Mesajul cărții Evrei

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că ___ care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1).

Un document evreiesc scris la câteva decenii după cartea Evrei, în jurul anului 100 d.Hr., conține o rugăciune: „Toate acestea le-am rostit înaintea Ta, Doamne, pentru că Tu ai spus că pentru noi ai creat lumea aceasta... Și acum, o, Doamne, iată, popoarele acestea, care sunt o nimica, ne stăpânesc și ne devorează. Dar noi, poporul Tău, pe care l-ai numit întâiul Tău născut, singurul născut, plin de râvnă pentru Tine și care Îți este cel mai drag, am fost dați în mâinile lor.” – James H. Charlesworth, ed., The Old Testament Pseudepigrapha, vol. 1, p. 536.

Probabil că destinatarii epistolei au simțit ceva asemănător. Dacă erau copiii lui Dumnezeu, atunci de ce treceau prin asemenea suferințe? De aceea, Pavel a scris Epistola către evrei pentru a încuraja credința credincioșilor în toiul încercărilor prin care treceau. Le-a reamintit (și ne reamintește și nouă) că făgăduințele lui Dumnezeu se vor împlini prin Isus, Cel care stă la dreapta Tatălui și care ne va lua curând acasă. Între timp, Isus mijlocește pentru noi ca să avem parte de binecuvântările Tatălui. Așadar, trebuie să rămânem tari în credința noastră până la sfârșit.

 

8 ianuarie – Sabatul Bibliei

 

Comentariu Ellen G. White

În viața aceasta va trebui să înfruntăm încercări de foc și să facem sacrificii costisitoare, dar răsplata va fi pacea lui Hristos. Există atât de puțină tăgăduire de sine, atât de puțină suferință de dragul lui Hristos, încât crucea este aproape cu totul uitată. Noi trebuie să fim părtași cu Hristos la suferințele Sale dacă vrem să stăm triumfători împreună cu El, pe tronul Său. Atâta timp cât alegem calea ușoară, a satisfacerii dorințelor egoiste, și suntem înspăimântați de gândul de a ne tăgădui pe noi înșine, credința noastră nu va deveni niciodată fermă, iar noi nu vom putea cunoaște pacea lui Isus și nici bucuria care vine dintr-o biruință dorită. ...


Ne lipsește o credință vie, activă! Avem nevoie de ea, trebuie să o dobândim, pentru că, altfel, vom fi fără putere și vom cădea în ziua încercării. Întunericul care va fi atunci pe calea noastră nu trebuie să ne descurajeze sau să ne ducă la disperare. Este vălul cu care Dumnezeu Își acoperă slava atunci când vine să aducă binecuvântări bogate. Ar trebui să știm acest lucru din experiența noastră trecută. În ziua în care Dumnezeu va sta la judecată cu poporul Său, această experiență va fi o sursă de mângâiere și de speranță. – Mărturii, vol. 5, p. 215

Hristos ne-a asigurat tot ce avem nevoie pentru a fi puternici. Ne-a dat Spiritul Sfânt, a cărui misiune este să ne amintească toate promisiunile pe care le-a făcut Hristos, că putem avea pace și putem avea sentimentul că am fost iertați. Dacă ne vom păstra ochii ațintiți spre Mântuitorul nostru și ne vom încrede în puterea Sa, vom fi umpluți cu un simțământ de siguranță, pentru că neprihănirea lui Hristos va deveni neprihănirea noastră…
 

Noi Îl dezonorăm vorbind despre ineficiența și neputința noastră. În loc să ne uităm la noi înșine, ar trebui să privim neîntrerupt spre Isus, să devenim în fiecare zi din ce în ce mai asemenea Lui, din ce în ce mai disponibili să vorbim despre El, mai bine pregătiți să-I slujim, să-I primim bunăvoința, dispoziția de a ajuta și binecuvântările pe care ni le oferă.
 

Dacă vom trăi astfel în comuniune cu El, ne vom întări prin puterea Lui și vom deveni un ajutor și o binecuvântare pentru cei din jurul nostru. – Solii pentru tineret, p. 107

Cele mai mari victorii pentru cauza lui Dumnezeu nu sunt cele câștigate prin argumente elaborate, prin mari avantaje, prin abundența de influență sau prin bogăția mijloacelor materiale, ci cele câștigate în camera de audiență a lui Dumnezeu, când credința serioasă, stăruitoare până la agonie, se prinde de brațul cel atotputernic. Când s-a văzut doborât la pământ și cu totul neajutorat, Iacov și-a revărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu în agonie stăruitoare. Îngerul Domnului a insistat să fie lăsat să plece, dar Iacov nu I-a dat drumul. Lovit și suferind dureri puternice, omul și-a prezentat cererea serioasă cu acel curaj pe care îl dă credința vie. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a spus el, „până nu mă vei binecuvânta.”
 

… Credința vie trebuie să se prindă de făgăduințe fără ezitare și atunci, dintr-o astfel de comuniune apropiată cu Dumnezeu, mulți vor putea veni cu fețe strălucitoare, spunând la fel ca Iacov: „Am văzut pe Dumnezeu față în față, și totuși am scăpat cu viață.” – Mărturii, vol. 4, pp. 443–444

Punctul cel mai însemnat al cărții Evrei este că Isus este Conducătorul care S-a așezat la dreapta Tatălui (Evrei 8:1). În calitate de Dumnezeu, Isus a fost dintotdeauna conducătorul universului. Dar când Adam și Eva au păcătuit, Satana a devenit stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Totuși, Isus a venit și l-a învins la cruce, recuperând dreptul de a-i conduce pe cei care Îl acceptă ca Mântuitor personal (Coloseni 2:13-15).

Primele două capitole ale cărții Evrei se concentrează în special pe inaugurarea domniei lui Isus ca Împărat.

1. Citește Evrei 1:5-14. Ce se întâmplă aici? 

Versetele acestea sunt structurate în trei secțiuni. Fiecare secțiune introduce un aspect al ceremoniei de întronare a Fiului. Mai întâi, Dumnezeu Îi conferă lui Isus demnitatea de Fiu împărătesc (Evrei 1:5). În al doilea rând, El Îl introduce pe Fiul înaintea curții cerești, care se închină înaintea Lui (Evrei 1:6,8), în timp ce Îi proclamă calitatea veșnică de Creator și Domn (Evrei 1:8-12). În al treilea rând, Dumnezeu Îl întronează pe Fiul – actul efectiv prin care Tatăl Îi conferă Fiului puterea asupra pământului (Evrei 1:13,14).

Una dintre cele mai importante învățături ale Noului Testament este că în Isus Dumnezeu Și-a împlinit făgăduințele făcute lui David (vezi 2 Samuel 7:8-16 și Luca 1:30-33). Isus S-a născut din linia genealogică a lui David în cetatea lui David (Matei 1:1-16; Luca 2:10,11). În timpul lucrării Sale, oamenii L-au numit adesea „Fiul lui David”. El a fost executat sub acuzația că a pretins a fi „Împăratul iudeilor” (Matei 27:37). Petru și Pavel au predicat că Isus înviase din morți ca împlinire a făgăduințelor făcute lui David (Faptele 2:22-36; 13:22-37). Și Ioan L-a identificat pe Isus ca fiind „Leul din seminția lui Iuda” (Apocalipsa 5:5).

Desigur, cartea Evrei este în deplină concordanță cu această învățătură noutestamentară. Dumnezeu Și-a împlinit promisiunile față de David în Isus: Dumnezeu I-a dat un „Nume” mare (Evrei 1:4), L-a numit Fiu al Său (Evrei 1:5), L-a declarat Creator și Domn pentru totdeauna (Evrei 1:8-12) și L-a așezat la „dreapta” Lui (Evrei 1:13,14). În plus, potrivit cu Evrei 4, Isus conduce poporul în odihna lui Dumnezeu, iar în Evrei 3:3,4 ni se reamintește că El este Ziditorul casei lui Dumnezeu. Astfel, Isus este Conducătorul legitim al acestui pământ, implicat într-un război cu Satana, uzurpatorul, pentru loialitatea noastră.

Cum putem găsi mângâiere, mai ales în încercări, știind că Isus este Conducătorul universului?

 

Comentariu Ellen G. White

Sofismele și minciunile prin care [Satana] a căutat să împiedice lucrarea lui Isus, ura lui manifestată în copiii neascultării, acuzațiile sale nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era de o bunătate neegalată – toate acestea izvorau dintr-o dorință adâncă de răzbunare. Focurile înăbușite ale invidiei și răutății, ale urii și răzbunării au izbucnit la Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea scena într-o groază tăcută.

După ce S-a adus ca jertfă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor înainte de a fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatălui, cu nespusă iubire și putere, a venit răspunsul: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Isus nu avea nicio pată. Umilindu-Se până la capăt și aducând o jertfă deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume. – Tragedia veacurilor, pp. 501–502

Când L-a privit pe Hristos în puterea Sa, Pavel a izbucnit în strigăte de admirație și uimire: „Fără îndoială, mare este taina evlaviei! «Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.»” „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El.” – Lift Him Up, p. 34

Ne aflăm în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăția lui Dumnezeu domnește mai presus de toate! Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile Creatorului. Maiestatea cerului Se ocupă în mod personal atât de soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învățătorul divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui Cirus: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5). …

Acela care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea planurilor Lui, Își va duce lucrarea înainte. El va împiedica realizarea intențiilor celor nelegiuiți și va încurca planurile celor ce uneltesc împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oștirilor, Își are scaunul de domnie în mijlocul heruvimilor și continuă încă să-Și protejeze copiii, în mijlocul conflictelor și al frământărilor dintre națiuni. Acela care domnește în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește greutatea fiecărei încercări. El veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare credincios. Când fortărețele regilor vor fi doborâte, când săgețile mâniei vor străpunge inima vrăjmașilor lui Dumnezeu, poporul Lui se va afla în siguranță în mâinile Sale. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 121

Un concept interesant din teologia Vechiului Testament este că Împăratul făgăduit din seminția lui David avea să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu.

2. Care dintre făgăduințele făcute lui Israel aveau să se împlinească prin Împăratul promis din seminția lui David?

Compară Exodul 4:22,23 cu 2 Samuel 7:12-14 

Deuteronomul 12:8-10 cu 2 Samuel 7:9-11 

Deuteronomul 12:13,14 cu Psalmii 132:1-5, 11-14

Israel era fiul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu avea să-i dea un loc în care să se odihnească, izbăvindu-l de vrăjmașii lui. Dumnezeu avea să aleagă și un loc în mijlocul poporului în care Numele Său să locuiască. Acum, aceste făgăduințe făcute lui Israel aveau să fie împlinite prin împăratul promis din seminția lui David. Acesta avea să fie adoptat ca fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu avea să-i dea odihnă, eliberându-l de vrăjmași, iar el avea să-I construiască un templu în Sion, în care Numele Domnului să locuiască, și avea să reprezinte poporul Israel înaintea lui Dumnezeu.

Introducerea unui reprezentant în relația dintre Dumnezeu și Israel a făcut posibilă menținerea acestei relații de legământ. Legământul mozaic necesita credincioșia întregului Israel pentru ca poporul să primească protecția și binecuvântările lui Dumnezeu (vezi Iosua 7:1-13), în timp ce legământul davidic asigura binecuvântările legământului lui Dumnezeu asupra poporului prin credincioșia unei singure persoane, Împăratul din dinastia lui David.

Din nefericire, de cele mai multe ori, împărații din linia lui David nu au fost credincioși și Dumnezeu nu a putut binecuvânta poporul Israel așa cum Și-a dorit. Vechiul Testament este plin cu rapoarte despre cât de necredincioși au fost cei mai mulți dintre împărați.

Vestea bună este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să vină pe lume ca Fiu al lui David și El a fost în mod desăvârșit credincios. Prin urmare, Dumnezeu poate să împlinească în El toate făgăduințele pe care le-a făcut poporului Său. Când Dumnezeu îl binecuvântează pe împărat, tot poporul are parte de binecuvântări. Iată de ce Isus este Mijlocitorul binecuvântărilor lui Dumnezeu pentru noi. El reprezintă canalul prin care acestea se revarsă spre noi. Speranța noastră supremă de mântuire se găsește doar în Isus și în ce a făcut El pentru noi.

Gândește-te cât de des ai fost necredincios în a-ți îndeplini partea de legământ. Ce ne învață acest lucru despre faptul că trebuie să ne bizuim doar pe Isus pentru a fi mântuiți?

 

Comentariu Ellen G. White

La aproximativ patruzeci de zile după nașterea lui Hristos, Iosif și Maria L-au dus la Ierusalim să-L înfățișeze înaintea Domnului și să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică și, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziei, ca o asigurare că Se va supune legii.
 

… Legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă un miel, părinții puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea-de-tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.
 

Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Isus Însuși nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect. Corpul Său era puternic și sănătos. Și, în tot timpul vieții Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât și spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii, prin ascultare de legile Sale. – Hristos, Lumina lumii, pp. 50–51
 

Medierea pe care o face Hristos în sanctuarul de sus în favoarea omului este la fel de importantă pentru planul de mântuire ca moartea Sa pe cruce. Prin jertfa Sa, El a început această lucrare și, după înviere, S-a înălțat la cer pentru a o continua și încheia. Noi trebuie să intrăm, prin credință, dincolo de perdea, „unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (Evrei 6:20). Acolo se reflectă lumina crucii de pe Calvar. Acolo ajungem să înțelegem mai clar tainele răscumpărării. Mântuirea omului a fost realizată cu un preț infinit pentru cer. Sacrificiul făcut satisface cele mai înalte exigențe ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui și, prin mijlocirea Sa, pot să fie prezentate înaintea lui Dumnezeu dorințele sincere ale tuturor acelora care vin la El prin credință. – Tragedia veacurilor, p. 489
 

Învăluit în stâlpul de nor, Răscumpărătorul lumii păstra comuniunea cu Israel. Să nu spunem deci că israeliții nu Îl aveau pe Hristos. Când li s-a făcut sete în pustie și au început să murmure și să se plângă, Hristos a fost pentru ei ceea ce este și pentru noi – un Salvator plin de milă și delicată înțelegere, Mijlocitorul între Dumnezeu și om. După ce ne-am făcut partea pentru a ne curăți templul sufletului de întinarea adusă de păcat, sângele lui Hristos face pentru noi aceeași lucrare ca pentru israeliții de pe vremuri. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1061

3. Ce căutau israeliții la un împărat și cum au fost împlinite dorințele lor în Isus?

Compară 1 Samuel 8:19,20 cu Evrei 2:14-16

Israeliții au vrut un împărat care să fie judecătorul și conducătorul lor în bătălii pentru că au uitat că Dumnezeu era Împăratul lor. Restaurarea totală a guvernării lui Dumnezeu peste poporul Său a avut loc odată cu Isus. Ca Împărat al nostru, Isus ne conduce în lupta împotriva vrăjmașului. Evrei 2:14-16 Îl descrie pe Isus ca fiind apărătorul și conducătorul în luptă al ființelor umane slabe. Hristos îl înfruntă și îl învinge pe Diavol, eliberându-ne din robie. Această descriere ne reamintește de bătălia dintre David și Goliat. După ce a fost uns ca împărat (1 Samuel 16), David și-a salvat frații de la robie învingându-l pe Goliat. Condițiile luptei stabileau că învingătorul îi va face robi pe cei din tabăra adversă (1 Samuel 17:8-10). Astfel, David a fost un campion al lui Israel. El a reprezentat poporul.

4. Cum Se descrie Iehova pe Sine în pasajele următoare?

Isaia 42:13

Isaia 59:15-20

Evrei 2:14-16 face aluzie la o luptă corp la corp pe care o duce Dumnezeu ca să-Și salveze poporul. De remarcat acest pasaj din Isaia: „«Da», zice Domnul, «prada celui puternic îi va fi luată și cel prins de asuprire va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:25).

Fiind creștini, de multe ori simțim că suntem angajați într-o luptă corp la corp cu Satana. Când citim Efeseni 6:10-18, vedem că, într-adevăr, ne aflăm în luptă cu Diavolul. Dar Dumnezeu este Căpetenia noastră și El merge să lupte înaintea noastră. Noi suntem parte din armata Lui; iată motivul pentru care trebuie să folosim armura Lui. De asemenea, nu luptăm singuri. În Efeseni se vorbește la plural. Noi, ca biserică, luăm armura și luptăm împreună în spatele Căpeteniei noastre, care este Însuși Dumnezeu.

Ce înseamnă să ne îmbrăcăm cu armura lui Dumnezeu? În luptele noastre de zi cu zi cu eul, cu ispita și cu altele, cum ne putem folosi de puterea lui Dumnezeu ca să fim credincioși?

 

Comentariu Ellen G. White

Prin Isus Hristos, Domnul Dumnezeu lansează permanent invitația pentru cei păcătoși și căzuți. El dorește să îi primească pe toți. Toți sunt bineveniți. El îi oferă iertare și celui mai păcătos. El va lua prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc. Va coborî funia îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale ticăloșiei umane și va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat.

Fiecare ființă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care Și-a dat viața pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele vinovate și lipsite de ajutor, gata să fie distruse de șireteniile și capcanele lui Satana, sunt îngrijite așa cum îngrijește un păstor de oile turmei sale. – Divina vindecare, pp. 161–162

Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberare în Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câștiga biruința. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare?” „Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi” (Isaia 49:24,25). – Hristos, Lumina lumii, pp. 258–259
 

Lucrarea de biruire a răului trebuie făcută prin credință. Cei care merg pe câmpul acestei lupte vor vedea că trebuie să-și pună întreaga armură a lui Dumnezeu. Scutul credinței le va asigura protecția și îi va face să fie mai mult decât biruitori. În afară de credința în Domnul oștirilor și ascultarea de poruncile Sale, nimic nu le va fi de folos. Armate uriașe, dotate cu orice fel de facilități, nu vor folosi la nimic în ultimul mare conflict. Fără credință, îngerul oștirii nu poate ajuta. Numai trăirea în credință îi va face pe oameni de neînvins și capabili să stea neclintiți și statornici în fața răului, până la sfârșit. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 182–183

Evrei 5–7 introduce cea de-a doua funcție a lui Isus. El este Marele nostru Preot. Autorul lămurește că acest rol împlinește o promisiune pe care Dumnezeu o făcuse împăratului făgăduit din dinastia lui David, și anume că el avea să fie „preot în veac, în felul lui [după rânduiala lui] Melhisedec” (Psalmii 110:4 așa cum este citat în Evrei 5:5,6).

5. Ce funcții îndeplinea preotul?

Leviticul 1:1-9 

Leviticul 10:8-11 

Maleahi 2:7

Numeri 6:22-26

Evrei 5:1-4

Preoții erau numiți să-i reprezinte pe oameni și să medieze relația lor cu Dumnezeu. Preotul era un mijlocitor. Acest lucru a fost adevărat în dreptul oricărui sistem de preoție, fie el cel evreiesc, cel grecesc, cel roman sau oricare altul. Preotul făcea posibilă relaționarea noastră cu Dumnezeu și tot ce făcea el avea scopul de a înlesni relația dintre noi și Dumnezeu.

Preotul aducea jertfe în numele oamenilor. Oamenii nu Îi puteau aduce personal aceste jertfe lui Dumnezeu. Preotul știa cum să aducă o jertfă „plăcută”, astfel încât darurile credincioșilor să fie primite de Dumnezeu și aceștia să obțină curățire și iertare. De asemenea, preoții învățau poporul despre Legea lui Dumnezeu. Ei erau buni cunoscători ai poruncilor divine și le revenea sarcina de a le explica și aplica. În final, preoții mai aveau și responsabilitatea de a binecuvânta poporul în Numele lui Iehova. Prin ei, Dumnezeu Și-a manifestat bunăvoința și a făcut cunoscut planul Său cel bun pentru oameni.

Cu toate acestea, în 1 Petru 2:9 vedem altceva: Nouă, celor care credem în Isus, ni se spune că suntem o „preoție împărătească”. Acest rol presupune niște privilegii extraordinare. Astăzi ne putem apropia de Dumnezeu, prin rugăciune, cu deplină încredere (Evrei 4:14-16; 10:19-23). Există, de asemenea, și responsabilități importante. Trebuie să colaborăm cu Dumnezeu în lucrarea Lui de salvare a lumii. El vrea ca noi să-i învățăm pe cei din jur și să le explicăm legile și poruncile Sale. Și mai dorește să aducem jertfe de laudă și de fapte bune, care Îi sunt plăcute. Ce privilegiu și ce responsabilitate!

Ce schimbare ar trebui să aducă în viața noastră faptul că suntem o „preoție împărătească”? Ce impact are adevărul acesta asupra modului în care trăim?

 

Comentariu Ellen G. White

Isus este Marele nostru Preot

Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a credincioșilor Săi. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși El este Mare-Preot și Mijlocitor în sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra care pâlpâie s-ar micșora și s-ar stinge, însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă și harul Său susținător alcătuiesc izvorul vieții și luminii. – Faptele apostolilor, p. 586

Dumnezeu ne este descoperit prin Isus Hristos, Mijlocitorul, singura cale pe care El iartă păcatele. Dumnezeu nu poate ierta păcatele în detrimentul dreptății Sale, al sfințeniei Sale și al adevărului Său. Dar el iartă, și iartă pe deplin. Nu există păcate pe care să nu le ierte în și prin Domnul Isus Hristos. Aceasta este singura speranță a credinciosului și, dacă rămâne aici, în credință sinceră, este sigur de iertare, iertare deplină și fără plată. Nu există decât o cale care este accesibilă pentru toți și, pe această cale, pe cel pocăit și plin de păreri de rău, îl așteaptă o iertare îmbelșugată, cele mai negre păcate sunt iertate. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, pp. 912–913

Hristos nu consideră castele, culoarea pielii sau rangul ca necesare pentru ca un om să poată deveni supus al Împărăției Sale. Ca să fii primit în Împărăția Sa nu trebuie să fii bogat sau nobil prin naștere. Însă cei ce sunt născuți din Duhul sunt supușii Împărăției Sale. Doar caracterul spiritual va fi recunoscut de Domnul Hristos. Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Supușii Săi sunt cei care s-au făcut părtași firii dumnezeiești, fugind de stricăciunea care este în lume prin pofte. Iar acest har le este oferit de Dumnezeu. Domnul Hristos nu găsește supuși pregătiți pentru Împărăția Sa. El îi califică prin puterea Sa divină. Cei care au fost morți în greșelile și păcatele lor sunt treziți la o viață spirituală. Capacitățile pe care Dumnezeu li le-a dat ca să fie folosite pentru scopuri sfinte sunt curățite, rafinate și înălțate și ei sunt conduși pentru a-și forma caractere asemenea celui divin. …

… Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor și ochii roabei, la mâna stăpânei ei, așa și ei, trași cu funiile iubirii lui Hristos, privesc neîncetat la Acela care este Autorul și Desăvârșitorul credinței lor. Privind la Isus și respectând cerințele Sale, ei cresc în cunoașterea lui Dumnezeu și a Celui pe care L-a trimis El, Isus Hristos. Astfel, ei sunt transformați după chipul Său, trăsătură după trăsătură, până când ajung deosebiți de lume și se poate scrie despre ei: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9) – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 52 (13 febr.)

Capitolele 8–10 din Evrei se concentrează pe lucrarea lui Isus ca Mijlocitor al unui legământ nou. Problema cu vechiul legământ a fost că el era doar o umbră a lucrurilor bune care aveau să vină. Serviciile și funcțiile din cadrul lui aveau menirea de a prefigura sau de a ilustra lucrarea pe care Isus urma să o facă în viitor. Astfel, preoții Îl prefigurau pe Isus, dar erau muritori și păcătoși. Ei nu puteau să asigure perfecțiunea pe care Isus a putut să o ofere. Și, în plus, ei au slujit într-un sanctuar care era „chipul și umbra” (Evrei 8:5) sanctuarului ceresc.

Isus slujește în adevăratul cort și ne asigură accesul la Dumnezeu. Jertfele animalelor prefigurau moartea Sa ca jertfă în locul nostru, dar sângele lor nu putea curăța conștiința. Totuși, sângele lui Isus ne curăță cugetul și, prin El, având credință în El și acceptându-I lucrarea de mijlocire în favoarea noastră, ne putem apropia de Dumnezeu cu deplină încredere (Evrei 10:19-22).

6. Ce ne-a promis Dumnezeu în noul legământ?

Evrei 8:8-12

Prin faptul că L-a numit pe Isus să fie Marele nostru Preot, Dumnezeu a inaugurat un nou legământ, care va realiza ceea ce vechiul legământ putea doar să anticipeze. Noul legământ oferă ceea ce doar un preot desăvârșit, veșnic, cu o natură divino-umană poate oferi. Acest Mare-Preot nu doar că explică Legea lui Dumnezeu, ci o și sădește în inimile noastre. El aduce o jertfă care oferă iertare. Marele-Preot Isus ne curăță și ne transformă. Ne transformă inima de piatră într-o inimă de carne (Ezechiel 36:26). El ne creează, realmente, din nou (2 Corinteni 5:17). Acest Preot ne binecuvântează în mod extraordinar, oferindu-ne accesul în însăși prezența Tatălui.

Dumnezeu a conceput vechiul legământ ca să arate spre viitor, spre lucrarea lui Isus. A fost frumos ca scop și concept. Și totuși, unii i-au înțeles greșit menirea. Pentru că nu au fost dispuși să lase simbolurile și umbrele și să îmbrățișeze adevărurile spre care acestea arătau, ei au ratat minunatele beneficii pe care lucrarea lui Isus le oferea.

„Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 165.

 

Comentariu Ellen G. White

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2).

Aici este descoperit sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise, însă acesta este edificat de Domnul, și nu de om. În primul sanctuar slujeau niște preoți pământești, dar în acesta, Hristos, Marele nostru Preot, slujește la dreapta lui Dumnezeu. Primul se afla pe pământ, celălalt este în ceruri. – Tragedia veacurilor, p. 413

Când vorbește despre o inimă nouă, Domnul Isus înțelege prin aceasta mintea, viața, întreaga ființă. A avea o inimă schimbată înseamnă a-ți muta înclinațiile minții de la lume și a le prinde strâns de Hristos. A avea o inimă nouă înseamnă a avea o minte nouă, scopuri noi, motive noi. Care este semnul unei inimi noi? O viață schimbată. Aceasta înseamnă să murim zilnic, în fiecare oră, față de egoism și mândrie.

Se va manifesta apoi un spirit de bunătate, dar nu din când în când, ci continuu. Va avea loc o schimbare categorică în atitudine, în comportament, în cuvinte și acțiuni față de toți cei cu care sunteți, într-un fel sau altul, în legătură. Nu veți amplifica defectele lor și nu-i veți pune într-o lumină nefavorabilă. Veți acționa în armonie cu Hristos. …

Numai puterea lui Dumnezeu poate transforma o inimă de piatră într-o inimă de carne. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 100 (3 apr.)

A fi iertați în felul în care iartă Hristos nu înseamnă numai a fi iertați, ci și a fi reînnoiți în spiritul minții noastre. Domnul spune: „Vă voi da o inimă nouă.” Chipul lui Hristos trebuie să fie imprimat în mintea, în sufletul și în inima noastră. Apostolul spune: „Noi însă avem gândul lui Hristos.” Fără procesul transformator care se poate realiza numai prin puterea divină, înclinațiile inițiale spre păcat rămân în inimă în toată puterea lor, producând noi lanțuri, impunând o sclavie care nu poate fi niciodată înfrântă prin puterea omenească. … Când va veni Hristos, balanța cerului va cântări caracterul și va hotărî dacă este curat, sfințit, sfânt. …

Fericirea este urmarea sfințeniei și a conformării continue cu voința lui Dumne­zeu. Cei care vor fi sfinți în ceruri trebuie să fie mai întâi sfinți pe pământ, pentru că, în momentul în care vom părăsi acest pământ, vom lua cu noi caracterul, iar aceasta va însemna de fapt că vom lua cu noi câteva dintre elementele cerului care ne-au fost împărtășite prin neprihănirea lui Hristos. … Experiența care urmează după predarea completă în mâna lui Dumnezeu înseamnă neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. – Asemenea lui Hristos, p. 303 (16 oct.)

În ciuda tuturor adevărurilor benefice și pline de speranță din cartea Evrei, există aici și o serie de avertismente al căror punct culminant se găsește în capitolele 10–12. Aceste capitole au cel puțin două elemente în comun. În primul rând, ele compară generația din pustie cu cititorii epistolei. În al doilea rând, în ele suntem îndemnați să avem credință.

Generația de oameni din pustie a fost cea care a văzut minunata putere a lui Dumnezeu manifestându-se prin semne și minuni cu ocazia eliberării lor din Egipt. Tot acești oameni L-au auzit pe Dumnezeu rostind Cele Zece Porunci pe muntele Sinai. Ei au văzut stâlpul de foc, noaptea, și stâlpul de nor care îi proteja în timpul zilei. Au mâncat mana, pâinea din cer, și au băut apa care a țâșnit din stâncă oriunde își așezau tabăra. Dar, când au ajuns la hotarele Țării Promise, nu au fost în stare să se încreadă în Dumnezeu. Nu au avut credință, care reprezintă esența cerințelor lui Dumnezeu. Pavel spune că și noi, la fel ca generația din pustie, ne aflăm la hotarele Țării Promise (Evrei 10:37-39). Dar privilegiile și responsabilitățile noastre sunt mai mari. Nu L-am auzit pe Dumnezeu vorbind pe muntele Sinai, dar am văzut în Scriptură o descoperire a Sa mai mare decât cea de la muntele Sion: pe Dumnezeu întrupat, adică pe Isus Hristos (Evrei 12:18-24). Întrebarea este: Vom avea credință?

Studiu la rând:

Apocalipsa 4

Apocalipsa 5

Apocalipsa 6

Apocalipsa 7

Apocalipsa 8

Apocalipsa 9

Apocalipsa 10,

Evanghelizare, subcapitolul „Lucrarea pentru omenirea căzută”

1. Cu ce seamănă fiecare dintre cele patru făpturi vii văzute de Ioan?

2. Cine stă pe calul gălbui, în viziunea lui Ioan?

3. Ce seminții ale lui Israel nu apar în lista celor sigilați din Apocalipsa 7:4-8?

4. La ce râu erau legați patru îngeri?

5. Ce activitate va fi poarta de intrare în locurile unde adevărul va ocupa o poziție înaltă?

 

Comentariu Ellen White

Pentru studiu suplimentar

Asemenea lui Hristos, „Hristos S-a jertfit pentru noi”, p. 17 (3 ian.);

Faptele apostolilor, cap. „Corint”.

Texte-cheie: Evrei 1:5-14; Luca 1:30-33; Psalmii 132:1-5; Evrei 2:14-16; 5:1-4; 1 Petru 2:9; Evrei 8:8-12.

I. Privire generală

Introducere

După cum am văzut în studiul din săptămâna trecută, primii creștini din perioada Noului Testament au interpretat cartea Evrei ca pe o scrisoare a apostolului Pavel. Totuși, la drept vorbind, scriitorul cărții Evrei pare să fie anonim. Speculațiile au condus la cel puțin treisprezece posibili candidați pentru postul de autor, precum Luca, Barnaba, Iuda, Ștefan, Aquila și Priscilla sau chiar Maria, mama lui Isus. Putem deduce sigur din epistolă patru lucruri:

În primul rând, autorul trebuie să fi fost foarte bine educat. De departe, în cartea Evrei este utilizată cea mai frumoasă formă a limbii grecești din Noul Testament.

În al doilea rând, autorul era familiarizat cu metodele iudaice de interpretare a Scripturii, precum găzerá șawá (argumentarea prin analogie) și alte tehnici similare.

În al treilea rând, autorul este bine fundamentat în Scripturile iudaice. Evrei este cartea care utilizează cel mai mult citate din Vechiul Testament.

În al patrulea rând, autorul îl cunoștea pe Timotei (Evrei 13:23). Toate aceste lucruri vorbesc în favoarea, și nu împotriva, paternității pauline a epistolei. Cu siguranță, autorul a ales să rămână în anonimat din motive nedezvăluite. Anonimitatea poate chiar să sugereze că mesajul lui este mai important decât identitatea sa. În același timp, am da dovadă de neglijență dacă nu am recunoaște că Ellen G. White îi atribuie lui Pavel titlul de autor al cărții Evrei. Mergând mai departe cu credință în această dezvăluire divină, pe parcursul studiilor ne vom referi cu încredere la autorul epistolei ca fiind Pavel.

Temele studiului: Studiul din săptămâna aceasta evidențiază două teme: (1) Hristos este Împăratul nostru și (2) Hristos este Mijlocitorul nostru.

II. Comentariu

Hristos, Împăratul nostru

Primul capitol din Evrei poate fi rezumat într-o scurtă afirmație din Scriptură: Hristos este „mai presus de îngeri” (Evrei 1:4). Al doilea capitol poate fi rezumat prin următoarea afirmație, tot din Scriptură: Hristos S-a făcut „mai prejos decât îngerii” pentru puțină vreme (Evrei 2:9). Întrebarea de care ne vom ocupa în studiul nostru este: Ce Îl face pe Isus să fie mai presus de îngeri și Îl înalță la rangul de împărat?

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1:1,2). Pavel vrea să le spună destinatarilor săi, și nouă, că Dumnezeu a vorbit și încă vorbește. Dumnezeu a vorbit în diferite perioade „în vechime” și vorbește „la sfârșitul acestor zile”. El Se adresează unor destinatari diferiți: „părinților” noștri și nouă. El vorbește prin diferiți agenți: prin „proroci” și prin „Fiul”. Dumnezeu vorbește în „multe chipuri”.

Care sunt căile prin care El comunică? Dumnezeu vorbește față-n față cu Adam și cu Eva (Geneza 3). Dumnezeu îi vorbește lui Moise dintr-un rug aprins, ceea ce noi numim „teofanie”, o descoperire a lui Dumnezeu (Exodul 3:2-6); îi vorbește lui Balaam printr-o măgăriță (Numeri 22:28); micului Samuel, chemându-l pe nume (1 Samuel 3:10); lui Ilie, printr-un susur blând și subțire (1 Împărați 19:12); lui Isaia, printr-o vedenie în templu (Isaia 6:1-9) și lui Osea, prin contextul propriei familii (Osea 1:2). Toate aceste forme de comunicare au în comun un lucru: ele sunt incomplete. Manifestarea supremă și culminantă a lui Dumnezeu are loc „la sfârșitul acestor zile”, când El vorbește prin „Fiul”. Dumnezeu nu vorbește doar prin cuvintele lui Isus, ci și prin acțiunile și caracterul lui Isus. Revelația lui Dumnezeu este progresivă. Dar progresia aceasta nu este de la adevărat la ceva „și mai” adevărat, de la matur la ceva „și mai” matur, ci este un proces continuu prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine omenirii. Atunci când vorbește prin intermediul cuvintelor și faptelor lui Isus, Dumnezeu Însuși este Cel care vorbește.

Imediat după ce Îl menționează pe Fiul, Pavel face șapte declarații despre Isus (Evrei 1:2-4), care Îl situează cu mult deasupra oricărui înger. În primul rând, Hristos este cel care a fost „pus moștenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2). Dacă El este cel dintâi moștenitor, atunci urmașii Săi vor fi împreună-moștenitori cu El și „cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei 1:14). Plecând de la ideea de moștenire, primii creștini au afirmat că, datorită învierii și înălțării Sale, lui Hristos I s-a dat o moștenire cerească pe care să o împartă cu cei care Îl urmează. „Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri” (Apocalipsa 21:7). În mod similar, Biblia afirmă că „cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:9,10).

În al doilea rând, Isus a fost instrumentul Creației lui Dumnezeu, „prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1:2). Ca moștenitor, Hristos nu este doar instrumentul escatologic, Cel prin care Dumnezeu vorbește la sfârșitul acestor zile, ci și instrumentul protologic al Creației. Rolul pe care Fiul l-a avut la început arată spre victoria Sa escatologică de la sfârșitul timpului. Ioan confirmă implicit acest aspect atunci când spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3).

În al treilea rând, Isus este „oglindirea slavei Lui [Dumnezeu]” (Evrei 1:3). Unele versiuni ale Bibliei preferă traducerea „strălucirea slavei Lui (vezi NTR). Mai mult, Hristos este „întipărirea Ființei Lui [Dumnezeu]” (Evrei 1:3). Termenul grecesc „întipărirea” [caracterul] presupune un semn imprimat pe un obiect, în special pe monede. Ambele descrieri ale lui Isus, ca fiind „oglindirea” și „întipărirea” lui Dumnezeu, scot în evidență același lucru, și anume că El este reprezentarea deplină și corespunzătoare a Celui Divin. Atât Dumnezeu, cât și Isus împărtășesc aceeași „[întipărire a] Ființei” sau aceeași „natură”. Ceea ce Pavel transmite aici este asemănător cu ce mărturisește Isus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Nu există o descoperire mai bună a Tatălui decât Isus Hristos. Dacă vrem să știm cine este Dumnezeu, atunci trebuie să ne familiarizăm cu Isus.

În al patrulea rând, Hristos „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3). Hristos nu doar că aduce lucrurile la existență prin cuvântul Său, ci le și susține în viață prin același cuvânt puternic.

În al cincilea rând, Isus „a făcut curățirea păcatelor” (Evrei 1:3). Cel care a fost agentul lucrării creatoare a lui Dumnezeu este și agentul lucrării Sale de salvare prin „curățirea” de păcate a celui care se pocăiește. Sacrificiul pe care l-a adus Isus „va curăți cugetul [nostru] de faptele moarte, ca să [slujim] Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

În al șaselea rând, după ce S-a dat ca jertfă de ispășire, Isus „a șezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte” (Evrei 1:3). Șederea lui Isus la dreapta Măririi este o aluzie directă la Psalmul 110:1, care este citat la sfârșitul primului capitol: „Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale” (Evrei 1:13). Când a fost judecat, Isus a spus următoarele cuvinte înaintea Sinedriului, în timpul procesului Său: „Veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu” (Matei 26:64).

În al șaptelea rând, Hristos a ajuns „cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor” (Evrei 1:4). Cu cât mai presus de îngeri este Isus? Răspunsul la această întrebare se găsește în înlănțuirea de citate care urmează după versetul 4 (vezi Evrei 1:5-14). Isus merită închinarea (Evrei 1:6), ceea ce sfinții îngeri nu acceptă (Apocalipsa 19:10; 22:8,9). Hristos are un tron și un sceptru (Evrei 1:8). El a fost uns ca Împărat (Evrei 1:9). El a creat cerurile și pământul (Evrei 1:10) și șade la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 1:13). În acest context, faptul că Isus a ajuns „mai presus de îngeri” se referă la ceremonia de întronare, așa cum a arătat studiul din secțiunea de duminică.

Deci, ce anume Îl face pe Isus să fie superior îngerilor? Dumnezeu a vorbit în multe rânduri și în felurite chipuri părinților din vechime, dar, la sfârșitul acestor zile, El vorbește prin Fiul, care a devenit moștenitorul tuturor lucrurilor, care este Creatorul a tot, oglindirea și întipărirea Ființei lui Dumnezeu, care susține toate lucrurile, care a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta lui Dumnezeu. Astfel, Hristos este înălțat deasupra tuturor și este mai presus de îngeri, care sunt duhuri slujitoare pentru binele celor care moștenesc mântuirea (Evrei 1:14). Mai mult, Hristos primește închinarea care Îi este adusă la tronul Său, unde stă la dreapta lui Dumnezeu. El este Împăratul nostru.

Hristos este Mijlocitorul nostru

Mijlocitorul este o persoană care mediază între două părți pentru a aduce o soluție sau a stabili o relație între ele. În iudaism, Moise este principalul mijlocitor al legământului de la Sinai (Galateni 3:19,20). În epistolele pastorale, Pavel ne spune că „este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). Cartea Evrei își aduce contribuția în privința aceasta spunând că Isus este Mijlocitorul unui legământ mai bun (Evrei 8:6) sau că este „Mijlocitorul unul legământ nou” (Evrei 9:15; 12:24). Sunt două întrebări care așteaptă răspuns: (1) Ce este acest legământ din cartea Evrei? (2) De ce legământul cel nou este mai bun?

În ce privește prima întrebare, legământul din Evrei se referă la un acord cu caracter obligatoriu, la o înțelegere între părțile implicate. Pavel vorbește despre legământul dintâi, care este vechi (Evrei 8:13), și despre un al doilea legământ, sau unul mai bun (Evrei 7:22; 8:6). Prin legământul dintâi, Dumnezeu a instituit un sistem de jertfe, cu preoți dintre leviți și cu ceremonii (Evrei 5:1-4). Scopul acestui sistem a fost unul didactic, explicativ, care trebuia să le îndrepte atenția către adevăratul plan de mântuire. Totuși, desăvârșirea morală nu putea fi obținută prin preoția leviților din cauza neputinței și a zădărniciei ei (Evrei 7:11,18). De ce nu se putea obține desăvârșirea morală? Pentru că sângele taurilor și al țapilor nu putea să șteargă păcatele (Evrei 10:4). De ce primul legământ a fost fără putere și zadarnic? Pentru că preoții erau muritori, având deci o existență limitată (Evrei 7:23). Mai mult, preoții trebuiau să aducă jertfe mai întâi pentru păcatele lor înainte de a le aduce pentru păcatele poporului pe care îl reprezentau (Evrei 5:3). Așadar, legământul dintâi a fost imperfect și a devenit vechi, fiind depășit de jertfa și de preoția mult mai bune ale lui Isus.

Referitor la a doua întrebare, în virtutea celui de-al doilea legământ, Dumnezeu nu a mai ales un simplu preot muritor, ci Unul care trăiește pururi (Evrei 7:24). Nu aveau să mai fie jertfiți tauri și țapi, care nu puteau șterge niciodată păcatele oamenilor, ci Hristos S-a dat pe Sine o dată pentru totdeauna (Evrei 7:27; 9:14; 10:12). Astfel, El a venit ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9:26) și să curețe cugetul de faptele moarte (Evrei 9:14). Acesta este motivul pentru care cel de-al doilea legământ este superior calitativ și motivul pentru care Hristos este Mijlocitorul acestui legământ nou, mai bun. Hristos este Mijlocitorul nostru.

III. Aplicație

De meditat:

1. Dacă Dumnezeu a vorbit în trecut și vorbește și astăzi, cum îți vorbește ție? Cum Îi deosebești glasul Lui de alte „glasuri” care se luptă pentru atenția ta?

2. Dacă suntem împreună-moștenitori cu Hristos ai Împărăției lui Dumne­zeu, cum ar trebui să considerăm lucrurile trecătoare ale acestei lumi?

3. Dacă Isus susține toate lucrurile prin puterea Cuvântului Său, cum te-a susținut când ai trecut prin situații grele?

4. Ascultă imnul „Hristos, Mare-Preot”, din Imnuri creștine (nr. 134). Fii atent în special la refren și gândește-te ce înseamnă cu adevărat faptul că Hristos este Mijlocitorul nostru.