Tânjind după mai mult

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă _____, pentru ca să nu poftim după rele, cum au poftit ei.” (1 Corinteni 10:6)

Muzeul de Artă Queens din New York, SUA, găzduiește cel mai mare model arhitectural al unui oraș, înfățișând toate clădirile din New York. La o scară de 1:1 200 (în care 2 cm corespund cu 33 m), acesta acoperă aproape 870 de metri pătrați. Inițial a fost finalizat în 1964 de 100 de meșteri care lucraseră peste trei ani pentru a realiza proiectul. A fost actualizat în anii ’90 și nu reflectă peisajul urban din 2021. Este o copie uimitor de complexă și de detaliată a originalului. Totuși, este doar atât: o copie, un model, o reprezentare a ceva mai grandios, mai mare, mai profund și mult mai complicat decât modelul însuși. Așa sunt toate modelele de fapt. Ele nu sunt originalul, ci servesc doar ca reprezentări ale originalelor. Un model ne ajută să pricepem care este esența originalului, dar nu îl poate înlocui niciodată. Mai degrabă, el există pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine realitatea. Scriptura însăși este plină de modele în miniatură ale activităților și instituțiilor care arată spre realități cerești mai vaste. Evrei 4 ne ajută să descoperim una dintre aceste realități deoarece se leagă de noțiunea biblică despre odihnă.

1. Ce a vrut Pavel să le comunice cititorilor săi din Corint când s-a referit la „pilde”? 1 Corinteni 10:1-11 

Termenul grecesc din 1 Corinteni 10:6 (și adaptat într-o formă asemănătoare în versetul 11) care a fost tradus cu „pilde” este typos. Termenul tip din română se bazează pe acest substantiv grecesc. Un tip sau un model (o pildă) nu este niciodată originalul, ci un fel de simbol sau de reprezentare a sa. Evrei 8:5 ne oferă un bun exemplu cu privire la acest gen de relație: „Ei [preoții] fac o slujbă care este chipul și umbra lucrurilor cerești, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când urma să ridice cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ți-a fost arătat pe munte»”. Pasajul acesta din Evrei subliniază legătura directă dintre realitățile cerești și cele pământești și apoi citează din Exodul 25:9, unde Dumnezeu i-a spus lui Moise să ridice Cortul Întâlnirii din pustie „după chipul…” pe care îl văzuse pe munte. Ideea principală este că sanctuarul pământesc și toate ritualurile și procedurile sale erau „chipuri”, simboluri, modele a ceea se întâmpla în ceruri, avându-L pe Isus ca Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc. Având acestea în minte, putem înțelege mai bine ce spunea Pavel în 1 Corinteni 10. În versetele din acest capitol, apostolul trece în revistă unele experiențe-cheie ale poporului lui Dumnezeu în pustie, în drumul lor spre Țara Promisă. „Părinții noștri” se referă la strămoșii lor evrei care au părăsit Egiptul, care au fost sub nor, au trecut prin mare și, astfel, au fost cu toții botezați pentru o nouă viață, de eliberare din sclavie. Pavel consideră aceste locuri sau momente importante din călătoria prin pustie ca fiind un tip sau un exemplu de botez individual. Urmărind logica lui Pavel, referirea la „mâncarea duhovnicească” trebuie să aibă legătură cu mana (compară cu Exodul 16:31-35). Israel a băut din stânca pe care Pavel a identificat-o cu Hristos (1 Corinteni 10:4). De exemplu, să ne gândim la Isus ca la „pâinea vieții” (Ioan 6:48) și ca la „apa vie”

(Ioan 4:10) și toate au logică. Astfel, vedem aici cum Pavel folosește istoria Vechiului Testament ca pe un exemplu care descoperă adevăruri spirituale și care poate fi aplicat la fiecare creștin în parte, astăzi.

Gândește-te la experiența ieșirii din Egipt a israeliților. Ce lecții spirituale putem învăța din „exemplele” atât bune, cât și greșite pe care ni le-au lăsat?

Sistemul Vechiului Testament de ritualuri și de jertfe, precum cel care se găsește în Leviticul, ne oferă mai multe exemple despre ce am văzut în secțiunea de ieri – simboluri ale Vechiului Testament care arată spre adevărurile din Noul Testament. Deși cititorii moderni ai Bibliei trec adesea cu vederea aceste ritualuri, ele conțin multe adevăruri spirituale care pot fi de mare valoare pentru cei care le studiază.

2. Citește în Leviticul 4:32-35 instrucțiunile referitoare la jertfa de ispășire adusă de un israelit. Ce putem învăța din acest ritual, chiar dacă noi nu avem un sanctuar sau un templu cu un altar pe care să putem aduce jertfe pentru păcatele noastre? Leagă acest ritual cu pasajele din Ioan 1:29 și 1 Petru 1:18-21

Un ritual este un excelent transmițător de valori și de informații și trebuie să fie înțeles în contextul său. De obicei, necesită un timp specific, o locație anumită și o secvență a acțiunilor stabilită dinainte, ca să aibă efect. Într-adevăr, când citim în Vechiul Testament despre dispozițiile cu privire la jertfe, devine clar că Dumnezeu a oferit detalii specifice despre ce putea fi adus ca jertfă, când și unde, precum și ce tipuri de ritual și de procedură trebuiau urmate. Desigur, un loc central în cadrul multor ritualuri îl ocupa sângele – vărsarea și stropirea lui. Nu era ceva plăcut, și nici nu trebuia să fie, deoarece avea de-a face cu cel mai urât lucru din univers: păcatul. Care era rolul precis pe care îl avea sângele și de ce trebuia pus pe coarnele altarului? Deși majoritatea ritualurilor asociate cu sanctuarul apar într-o formă prescriptivă (oferă instrucțiuni despre modul în care să fie desfășurate), ele nu includ întotdeauna toate explicațiile. Poate pentru că poporul înțelesese deja ce însemnau ele. În definitiv, israeliții cunoșteau semnificația sângelui (Leviticul 17:11). Totuși, exemplul preluat din Leviticul 4:32-35 conține o explicație importantă în Leviticul 4:35: „Astfel va face preotul pentru omul acesta ispășirea păcatului pe care l-a săvârșit și i se va ierta.” Prin urmare, sângele era esențial în tot procesul ispășirii, fiind mijlocul prin care noi, păcătoșii, putem fi făcuți neprihăniți înaintea unui Dumnezeu sfânt. Așadar, vedem că jertfele acestea sunt un model, al morții și al lucrării lui Hristos în favoarea noastră.

Gândește-te cât de rău trebuie să fie cu adevărat păcatul, dacă a fost nevoie de sacrificiul unei Persoane a Dumnezeirii ca să facă ispășire pentru el. Ce ar trebui să învățăm de aici despre motivul pentru care trebuie să ne bizuim doar pe har și niciodată pe fapte? La urma urmei, ce am putea adăuga noi la ceea ce Hristos a făcut deja pentru noi?

În afară de exemplele pe care le-am analizat deja, ideea aceasta de tipuri și simboluri se poate aplica și la conceptul biblic de odihnă. Pentru a vedea acest lucru, mergem în cartea Evrei din Noul Testament.

3. La ce se referă promisiunea care rămâne valabilă despre intrarea în odihna Lui? Prin ce anume experiența ieșirii israeliților din Egipt și a pribegiei lor prin pustie ne oferă perspective suplimentare despre noțiunea de intrare în odihna lui Dumnezeu? Evrei 4:1-11 

Tema perseverenței și a credincioșiei este foarte importantă aici. Deși se vorbește despre Sabatul zilei a șaptea, accentul principal al acestor versete (și al celor de dinainte; vezi Evrei 3:7-19) este cu adevărat o chemare adresată poporului lui Dumnezeu de a persevera în credință, și anume de a rămâne credincioși Domnului și Evangheliei. Pasajele acestea îi reamintesc cititorului să ia în serios lecțiile învățate din modul de conducere al lui Dumnezeu, „pentru ca nimeni să nu cadă în aceeași pildă de neascultare” (Evrei 4:11). Fii atent, aceasta este o ocazie! Poporul Israel a auzit Evanghelia, continuă textul, dar Cuvântul nu a adus rod în ei. În loc să-și întărească mereu credința prin încredere și prin ascultare, ei au ales să se răzvrătească (compară cu Evrei 3:7-15) și, astfel, nu au experimentat niciodată odihna pe care Dumnezeu o voia pentru ei. Evrei 4:3 arată spre relația strânsă dintre credință și odihnă. Putem intra în odihna Lui doar atunci când avem credință și încredere în Cel care a promis odihna și care poate să-Și țină această promisiune, și anume, desigur, Isus Hristos.

4. Recitește Evrei 4:3. Care a fost problema principală a oamenilor la care se face referire aici? Ce lecție putem extrage pentru noi, care avem aceeași Evanghelie cu cea care le-a fost propovăduită lor (Evrei 4:2)

Comunitatea creștină timpurie a acceptat revelația de dinainte a lui Dumnezeu (ceea ce numim Vechiul Testament) și a crezut că Isus a fost Mielul lui Dumnezeu, jertfa pentru păcatele noastre. Prin credința în jertfe, ei au putut experimenta mântuirea în Isus și odihna care ni se oferă în El.

Cum ne ajută înțelegerea faptului că suntem mântuiți prin har, și nu prin fapte, să intrăm în odihna pe care o putem avea în Isus?

5. Ce mesaj de avertizare ne transmit următoarele versete? Evrei 4:4-7

Psalmii 95:8-11 

Evrei 4:4-7 citează atât raportul Creațiunii, cât și din Psalmii 95:1, în contextul în care vorbește despre lipsa de credincioșie a israeliților și, prin urmare, despre eșecul lor de a intra în odihna pe care Dumnezeu o voia pentru ei. Într-adevăr, pasajul din Psalmii 95:8-11 leagă experiența israeliților din pustie cu odihna lui Dumnezeu și include jurământul divin potrivit căruia necredinciosul popor Israel nu avea să intre în odihna Sa, asociată inițial cu Țara Promisă. Bineînțeles, poporul Israel a intrat în Țara Promisă. O nouă generație a trecut granița și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a cucerit cetățile întărite și s-a așezat acolo. Totuși, ei nu au intrat în odihna lui Dumnezeu, ideea fiind că mulți nu au experimentat realitatea salvării în Isus deoarece lipsa lor de credință s-a manifestat printr-o neascultare flagrantă. Chiar dacă odihna a fost asociată cu țara, ea a inclus mai mult decât locul în care a trăit poporul.

6. Care este legătura dintre neascultare și a nu intra în odihna lui Dumnezeu? Evrei 4:6 

„Astăzi” exprimă ideea de urgență. „Astăzi” înseamnă că nu mai este timp de pierdut. „Astăzi” necesită un răspuns și o decizie acum. Pavel insistă asupra cuvântului sēmeron, „astăzi”, și subliniază cât de important a fost elementul acesta în contextul odihnei. În același fel, Psalmii 95:7,8 reprezintă o avertizare și un apel adresate poporului lui Dumnezeu de a nu repeta greșelile strămoșilor săi și de a nu rata intrarea în adevărata odihnă, care se găsește doar în mântuirea oferită de Dumnezeu. Ce ar trebui să însemne pentru noi cuvintele: „O, de ați asculta azi glasul Lui! «Nu vă împietriți inima»”? De ce ar trebui să fie la fel de important acest „astăzi” pentru noi cum a fost pentru cei care l-au auzit cu mii de ani în urmă?

Dezvoltarea logică a ideilor principale din Evrei 4 devine în mod deosebit clară când citim Evrei 4:8-11. Iosua nu i-a dat odihnă lui Israel. În consecință, din moment ce Dumnezeu nu minte, trebuie să fie o altă „odihnă” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Acest grup nu este alcătuit exclusiv din credincioși evrei. El îi include pe toți aceia care L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor personal.

7. Citește Galateni 3:26-29 și observă care sunt trăsăturile poporului legământului lui Dumnezeu după evenimentele de la cruce. Ce înseamnă că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici femeiască” în contextul în care scrie Pavel?

Uneori, Evrei 4 a fost folosit pentru a sublinia importanța Sabatului zilei a șaptea, în timp ce alții l-au folosit pentru a pune în discuție valabilitatea acestei odihne de Sabat, în lumina faptului că există o altă odihnă (de la sfârșitul timpului). Niciuna dintre poziții nu reflectă bine textul biblic. În schimb, textul sugerează că această concentrare din timpul sfârșitului asupra odihnei speciale a lui Dumnezeu a fost prezentă de la Creațiune și că celebrarea odihnei de Sabat oferă o mică pregustare săptămânală a odihnei de la sfârșitul timpului. De fapt, evreii au înțeles Sabatul ca fiind un mic precursor al „lumii care urmează să vină” (‚olam haba’). Odihna „ca de Sabat” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu și care este un ecou al odihnei lui Dumnezeu din primul Sabat al istoriei pământului înseamnă că ne putem opri din lucrările noastre și putem avea încredere că El Își va împlini promisiunea de a ne mântui. Contrar argumentelor aduse de unii exegeți, contextul nu susține ideea că porunca despre Sabat fusese împlinită în odihna mântuirii pe care a adus-o Isus, făcând nenecesară pentru creștini ascultarea de ea. Odihna supremă care ni se promite prin ce a făcut Hristos pentru noi nu înlocuiește Sabatul biblic al zilei a șaptea; dimpotrivă, îl întărește. Într-o lume care pune preț nespus de mult pe oamenii care se realizează prin propriile puteri, pe munca asiduă și pe oamenii ambițioși, de succes, a ne odihni în Isus și a avea încredere că harul Său este suficient pentru a ne salva și a ne transforma constituie, într-adevăr, un concept anticultural.

Cum îi poți ajuta pe ceilalți să găsească odihna în Isus atunci când se gândesc că păcatele lor sunt prea grele, că inimile lor nu se pot schimba și că sunt un caz cu adevărat fără speranță? Ce referință biblică ai împărtăși cu ei?

„Nu suntem întotdeauna dispuși să venim la Isus cu încercările și cu dificultățile noastre. Adesea, ne vărsăm sufletul cu problemele lui înaintea urechilor omenești, le spunem necazurile noastre acelora care nu ne pot ajuta și neglijăm să-I încredințăm totul lui Isus, care este în stare să schimbe calea plină de durere în cărări de bucurie și de pace. Tăgăduirea și sacrificiul de sine aduc slavă și biruință crucii. Făgăduințele lui Dumnezeu sunt foarte prețioase. Noi trebuie să studiem Cuvântul Său, dacă vrem să cunoaștem voia Sa. Dacă sunt atent studiate și puse în practică prin ascultare, cuvintele inspirației vor conduce pașii noștri pe o cărare netedă, pe care vom putea umbla fără să ne poticnim. O, dacă toți, predicatori și membri, ar aduce poverile și frământările lor la Isus, care așteaptă să-i primească și să le dea pace și odihnă! El nu îi va părăsi niciodată pe cei care își pun încrederea în El.” — Ellen G. White, The Signs of the Times, 17 martie 1887, p. 161 „Cea mai bună pregătire pe care o puteți face pentru a doua venire a lui Hristos este să vă odihniți cu o credință neclintită în măreața mântuire pe care ne-a adus-o la prima Sa venire.” – Idem, Our High Calling, p. 368

Studiu la rând: Romani 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 Evanghelizare, subcapitolul „Evangheliștii care au darul cântatului”

1. Completează: „Socotiți-vă morți ___ și vii ____.”

2. Ce anume face ca Legea să fie fără putere?

3. Completează: „Ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără___.”

4. Ce scrie Pavel că a adus lepădarea iudeilor? (11:15)

5. Ce lucrare este mai dificilă decât dezvoltarea darului rugăciunii și al predicării?

I. Privire generală

Vechiul Testament este plin de tipuri, umbre și ritualuri care, deși sunt adesea neglijate de creștinii secolului al XXI-lea, au o semnificație spirituală profundă. Lecțiile predate prin aceste tipuri sunt pline de sens. Dacă sunt înțelese corect, ele ne îmbunătățesc în mod determinant viața spirituală. Întreaga istorie a lui Israel este un exemplu al umblării noastre creștine cu Dumnezeu. Așa cum israeliții au fost scoși ca prin minune din robia egipteană, au traversat Marea Roșie, au mâncat mană în pustie și au băut apă din stâncă în călătoria lor, și noi ne aflăm într-o călătorie spirituală. În mod providențial, Hristos ne eliberează din sclavia păcatului, ne conduce prin apa botezului, ne hrănește cu mana Cuvântului Său și ne potolește setea cumplită, din deșertul acestei lumi, prin însăși viața Sa. Dumnezeu a dat instrucțiuni poporului Israel cu privire la construirea unui sanctuar în pustie, ca El să locuiască în mijlocul lor (Exodul 25:8). Acest sanctuar trebuia fie ridicat după „modelul” realității cerești (Exodul 25:40). Întreg sistemul preoțesc, fiecare piesă de mobilier și fiecare serviciu oficiat în el arătau spre Hristos. Sistemul sacrificial al vărsării de sânge prefigura sângele vărsat al lui Hristos. Scopul eliberării și ieșirii lui Israel din Egipt a fost strămutarea în Canaan. Țara Promisă avea să le ofere odihna cerului. Odihna Sabatului prefigura această odihnă în Hristos mai cuprinzătoare și era un precursor al odihnei pe care Dumnezeu o plănuise pentru ei în Țara Promisă (Evrei 4:1-11).

II. Comentariu

Apostolul Pavel s-a referit deseori la experiența poporului Israel, în călătoria lui spre Țara Promisă, ca la un exemplu pentru credincioșii creștini. În 1 Corinteni 10:11, el spune: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” Exemplele, sau pildele, Vechiului Testament ne oferă perspective valoroase asupra viețuirii creștine. Cu ajutorul imaginației, să facem o vizită în sanctuar! Vedem un om care se apropie de altar cu un miel în brațe și își pune mâna pe animalul de jertfă. Leviticul 4:33 clarifică sensul: „Să-și pună mâna pe capul jertfei.” Gestul acesta implică mărturisirea, iar mărturisirea autentică este una specifică: să menționezi păcatul pe nume. În descrierea jertfei pentru ispășirea păcatelor, Leviticul 5:5 subliniază acest lucru: „Trebuie să-și mărturisească păcatul.” În mod simbolic, păcatul lui a fost transferat de la el asupra mielului și, astfel, mielul trebuie să moară. De ce? Cu ce a greșit mielul? Cu nimic, cu absolut nimic. Dar în aceasta constă mesajul central al sanctuarului: Când noi ne mărturisim păcatele, ele sunt transferate asupra lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Cine înjunghie victima? Păcătosul pocăit, care și-a transferat păcatul asupra înlocuitorului său. „Și s-o junghie ca jertfă de ispășire în locul unde se înjunghie arderile-de-tot” (Leviticul 4:33). Cartea Tragedia veacurilor, la pagina 418, descrie astfel scena: „Păcătoșii pocăiți aduceau zilnic animalele pentru jertfă la ușa Cortului Întâlnirii și, punându-și mâinile pe capul victimei, își mărturiseau păcatele, transferându-le astfel, în mod simbolic, asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat.” După aceea, preotul lua din sângele animalului înjunghiat și stropea cu el perdeaua din Sfânta, din interiorul Sanctuarului. În anumite ocazii speciale, preotul mânca din carnea jertfei și apoi intra în Cortul Întâlnirii. Astfel, păcatul era transferat asupra preotului care mâncase carnea. Bineînțeles, omul de rând nu putea să intre în sanctuar. Atunci când păcatele credinciosului erau transferate asupra sanctuarului, acestea rămâneau ascunse de ochii omenești. Nimeni nu le putea vedea. Ele erau acoperite de sângele lui Hristos. În Psalmii 32:1, David exclamă: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!” Cuvântul „ferice” înseamnă „fericit, mulțumit, împlinit, în pace sau în liniște”. Când venim la Isus și ne mărturisim păcatele pe nume, inima noastră are pace. De fapt, păcatele noastre sunt transferate în sanctuarul din ceruri. Astfel, psalmistul poate exclama plin de bucurie: „Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmii 103:12). Nu mai purtăm povara, vina, rușinea, condamnarea aduse de păcat. Păcatul a fost transferat asupra mielului de sacrificiu. Preotul nostru îl duce, prin intermediul sângelui, în sanctuarul ceresc. 

Lecții de la miel

În serviciul de la sanctuar, atunci când păcătosul pocăit își transfera păcatul asupra mielului nevinovat, acesta din urmă devenea un purtător al păcatului. Astfel, Scripturile afirmă următoarele, cu privire la Hristos: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Așa cum păcătosul pocăit aducea un înlocuitor care murea în locul lui, tot astfel fiecare om care se pocăiește poate să vină la Calvar și, privind la Fiul răstignit al lui Dumnezeu, să spună: El „m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20). Harul lui Hristos este nemeritat, necuvenit, necâștigat. Isus a murit de moartea agonizantă și dureroasă de care vor muri păcătoșii pierduți. El a trăit experiența mâniei depline a Tatălui sau a judecății împotriva păcatului. El a fost respins și părăsit pentru ca noi să fim acceptați. El a murit de moartea care era a noastră pentru ca noi să trăim viața care era a Lui. El a purtat cununa de spini pentru ca noi să purtăm coroana de slavă. El a fost țintuit pe cruce, în dureri chinuitoare, pentru ca noi să putem împărăți pe un scaun de domnie împreună cu toți cei mântuiți din toate veacurile, purtând pentru totdeauna hainele regalității. În rușinea și în vina noastră, Isus nu ne-a respins; El a venit până la noi din dragoste, ca să ne primească. Mielul care murea reprezenta trupul frânt, zdrobit, bătut și sângerând al Mântuitorului nostru. El vorbea despre o iubire atât de uimitoare, atât de minunată, atât de dumnezeiască, încât ar lua mai degrabă condamnarea, vina și pedeapsa păcatului asupra ei, decât ca vreunul dintre copiii Lui să fie pierduți pentru veșnicie. Ellen G. White explică semnificația crucii în Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, la pagina 753: „Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor și Garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii.” Aceasta este povestea harului. Aceasta este povestea iubirii care întrece orice măsură. 

Odihna de Sabat în Hristos

Adevărata odihnă de Sabat este odihna harului în brațele iubitoare ale Celui care ne-a creat, ne-a răscumpărat și va reveni pentru noi. Să ne gândim la acea expresie unică din Geneza 2:3: „În [Sabat] S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse.” Sabatul este odihna lui Dumnezeu. El S-a odihnit în ziua a șaptea ca o recunoaștere divină că lucrarea Lui era completă, desăvârșită. Evrei 4:9,10 aseamănă odihna de Sabat de la sfârșitul săptămânii Creațiunii, când Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea, cu încetarea lucrării noastre și cu intrarea în odihna mântuirii lui Hristos. În cartea Evrei este scris astfel: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” Potrivit Scripturii, odihna noastră de Sabat este un act de închinare supremă în care ne odihnim complet în Isus în ce privește mântuirea noastră. Comentând asupra pasajului din Evrei 4:4, The SDA Bible Commentary face următoarea afirmație plină de profunzime: „Așa cum planul inițial al lui Dumnezeu pentru această lume – «odihna» Lui – rămâne neschimbat, tot astfel și Sabatul zilei a șaptea, ziua «odihnei» pe care El a rânduit-o să fie un memorial al Creațiunii și, astfel, o aducere-aminte a planului Său în legătură cu crearea lumii, rămâne neschimbat. În felul acesta, păzirea Sabatului zilei a șaptea dă mărturie nu doar despre credința în Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, ci și despre credința în puterea Sa de a transforma viața și de a ne da dreptul să intrăm în odihna «veșnică» pe care El a intenționat-o de la început pentru locuitorii pământului” (vol. 7, p. 420). Pentru autorul cărții Evrei, odihna divină implică o relație cu Isus bazată pe credință, relație care ne dă siguranța că El nu ne va abandona niciodată. A ne odihni în Hristos înseamnă a ne încrede în harul Său pentru mântuirea noastră; dar odihna din Evrei 4 cuprinde mai mult decât atât. Obiectivul lui Hristos pentru copiii lui Israel a fost să-i ducă în Țara Promisă. Inimile lor aveau să fie mereu frământate până când aveau să sosească în siguranță în patria lor. Când făgăduința legământului avea să fie împlinită, ei aveau să găsească pace și odihnă cerească. Indiferent de provocările cu care ne confruntăm acum, odihna pe care ne-o oferă Hristos nu este temporară. Odihna de Sabat prefigurează odihna veșnică pe care Isus o dorește pentru noi în Țara Promisă din cer. Atunci și doar atunci inimile noastre vor avea o pace deplină. Odihna noastră în Hristos de astăzi este o etapă preliminară până la glorioasa zi în care ne vom odihni în El pentru veșnicie.

III. Aplicație

Discutați întrebările de mai jos în contextul studiului de astăzi:

• Ce înseamnă să intri în odihna lui Hristos?

• Cum ne ajută serviciul de la sanctuarul din vechime să înțelegem odihna în Hristos?

• Meditează asupra celor trei evenimente din istoria mântuirii: Creațiunea, crucea și a doua venire a lui Hristos. În ce fel o înțelegere mai profundă a lor constituie baza pentru pacea și odihna în Hristos?

• Ce motiv este menționat în Evrei 3:9 și Evrei 4:13 pentru care Israel nu a intrat în odihna lui Dumnezeu și cum putem intra noi în odihna Lui?