacă ei ar fi acţionat în tot timpul în spiritul adevăratei iubiri frăţeşti, ei ar fi putut să aducă la îndeplinire finalul dorit fără măcelărirea lipsită de sens şi atrocităţile pe care le-au săvârşit.


16 Atunci, bătrânii adunării au zis: „Cum să găsim neveste pentru cei ce au rămas în viață, căci femeile din Beniamin au fost nimicite?”

Cum să facem? Bătrânii ştiau că aceşti oameni se vor căsători din necesitate cu soţii canaanite. Spre a evita această calamitate, ei au folosit mijloace ocolite pentru a ţine litera jurământului lor chiar dacă călcau spiritul lui. În loc să înlăture cu curaj jurământul lor în primul rând şi să îngăduie beniamiţilor să se căsătorească (cu femei) din celelalte seminţii, ei au fost mânaţi de credinţa lor greşită că un jurământ este întotdeauna de necălcat, să săvârşească măcelărirea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi.


17 Și au zis: „Trebuie să fie o moștenire pentru cei scăpați din Beniamin, ca să nu fie ștearsă o seminție din Israel!

Moştenirea. Probabil că aceasta nu se referă la proprietate, avere reală, deşi unii au sugerat că bătrânii au sfătuit oştirea victorioasă să nu împartă teritoriul lui Beniamin între ei. Ei au înţeles că trebuia să fie o succesiune familiară pentru restul beniamiţilor.


18 Dar noi nu putem să le dăm neveste dintre fetele noastre, căci fiii lui Israel[[xr:1]] au jurat: «Blestemat să fie cel care va da o nevastă unui beniamit!»”
19 Și au zis: „Iată, în fiecare an este o sărbătoare a DOMNULUI la Șilo, care este la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem și la miazăzi de Lebona.”

O sărbătoare. În timpul anului erau trei sărbători la care fiecare israelit de parte bărbătească trebuia să ia parte (Exod 23,17). Având în vedere că pe vremea aceasta cortul întâlnirii era aşezat la Silo, adunările acestea urmau să se ţină acolo. Este îndoielnic dacă în acele vremuri nestabile a existat o încercare pe scară largă de a urma ritualul prescris. Din 1 Samuel 1,3 este evident că nici chiar familiile evlavioase n-au luat întotdeauna parte la toate cele trei sărbători.

Care este la miazănoapte. Autorul Judecătorilor face o descriere atentă a aşezării lui Silo. Faptul că autorul socoteşte necesar să explice cititorilor lui aşezarea lui Silo i-a făcut pe mulţi să fixeze data pentru scrierea Judecătorilor mulţi ani după ce filistenii au distrus Silo la sfârşitul slujbei de judecător a lui Eli. Se pare că autorul i-a considerat pe oamenii zilelor lui ca necunoscători ai poziţiei cetăţii. Totuşi, pe de altă parte, este adevărat că Silo a fost amintit de multe ori mai înainte de către autorul Judecătorilor fără nici o încercare de a explica poziţia lui.

Lebona. Cetatea este numită acum Lubban. Ea este la 3 mile (5 km) nord-vest de Silo.


20 Apoi le-au poruncit fiilor lui Beniamin: „Duceți-vă și stați la pândă în vii!
21 Uitați-vă și, când veți vedea că fetele din Șilo ies să joace[[xr:1]], să ieșiți din vii, să răpiți fiecare câte o nevastă dintre fetele din Șilo și să vă duceți în țara lui Beniamin!

Fetele din Silo. La aceste sărbători fusese poruncit să vină numai partea bărbătească (Exod 23,17; Deuteronom 16,16). Uneori bărbaţii erau însoţiţi de soţiile şi fiicele lor, dar majoritatea femeilor prezente aveau să fie acelea care locuiau în Silo sau în apropiere.

Să joace. La sărbătorile secerişului erau prevăzute atât ocazii sociale, cât şi slujbe religioase (PP 540).


22 Dacă părinții sau frații lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «‘Îngăduiți-ne să le păstrăm[[fn:a]], căci în urma luptei nu am reușit să ne luăm fiecare câte o nevastă!’ Nu voi li le-ați dat, deci nu sunteți vinovați.»”

Fraţii. În vechime, fraţii unei fete care era răpită erau acei care în primul rând cereau despăgubire pentru maltratarea ei (vezi Geneza 34,7-31; 2 Samuel 13,20-38).

Atunci aţi fi vinovaţi. Bătrânii lui Israel au făgăduit să-i potolească pe părinţii şi fraţii fetelor răpite prin două motivări: prima – sfatul bătrânilor căzuse de acord că bărbaţii lui Beniamin trebuiau să aibă de undeva soţii; iar a doua – jurământul nu avea să fie călcat de către părinţi, pentru că fiicele lor nu au fost date în căsătorie, ci fuseseră luate cu forţa.


23 Fiii lui Beniamin au făcut așa: și-au luat neveste, după numărul lor, dintre cele ieșite să joace. Le-au răpit, apoi au plecat și s-au întors în moștenirea lor; au rezidit[[xr:1]] cetățile și au locuit în ele.
24 În același timp, fiii lui Israel s-au împrăștiat de acolo fiecare în seminția lui și în familia lui; au plecat de acolo fiecare în moștenirea lui.

Au plecat. După ce serbarea a trecut şi beniamiţii supravieţuitori îşi asiguraseră soţii, oştirea a fost lăsată la vatră. Trupele trebuie să fi fost plecate de acasă de cel puţin 5 sau 6 luni, pentru că cei 600 de bărbaţi ai lui Beniamin se ascunseseră la Rimon timp de 4 luni (cap. 20,47).


25 În zilele acelea[[xr:1]], nu era rege în Israel; fiecare[[xr:2]] făcea ce-i plăcea.

Nu era împărat în Israel. Declaraţia face o tranziţie corespunzătoare cărţii lui Samuel, care descrie începutul monarhiei.