Isus şi leproşii

Text de memorat

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus. Filipeni 4:6,7

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus. Filipeni 4:6,7

În zilele lui Hristos, cel mai de temut dintre toate diagnosticele medicale era lepra. Pentru că era contagioasă, boala era asociată cu măsuri sanitare stricte (Leviticul 13:45,46).

Cel care primea acest diagnostic se confrunta cu o soartă mai rea decât moartea, căci leprosul era condamnat la izolare socială – izolat de familie și de prieteni, dar pierzând și privilegiul la închinarea publică. Prieteniile leproșilor erau limitate la tovarășii cu cei care sufereau de aceeași boală și trăiau în zone izolate, singuri sau în grupuri mici.

În Vechiul Testament, trei persoane au fost pedepsite cu lepră ca pedeapsă: Maria, sora lui Moise (Numeri 12:10-16), Ghehazi, ucenicul lui Elisei (2 Împărați 5:25-27), și împăratul Ozia (2 Cronici 26:16-23). De asemenea, Moise a avut lepră pentru un timp foarte scurt, ca un semn miraculos pentru copiii lui Israel (Exodul 4:6-8).

Deoarece lepra este un simbol al păcatului, nu este surprinzător că Biblia oferă mai multe informații despre ea decât despre orice altă boală. Două capitole lungi, Leviticul 13 și 14, sunt consacrate acestui subiect. Preoților li s-au dat instrucțiuni despre cum să o identifice. Din cauza stigmatizării sociale severe și a consecințelor acestui diagnostic, preoților li s-au dat, de asemenea, instrucțiuni despre cum să evite diagnosticarea greșită. Depistarea leprei necesita zile de observare atentă înainte de diagnosticul final. Pentru că lepra era considerată o boală incurabilă, probabil că evreii s-au întrebat de ce Dumnezeu a prevăzut ritualuri speciale de purificare, pe care leprosul vindecat trebuie să le îndeplinească ca să poată fi admis la închinare în sanctuar (Leviticul 14:1-32). Singura dată când aceste ritualuri au fost folosite a fost în timpul lui Hristos, când Isus a vindecat mulți leproși.

Cât de multă informație putem găsi în propozițiile scurte din Biblie! Observați un exemplu: „A venit la El un lepros” (Marcu 1:40). Printre leproși, se răspândise vestea că Isus nu îi respingea și îi putea vindeca. Astfel, a răsărit speranța în inima unui lepros. Deși nu avea nicio asigurare că l-ar putea găsi cu adevărat pe Isus, leprosul a pornit în călătoria sa pe jos. Fața lui era grotească, iar mâinile și picioarele, afectate de ravagiile bolii. Din cauza leziunilor nervoase provocate de boală, putea să se deplaseze doar mergând încet. Orice deplasare pe distanțe lungi îi amenința picioarele cu răni, răni greu de vindecat și chiar cu riscul amputării. Pe parcursul unei călătorii, unui lepros îi era greu să găsească hrană sau adăpost în locuri publice. Pe lângă toate aceste obstacole, leprosul nu avea nicio asigurare că va fi capabil să-l localizeze pe Vindecător. În ciuda provocărilor, leprosul a plecat să-L găsească pe Isus. Eforturile i-au fost răsplătite când a descoperit că Isus trecea printr-o cetate galileeană. Doctorul observator Luca îl descrie într-o stare clinică mult avansată, fiind „plin de lepră” (Luca 5:12). Acest lucru a făcut să fie ușor pentru mulțime să-l vadă venind. Toți s-au îngrozit, împingându-se și îmbrâncindu-se ca să se țină departe de el. Ucenicii lui Hristos au încercat fără succes să-l țină pe om departe de Isus.

Ignorând repulsia celorlalți și nesocotind toate poruncile de a se opri, leprosul și-a continuat drumul către Isus, apoi a îngenuncheat înaintea Lui cu fața la pământ și s-a rugat: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești” (Luca 5:12).

Privindu-l cu milă pe acest om singuratic, Isus a răspuns blând cu o voce melodioasă: „Da, voiesc, fii curățit! Îndată l-a lăsat lepra” (Marcu 1:41,42). Dar în timpul acestei vindecări, Isus a făcut ceva care a provocat mulțimea ce îi priveau să suspine.
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

„Lucrarea lui Hristos pentru curățarea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a lucrării Lui de curățare a sufletului de păcat.” — Viața lui Iisus, p. 136

1. Cu ce fel de obstacole s-a confruntat un lepros în căutarea lui Isus? Cu ce obstacole am putea să ne confruntăm noi la venirea lui Isus? Ce ar trebui să facem dacă ne confruntăm cu obstacole în timp ce-L căutăm pe Isus?

2. Citiți Viața lui Iisus, pp. 262–266 (în orig.). Ce paralele observați între modul în care Isus l-a vindecat pe lepros și modul în care El ne vindecă de păcat?

Toată lumea a încercat să stea departe de leproși, deoarece până și aerul din jurul unui lepros era contaminat (Leviticul 13:45; Viața lui Iisus, p. 262, în orig.). Oamenii au presupus că, la fel ca ei, Isus o să stea departe; prin urmare, au încercat să-l împiedice pe bolnav să ajungă la Isus. Dar au presupus greșit.

Isus s-a apropiat de lepros. El nu a vorbit cu leprosul de la o distanță „sigură”. În timp ce vorbea, S-a aplecat înainte, apropiindu-se de bărbat, și Și-a întins mâna și l-a atins pe om. Curățarea a venit din cuvântul lui Isus și din atingerea Lui. Cu greu ne putem imagina ce a însemnat acea atingere pentru bărbatul care fusese
izolat și ostracizat atât de mult timp.

Această poveste ilustrează abordarea lui Dumnezeu față de omul păcătos. Isus nu a rămas în cerul sigur și curat. El a venit în această lume ca să se apropie de noi. „Apropierea lui Dumnezeu” este binele nostru (Psalmii 73:28). Isus este un ajutor prezent în necazurile noastre (Psalmii 46:1). Când avem nevoie de El, este aproape de noi.

Nu există nicio boală pe care Isus să nu o poată vindeca. Nu există niciun păcat pe care Isus să nu-l poată curăța. Este posibil să avem un caz „avansat” de păcătoșenie. Ne putem simți neputincioși când suntem robii unui obicei rău. Alții ar putea chiar să creadă că suntem fără speranță. Poate că de multe ori am încercat și nu am reușit să biruim păcatul. Poate că am căutat ajutor de la alții, dar am ajuns să fim dezamăgiți. Trebuie să ne dăm seama că Isus este singura noastră speranță. Când începem, ca leprosul pe moarte, să ne folosim puterea rămasă pentru a-L găsi pe Isus, Îl vom găsi. Și avem promisiunea sigură: „Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Mărturia noastră face parte din procesul pe care Dumnezeu l-a ales pentru mântuirea noastră. Biblia spune că „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor” (Apocalipsa 12:11) devenim biruitori. Această poveste ne reamintește că, uneori, cea mai puternică și eficientă mărturie a noastră trebuie să fie dată în tăcere. „Isus i-a spus să plece numaidecât și i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei»” (Marcu 1:43,44).

Fariseii l-au acuzat pe Isus că se opune legii lui Moise. Dar faptul că El i-a spus leprosului să urmeze cu atenție instrucțiunile lui Moise respingea acuzația lor și era o mărturie a credincioșiei lui Isus față de Cuvântul lui Dumnezeu.

Era o poruncă urgentă. Leprosul vindecat trebuie să meargă imediat la preoți și să obțină declarația oficială a vindecării sale. „Dacă preoții ar fi aflat împrejurările vindecării acelui om, ura lor față de Hristos i-ar fi putut împinge să pronunțe o sentință falsă. Isus dorea să se poată lua în dreptul omului o decizie corectă. De aceea, El îi poruncește să nu spună nimănui despre vindecare, ci să se prezinte fără întârziere la templu cu un dar, înainte să se răspândească vreun zvon în legătură cu minunea” (Divina vindecare, p. 21).

Această relatare ne învață, de asemenea, că ignorarea instrucțiunilor lui Hristos poate aduce un succes aparent în lucrarea lui Hristos. Cu toate acestea, succesul respectiv poate împiedica cu adevărat cauza lui Dumnezeu. Leprosul vindecat nu a tăcut în privința vindecării lui. „Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească și să spună în gura mare lucrul acesta, așa că Isus nu mai putea să intre pe față în nicio cetate” (Marcu 1:45). Atât de mulți oameni s-au înghesuit să-L vadă pe Hristos, încât El „a fost forțat pentru un timp să-și oprească lucrarea” (Viața lui Iisus, p. 264 în orig.).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

„Așa cum lepra înseamnă moarte sigură dacă i se permite să-și urmeze cursul natural, și lepra păcatului va distruge sufletul dacă păcătosul nu primește vindecarea harului lui Dumnezeu.” — Signs of the Times, 14 martie 1892

3. Comparați Matei 8:11-4, Marcu 1:40-45 și Luca 5:12-16. Care sunt asemănările? Ce detalii includ unii, iar alții omit? De ce este nevoie de toate relatările pentru a avea o imagine completă a vindecării?

După cum ați putea ghici, vestea că Isus i-a vindecat pe leproși a circulat în lung și în lat. Chiar și într-o celulă îndepărtată, Ioan Botezătorul a auzit-o (Luca 7:22). Fariseii s-au folosit de faptul că Isus vindeca leproși ca argument pentru ca oamenii să evite să-L asculte pe Isus, deoarece, făcând acest lucru, ar fi fost expuși la o boală contagioasă.

Deoarece leproșii erau izolați de restul societății, uneori se uneau în grupuri mici. Doctorul Luca povestește despre un astfel de grup de leproși pe care Isus i-a vindecat. S-a întâmplat spre sfârșitul celor trei ani și jumătate de slujire a Lui. În timp ce se îndrepta spre Ierusalim pentru o sărbătoare, Isus a călătorit de-a lungul graniței dintre Samaria și Galileea. Pentru că era o regiune de graniță, populația era un amestec de evrei și samariteni. Astfel înțelegem de ce grupul de leproși era format atât din evrei, cât și din samariteni.

„Acești leproși erau atât de degradați de boală, încât fuseseră alungați din societate ca să nu-i contamineze și pe alții. Autoritățile le stabiliseră limitele până unde aveau voie să se apropie” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 173). Când l-au văzut pe Isus în depărtare, și-au dat seama că El era singura lor speranță. Disperați, au strigat: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca 17:13). Plin de milă față de suferința lor, Isus a strigat
înapoi: „Duceți-vă și arătați-vă preoților!” (versetul 14). Ei au avut credință să meargă la preoți, crezând în puterea lui Hristos de a-i vindeca. În timp ce mergeau, și-au dat seama brusc că boala dispăruse – fuseseră vindecați! Imaginați-vă fericirea lor. Fuseseră sortiți mizeriei de-a lungul vieții, dar acum erau liberi să se bucure din nou de viață!

În mod surprinzător însă, după ce preotul i-a declarat pe toți lipsiți de lepră, doar unul dintre ei și-a exprimat recunoștința față de Isus. „Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulțumit. Era samaritean” (versetele 15, 16).

Plini de mândrie spirituală, poate că leproșii evrei au crezut că leprosul samaritean fusese vindecat pentru că era cu ei. Dar dacă au crezut asta, de fapt au înțeles anapoda. „De dragul acestui singur om, care avea să folosească așa cum trebuia binecuvântarea sănătății, Isus i-a vindecat pe toți zece” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 174).

Leproșii evrei, ca și națiunea evreiască, fuseseră foarte binecuvântați. Dar în loc să dea dovadă de recunoștință, ei au acceptat binecuvântările lui Dumnezeu ca fiind cuvenite de drept. Isus a remarcat ingratitudinea lor josnică și a meditat cu voce tare: „Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” (Luca 17:17,18).

Când ne exprimăm recunoștința față de Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, Îi dăm slavă. Dar la fel ca evreii, lumea pseudo-creștină a vremurilor din urmă nu va avea o asemenea atitudine. Pavel spune: „Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit” (Romani 1:21). Nu e de mirare că mesajul lui Dumnezeu din ultimele zile ne amintește să fim recunoscători pentru binecuvântările nespuse ale Evangheliei veșnice, dând slavă lui Dumnezeu! (Apocalipsa 14:7). „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!” (Psalmii 95:2).
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

4. Când cei zece leproși au început să meargă spre preot, de ce și-au început călătoria prin credință? Povestiți un moment când ați ales să faceți ceva ca un act de credință.

5. Citiți Luca 17:16-18. În ce mod Îi dăm slavă lui Dumnezeu prin exprimarea recunoștinței față de binecuvântările Lui?

Înaintând în puterea Domnului — a 52-a parte, de John N. Loughborough
În luna septembrie a anului 1896, împreună cu fratele Johnson ne-am întâlnit cu credincioșii din Striberg, Orebro și Grythyttehed. Pentru mine a fost o chestiune de mare interes să mă aflu în Orebro, chiar în inima mișcării adventiste din Suedia, acolo unde copiii au predicat în 1843.

Am întâlnit câțiva dintre cei pe care i-au auzit predicând și am vorbit cu bărbați care au predicat pe când erau copii. „Ai predicat când erai băiat?”, l-am întrebat pe unul dintre ei. „Dacă am predicat? Da, a trebuit să predic! Nu aveam cum să inventez nimic în ce privește chestiunea aceasta. O putere a venit asupra mea și am spus tot ceea ce eram obligat să spun.”

Cineva ne-a povestit despre o fetiță de trei ani care a predicat astfel la mică distanță de Orebro. Au fost mulți în vârstă de cinci sau șase ani care au predicat. Am mers la vechea închisoare din Orebro, unde au fost închiși Ole Boquist și Erik Walbom pentru că predicaseră doctrina. Acești doi tineri aveau atunci aproximativ 17 ani. Sora lui Boquist, acum în vârstă de 72 de ani, a fost martoră la biciuirea lor cu nuiele de mesteacăn pe spatele gol. Când rănile li s-au vindecat, i-au luat din închisoare și i-au întrebat din nou: „O să încetați să predicați această învățătură?” „Vom propovădui predica pe care ne-o cere Domnul”, au răspuns aceștia, după care au fost biciuiți din nou. [Notă: După întoarcerea sa în America, Loughborough a continuat să vorbească la adunările de tabără, la întâlnirile Conferinței Generale și în cadrul lucrărilor misionare adventiste din întreaga lume.]

Solia adventistă a avansat cu o și mai mare putere de la an la an, până când a ajuns să înconjoare pământul. Cu siguranță că acest lucru nu s-a întâmplat deoarece mesajul era plăcut inimii firești; căci mesajul purta ca stindard Sabatul Domnului, a cărui respectare necesita o separare de afacerile lumești în cea mai aglomerată zi a săptămânii. Mesajul nu a avansat nici din cauza lipsei de opoziție, pentru că solia a fost întâmpinată de pe poziții adverse încă de la început; o opoziție înverșunată din afară, precum și complicații din interior. Putem spune la fel de bine ca psalmistul: „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghițit de vii când li s-a aprins mânia împotriva noastră... Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul” (Psalmii 124:2,3,8).

Nu numai că am văzut providența Domnului în vestirea și progresul întreitei solii îngerești, dar El a comunicat cu poporul Său prin darul profeției. Acesta nu s-a manifestat sub forma unei noi revelații care să ia locul Bibliei, ci ca să arate că există un pericol în îndepărtarea de simplitatea Evangheliei lui Hristos și în a rămâne mulțumit cu o formă de evlavie fără putere.

După regulile Bibliei, punând la probă darul manifestat prin doamna E.G. White, am văzut că acesta a trecut testul în toate cazurile. În toate scrierile ei nu a fost găsit niciun singur rând care să dea cea mai mică autorizare păcatului sau care să tolereze în cel mai mic grad vreo abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste scrieri nu au fost niciodată plasate deasupra Bibliei, ci au îndemnat în mod constant credincioșii să studieze cât mai atent Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost identificat drept standardul cel mai înalt după care vor fi examinate cazurile noastre la judecata finală. Hristos este înălțat înaintea noastră ca singurul model de urmat. El este declarat singura noastră speranță de victorie aici, singurul nostru refugiu împotriva mâniei viitoare și singurul nume și mijloc prin care putem fi mântuiți.

După ce am urmărit chestiunea aceasta din 1852, am constatat că, în cea mai mare parte, opoziția față de darul profeției a apărut din partea celor care au fost mustrați pentru defecte de caracter, pentru obiceiuri greșite sau pentru traiectoria greșită a vieții lor. Mulți dintre cei mustrați ar protesta că nu sunt la fel de răi pe cât îi arăta mărturia, dar timpul a arătat că marea majoritate a celor care au renunțat să mai creadă în scrierile lui Ellen White părăsesc rândurile bisericii în întregime.

Pe de altă parte, ținând seama de sfaturile date prin Spiritul Profeției și înaintând în puterea Domnului, solia își face repede drum către fiecare națiune, neam, limbă și popor. Despre progresul din trecut putem spune că într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu a fost verificat: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere.” Cu adevărat, mâna lui Dumnezeu s-a manifestat în succesul acestei mari mișcări adventiste, participând la ascensiunea și progresul ei.

Gândiți-vă la binecuvântările lui Dumnezeu
Când cei zece leproși s-au prezentat preotului, acesta a declarat că nu mai au nicio urmă de lepră. Unul dintre ei s-a umplut de bucurie și de recunoștință și s-a hotărât să se întoarcă și să-L găsească pe minunatul Vindecător, mulțumindu-I pentru reabilitare.

Cu fiecare pas făcut scotea strigăte de bucurie și-L slăvea cu glas tare pe Dumnezeu. Când a ajuns în prezența lui Hristos, a căzut cu fața la pământ și și-a exprimat din toată inima dragostea și recunoștința pe care le simțea. Acest om care s-a întors să-I aducă laude lui Hristos era un străin, un samaritean. Poporul lui era disprețuit și urât de evrei. Hristos i-a vindecat și pe leproșii iudei, dar niciunul dintre cei nouă nu s-a întors să-L slăvească pe Dumnezeu pentru minunea pe care a făcut-o pentru ei. Acest samaritean a crezut că Hristos era Răscumpărătorul sufletului și trupului său. El a arătat că era mai dispus să primească harul lui
Dumnezeu și că aprecia mai mult iubirea divină decât ceilalți nouă. Isus le-a atras atenția ucenicilor asupra faptului că acesta era samaritean și a spus: „Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu? Apoi i-a zis: „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”

Ucenicii lui Hristos, fiind toți iudei, fuseseră educați să-i urască pe samariteni, iar aceasta a fost o lecție care le va fi de mare folos în experiența lor viitoare. Isus i-a făcut să înțeleagă că printre samariteni se găseau multe suflete prețioase care nu ar refuza să vină la sărbătoarea Evangheliei. Acest samaritean care se întorsese să-L laude pe Dumnezeu nu era un om rău și avea să se dovedească un martor eficient pentru Hristos. După învierea și înălțarea lui Hristos, el avea să dea o mărturie hotărâtă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. El avea să repete povestea vindecării lui și, cu o inimă plină de o dragoste și interes profund, avea să îi întrebe pe cei cu care intra în contact: „Credeți în Isus?” Mărturiile de acest fel au întors oamenii de la învățăturile populare și de la repetările nesfârșite ale tradițiilor fără valoare venite din partea cărturarilor și fariseilor. Oameni neînvățați au mărturisit despre puterea lui Hristos și au vorbit cu îndrăzneală despre harul lui Dumnezeu, iar mărturiile lor strălucite au fost puse în contrast puternic cu ritualul exigent și fără inimă al fariseilor. Iar oamenii au fost obligați să spună că acești oameni fuseseră cu Isus și învățaseră de la El.

Leprosul care s-a întors pentru a-I da slavă lui Dumnezeu a fost răsplătit pentru credința și recunoștința lui. Dar cât de trist este că numai unul dintre cei zece a apreciat binecuvântarea dată! În fiecare veac, Dumnezeu și-a revărsat binecuvântările asupra oamenilor și i-a vindecat și i-a reabilitat așa cum i-a vindecat și pe cei zece leproși. Dar cât de des proporția celor care recunosc și apreciază îndurările lui Dumnezeu este chiar mai mică de unu la zece! Cei nouă nu s-au întors, ci și-au văzut de drum, mulțumiți că au fost vindecați. Ei nu I-au dat cinste lui Dumnezeu și nici lui Isus Hristos, pe care El Îl trimisese să fie Vindecătorul lor. Domnul lucrează continuu pentru a ajuta omenirea. El împarte continuu recompensele Sale. El îi ridică pe bolnavi din paturile în care se sting și îi eliberează pe oameni din primejdii pe care aceștia nu le văd; El încredințează îngerilor cerești salvarea oamenilor din nenorociri, păzindu-i de ciuma care umblă în întuneric și de distrugerea care îi risipește la amiază, dar inimile lor nu sunt impresionate. Ei nu iau în considerare binecuvântările lui Dumnezeu, nu se bucură de dragostea Lui.

Își concentrează toate gândurile asupra lor înșiși. Ei nu apreciază tandrețea plină de milă și iubirea fără egal a lui Hristos. Doar câțiva înțeleg că binecuvântările lor sunt rezultatul îndurărilor nesfârșite ale lui Dumnezeu prin Isus Hristos; cei care înțeleg acest fapt Îi înalță cântări lui Dumnezeu în inimile lor și, la fel ca leprosul vindecat, îi aduc o jertfă de laudă și de mulțumire.

Sunt mulți care susțin că Isus i-a curățat de lepra păcatului. Dar cât de puțini continuă să ofere o jertfă de laudă, dându-I slavă lui Dumnezeu! Marele dar pe care Dumnezeu l-a dăruit lumii în persoana singurului Său Fiu cere un răspuns la fel de sincer de iubire și de recunoștință precum cel venit de pe buzele samariteanului care s-a întors să-I dea slavă lui Dumnezeu. Atunci când prietenii noștri de pe pământ ne oferă daruri și favoruri, simțim înclinația de a manifesta recunoștință și de a le răspunde la rândul nostru cu daruri și favoruri. Dar cât de indiferente și nepăsătoare, cât de lipsite de apreciere sunt inimile oamenilor față de iubirea lui Dumnezeu! Cât de puțin par să se gândească oamenii la binecuvântările ce sunt revărsate asupra lor de bunul nostru Tată ceresc! Domnul întreabă: „Unde este slava mea și lauda mea pentru dragostea nemărginită pe care am arătat-o oamenilor?” Este imposibil ca Dumnezeu să ofere o manifestare mai mare a compasiunii Sale duioase și a iubirii Lui binevoitoare. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” În acest singur dar este cuprins tot cerul. Prin meritele darului lui Hristos avem parte de toate îndurările noastre. Când ne împărtășim din hrana noastră zilnică ne putem bucura cu inima, cu sufletul și cu vocea; căci este darul lui Dumnezeu prin Isus Hristos. – Sign of the Times, 25 iunie & 2 iulie 1896

1. Care sunt cele două lucruri de care a dat dovadă samariteanul lepros întorcându-se să-I dea slavă lui Dumnezeu?

2. Care este marea lecție învățată de ucenici prin această vindecare?

3. Relatați ce a făcut samariteanul vindecat după învierea lui Isus. De ce întrebarea „credeți în Isus?” a fost atât de eficientă? Când este eficientă mărturia voastră?

4. Enumerați câteva binecuvântări ale lui Dumnezeu pentru care adeseori nu L-am onorat mulțumindu-I în mod cuvenit. Enumerați câteva exemple specifice despre momentele când Dumnezeu v-a binecuvântat și asigurați-vă că Îi mulțumiți!

5. Ce anume Îi este imposibil lui Dumnezeu să facă?

El mi-a spălat picioarele - de John Lello
Erau oameni obișnuiți, cu fețe transpirate, picioare prăfuite și visuri de mărire și putere, iar Isus știa că are o ultimă șansă pentru a le demonstra ce înseamnă smerenia. Așa că S-a încins cu un prosop, a luat un lighean cu apă și a început să le spele picioarele murdare.

Astăzi, urmăm exemplul de smerenie al lui Hristos de fiecare dată când ne spălăm unul altuia picioarele în momentul pregătirii pentru Sfânta Cină. Odată, mi s-a întâmplat să trăiesc o experiență de alt tip, care m-a impresionat profund pentru că a ilustrat foarte bine ceea ce Hristos a intenționat pentru noi.

După o zi călduroasă într-o călătorie lungă pe râurile May și Sepik, alături de o echipă de vaccinare de la May River Clinic, am ajuns într-un final la Tipas. Lucrătorii sanitari au început imediat să vaccineze copiii. Pentru că nu vizitasem satul mai înainte, am rugat un bărbat din mulțime să mă ajute să găsesc un membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. El a luat-o înainte și m-a dus la casa fratelui David.

Tipas este un sat frumos, cu colibe făcute din tufe, ce se întindea cam pe o jumătate de kilometru de-a lungul râului Sepik. Mergând, am trecut de cocotieri, bananieri, arbori pawpaw și de mango, care se găseau un pic mai în amonte față de ultima locuință din sat. Ghidul mi-a făcut cunoștință cu fratele David și cu tânăra lui familie, după care ne-a lăsat să vorbim. Simțind cât de înfierbântat și obosit mă simțeam, fratele David m-a invitat să mă spăl în râu, lucru pe care l-am făcut cu bucurie. După aceea, înviorat și curat, l-am ascultat povestindu-mi despre membrii bisericii și lucrarea pe care o făceau în Tipas și împrejurimi. În Tipas erau doar patru membri botezați, dar mai existau încă 57 de persoane interesate de botez, iar în satul Edwarki din apropiere erau patru membri botezați și alți 14 interesați!

Când l-am întrebat pe fratele David ce nevoi avea biserica din Tipas, cererea lui a fost simplă: Biblii, cărți de imnuri și un misionar care să-i învețe mai multe despre Isus și adevărul Său. I-am explicat că ne-ar plăcea să aducem studenți misionari de la școlile adventiste de ziua a șaptea din Papua Noua Guinee în zonă și, eventual, să punem baza unui centru de studiu pentru laici, nu departe de acolo, în Ama, pentru a pregăti credincioșii să slujească mai eficient în biserica lor și în lucrarea misionară locală.

A doua zi, fratele David a venit să mă vadă. După ce și-a unit mâinile cu mine în rugăciune, a privit cum coboram pe malul râului cu picioarele goale, adâncindu-mi călcâiele în noroiul moale. Când am ajuns la șalupă, am luat loc pe copastie și, cum mă tăiasem la o mână în dimineața aceea, am început să-mi spăl picioarele noroioase în râu, ajutându- mă doar de mâna sănătoasă.

Înainte să-mi dau seama, fratele David s-a coborât pe malul noroios, s-a avântat în râu și a început să-mi spele liniștit noroiul de pe picioare. Surprins, am rezistat impulsului de moment de a-l respinge și a-i spune că mă descurc. După aceea, m-am simțit copleșit de smerenia și dragostea lui. În ochi mi s-au adunat lacrimi și tot ce am putut face a fost să-i mulțumesc în mod repetat. Părinte, ajută-ne să împărțim cu dărnicie smerenia și dragostea Ta!

Eu pentru voi murii
Pe cruce răstignit;
Şi singur Mă jertfii,
De nimenea silit!
V-am dat ca viaţă, viaţa Mea…
Ce faceţi voi din ea?
V-am smuls din moarte şi necaz,
Dar voi ce-Mi faceţi azi?

Pe Tatăl L-am lăsat
Şi tronul strălucit;
Pe-ai Mei i-am învăţat
Ai Mei M-au răstignit!
Străin am fost pe-acest pământ,
Sărac, cum bine ştiţi.
Răspundeţi dar, de-aveţi cuvânt,
Aşa vreţi să-Mi plătiţi?

Am suferit nespus:
Cununi de spini pe cap,
Şi coasta Mi-au împuns
Din moarte să vă scap!
Am suferit atunci şi-apoi,
Dar ce făcut-aţi voi?
Acum vă-ntreb în mila Mea:
„Urma-veţi tot aşa?

În Sabatul următor se va face o recapitulare a lecțiilor din acest trimestru.