„Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exodul 25:8)
Dragostea lui Dumnezeu este foarte mare, nu-i așa? Chiar dacă israeliții se închinaseră la un idol, El nu a încetat niciodată să-i iubească. Pentru că îi iubea, El i-a iertat pe cei cărora le-a părut rău și i-a pedepsit pe aceia care au refuzat să se căiască. De asemenea, El a scris din nou Cele Zece Porunci pe piatră.
Da, Dumnezeu Și-a iubit poporul foarte mult. El a vrut să locuiască împreună cu el și să-l ajute să învețe anumite lucruri importante. Din acest motiv i-a spus lui Moise să-I facă un sanctuar. Exodul 25:8 Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă sanctuarul la fel cum este cel construit de Dumnezeu în cer. Bineînțeles, avea să fie mai mic și nu la fel de frumos, dar tot trebuia să fie foarte deosebit, pentru că era pentru Dumnezeu. Oamenii trebuiau să îl construiască din lucrurile cele mai bune pe care le aveau.
Dumnezeu i-a dat voie lui Moise să vadă sanctuarul din cer și apoi i-a spus cum să facă o copie (Evrei 8:1,2,5). El i-a explicat cât de mare ar fi trebuit să fie, ce fel de țesături, de metale și de lemn să folosească și cum să facă mobilierul. Moise a scris cu atenție fiecare lucru pe care l-a spus Dumnezeu.
Deoarece israeliții locuiau în corturi în timpul călătoriei lor prin deșert, Dumnezeu i-a spus lui Moise să-I facă și Lui sanctuarul tot ca un cort, care să poată fi demontat și mutat din loc în loc. Dumnezeu dorea să fie cu israeliții. Vrea El să fie și cu tine? Apocalipsa 21:3
Moise știa cum să construiască sanctuarul pentru că Dumnezeu îi spusese cum. Avea nevoie de aur, de argint, de bronz și de bijuterii. Și de pânze bune, de diferite culori, și de multă ață. Avea nevoie și de lemn special, de ulei și de mirodenii.
Dar cum avea să facă Moise rost de toate acele lucruri? Dumnezeu i-a spus ce să facă. Exodul 35:5 Ce fel de daruri dorea Dumnezeu? Daruri de bunăvoie, aduse de oamenii care Îl iubeau. Și exact așa au dăruit israeliții. Erau atât de fericiți că Dumnezeu îi iertase și voia să locuiască alături de ei, încât au dăruit cu nerăbdare cele mai bune lucruri ale lor.
Oamenii își aduceau darurile lor pentru Dumnezeu în fiecare dimineață. Au adus aur strălucitor și argint scânteietor, dar și bijuterii drăguțe și bronz rezistent. Unii au adus lemn și piei de animale, iar alții au dăruit pânze de culoare albă, albastră, mov și roșie și multă ață. În scurt timp s-au strâns mai multe lucruri decât era nevoie, dintre cele mai bune aduse pentru sanctuarul lui Dumnezeu.
Într-un final, Moise le-a spus oamenilor să nu mai aducă nimic. De ce? Exodul 36:6,7 Dumnezeu era bucuros că oamenii I-au oferit lucrurile lor cele mai bune. Și acesta este exact modul în care ar trebui să dăruim și noi. Lui Dumnezeu Îi place să ne vadă că Îi oferim de bunăvoie și cu bucurie ce avem noi mai bun. 2 Corinteni 9:7
Israeliții au oferit cele mai bune daruri ale lor pentru construirea sanctuarului lui Dumnezeu și se strânseseră mai multe decât le trebuiau pentru a-l construi. Dar cine urma să facă toată lucrarea?
Dumnezeu a ales doi oameni, pe Bețaleel și pe Oholiab, ca să fie responsabili de construirea sanctuarului. Ce a făcut Dumnezeu pentru ei? Exodul 35:30-34 Mulți oameni s-au oferit cu bucurie să-l ajute pe Bețaleel. Unii dintre bărbații care au venit să dea o mână de ajutor știau cum să prelucreze aurul, argintul și bronzul. Alții erau tâmplari și puteau să taie și să șlefuiască lemnul. Și multe femei care știau să toarcă au dorit să ajute și ele.
Zi după zi, Bețaleel și ajutoarele lui au muncit, uitându- se cu atenție la modelul pe care Dumnezeu i-l dăduse lui Moise. Ei trebuiau să facă totul perfect. Unii bărbați au făcut scânduri din lemnul dur de salcâm și apoi le-au acoperit cu aur curat. Alții au făcut un mobilier frumos din aur și bronz. Femeile au țesut pânza frumoasă și au făcut perdele. Toți au făcut exact așa cum le spusese Dumnezeu.
În sfârșit, după șase luni, Bețaleel și ajutoarele lui au terminat lucrarea de construire a sanctuarului lui Dumnezeu și tot mobilierul. I-au arătat totul lui Moise, iar el a examinat cu atenție fiecare lucru ca să vadă dacă fusese făcut exact după modelul lui Dumnezeu. Lucraseră muncitorii bine? Exodul 39:42,43
În sfârșit, lucrarea de construire a cortului întâlnirii cu Dumnezeu se terminase. Moise s-a asigurat că muncitorii au urmat cât se poate de bine modelul. Apoi a montat cu grijă toate părțile, punând frumoasele perdele și mobila la locul lor.
Oamenii s-au uitat în tăcere și cu respect la sanctuarul finalizat. Va fi Dumnezeu mulțumit de munca lor și va veni să locuiască lângă ei? Da. Dumnezeu a fost foarte mulțumit. Cum le-a arătat El că a acceptat munca lor? Exodul 40:34
Îți poți imagina cum e să vezi frumosul stâlp de nor că pleacă de pe vârful muntelui Sinai și coboară peste sanctuar? Și cât de strălucitoare era lumina din prezența Domnului în timp ce radia din sanctuar! Israeliții erau foarte fericiți că Dumnezeu locuia într-adevăr cu ei acum.
Dumnezeu i-a ales pe Aaron și pe fiii lui să lucreze în cortul întâlnirii. Ei au fost numiți preoți. Au purtat haine albe și lungi și au avut pe cap niște bonete speciale. Dumnezeu i-a ales tot pe leviți să îi ajute pe Aaron și pe fiii lui. De ce a ales El seminția lui Levi? Pentru că ei nu se închinaseră la vițelul de aur așa cum făcuseră ceilalți israeliți.
Dumnezeu are o lucrare specială pentru oricine Îl ascultă, inclusiv pentru tine. Tu poți începe lucrarea aceasta chiar acum, ascultându-i cu bucurie pe tăticul și pe mămica ta și dând ajutor în casă. Faci așa ceva?
Hai să aflăm mai multe despre sanctuarul pe care l-au construit israeliții. Un gard înalt făcut din bucăți de pânză albă îl împrejmuia, separându-l de tabăra israeliților. Spațiul de dincoace de gard a fost numit curte. Exista doar o singură poartă în gard care ducea spre curte. Ea nu era făcută din lemn ca ușile din casa ta. Era o perdea groasă din pânză albastră, mov și roșie.
Aceea era singura poartă prin care se intra în curte. Ea arăta că există o singură cale de a ajunge la cer – prin Isus. Exact în fața porții, în interiorul curții, era un altar mare din bronz. Cum era făcut? Exodul 38:1,2 Era numit altarul pentru arderile-de-tot, deoarece pe el erau sacrificați mielușeii. În fiecare dimineață și în fiecare seară era pus pe altarul acesta un miel și toată ziua și toată noaptea fumul se ridica la cer. Când oamenii îl vedeau, știau că fusese jertfit un miel.
Jertfirea mielului arăta că păcatul este îngrozitor. El cauzează întotdeauna moartea. Mielul murea chiar dacă nu făcuse nimic rău. Nici Isus nu a făcut niciodată nimic rău, dar El a murit ca să ne poată ierta păcatele și să le distrugă. Deci, jertfirea mielului dovedește și cât de mult ne iubește Dumnezeu. Oh, cât de recunoscători Îi suntem pentru dragostea Lui minunată!
Am aflat multe despre frumosul cort al lui Dumnezeu. Gardul alb și înalt avea doar o singură poartă – o perdea din bucăți de pânză roșie, albastră și mov. Exact în fața porții, în curte, era altarul mare de bronz, pentru arderea-de-tot. Aici era sacrificat un miel în fiecare dimineață și în fiecare seară. În curte, între altarul de bronz și ușa sanctuarului se afla ligheanul. Era un vas mare făcut din oglinzi strălucitoare pe care le dăruiseră femeile cu bucurie. El strălucea puternic în razele soarelui.
Ce i-a spus Dumnezeu lui Moise să pună în lighean? Exodul 40:7 Bărbații care lucrau în sanctuar se numeau preoți. Ei se spălau pe mâini și pe picioare în lighean înainte să intre în cortul lui Dumnezeu. Apa din lighean arăta că Isus putea să spele toate păcatele noastre. Fiecare parte a sanctuarului ne spune ceva special despre Domnul Isus.
1. Gardul alb și hainele albe ale preoților arătau că Isus este bun, curat și fără păcat. El nu a făcut niciodată nimic greșit sau rău.
2. Singura poartă a gardului arăta că Isus Mântuitorul este singura cale spre cer.
3. Mieii nevinovați de pe altarul pentru arderea-de-tot arătau cum Isus, Mielul lui Dumnezeu, avea să moară pentru păcatele noastre.
4. Apa din lighean arăta că Isus poate să ne curețe de păcatele noastre.
Săptămâna viitoare vom învăța mai multe despre sanctuarul frumos al lui Dumnezeu și vom vedea ce ne mai spune despre Isus.
Vrea Dumnezeu să locuiască aproape de noi așa cum a locuit cu israeliții? Este Dumnezeu fericit când noi Îi aducem cu bucurie darurile noastre la Școala de Sabat și la biserică?
Este Dumnezeu mulțumit când faci treburile care îți revin în casă cât de bine poți? Vrea Dumnezeu să îți păstrezi curățenia și ordinea în cameră? Vrea El ca noi să ținem ordine și curățenie acasă la noi și la biserică? De ce purta preotul haine albe?
Moartea mielușeilor îi ajuta pe israeliți să-și amintească ce anume? Care este pedeapsa finală pentru păcat? Cine a suportat pedeapsa pentru păcatul nostru?
Exact la timp (IV). Seria Micuța Amy: India (IV). De Amy Sherrard
Mami așteptase un tramvai care să o ducă la vaporul ce urma să plece peste o jumătate de oră. Într-un final, un polițist amabil apăruse și oprise tramvaiul care se întorcea de la debarcader.
— Această doamnă va pierde vaporul dacă nu ajunge în port în jumătate de oră, îi spuse polițistul vatmanului. Te rog, întoarce-te în port, ca să ajungă acolo înainte să plece vasul!
Lui Mami aproape că nu-i venea să creadă. Aproape plângea când îi mulțumea polițistului. Ea și micuța Amy s-au urcat în tramvaiul gol, și vatmanul a schimbat repede macazul ca să meargă înapoi în port. Amândouă i-au făcut cu mâna polițistului amabil și în inima ei Mami I-a mulțumit lui Dumnezeu continuu pentru că le ajutase.
Cât de ușurați și fericiți au fost Tati și ceilalți misionari când le-au văzut pe Mami și pe micuța Amy coborând din tramvai și venind în grabă spre ei! În scurt timp, de pe vaporul lor, numit Santa Cruz, s-a auzit un fluierat puternic. Sosise timpul să înceapă lunga lor călătorie spre locul în care urmau să fie misionari. Nu după mult timp navigau deja în vastul ocean.
Probabil că pe vapor Amy a ajuns să fie supranumită „micuța Amy”. Avea un an și jumătate și era singurul copil printre misionari. Era o fetiță bucuroasă și vioaie, care vorbea mult. Tati a numit-o mica lui vorbăreață. În timpul unei vizite la rudele din Canada, verișorii lui Amy se amuzau de cât de mult vorbea ea. „Nu vorbește prostii”, au spus ei. Într-adevăr Amy vorbea lucruri drăguțe.
Amy le spunea misionarilor „Mătușa” sau „Unchiul”. Așa spuneau copiii în acele vremuri, iar în acea călătorie erau multe „mătuși” și mulți „unchi”. Amy îi iubea pe toți și toți o iubeau pe ea. În afară de mămica și de tăticul ei, Amy petrecea cel mai mult timp cu misionarul căruia îi spunea Unchiul George. Numele lui real era George Enoch. El mergea în India singur, pentru că soția lui și copiii erau încă în Statele Unite. Copiii rămăseseră să meargă la școală în America și soția lui urma să vină mai târziu pentru a fi cu soțul ei.
Unchiului George îi era tare dor de familia lui și, cumva, micuța Amy îl ajuta să nu se simtă atât de singur. Se distrau foarte bine împreună. Mami spunea că Unchiul George o răsfăța pe micuța Amy, dar el râdea mereu și zicea că nu e adevărat. Mami era foarte recunoscătoare că nu s-a produs nicio furtună în timpul călătoriei. Valurile erau atât de ușoare încât vaporul nu se legăna decât foarte puțin.
Amy și tăticul ei s-ar fi bucurat dacă ar fi fost și valuri mari. Când vasul lor s-a oprit câteva zile la Singapore, misionarii s-au dus la Școala de Sabat din acest oraș. După terminarea programului la biserică, o familie amabilă i-a luat pe toți acasă la cină. Săptămâna viitoare vom învăța despre modul în care Mami le-a mulțumit.