„Bunătatea Ta ajunge până la ceruri”

Psalmiștii conștientizează că sunt săraci din punct de vedere spiritual și nu au nimic bun de oferit lui Dumnezeu, adică, nu au nimic în ei înșiși și prin ei înșiși care să îi recomande înaintea tronului sfânt al lui Dumnezeu (Psalmii 40:17). Înțeleg că, la fel ca noi toți, au nevoie de har, de harul lui Dumnezeu. Pe scurt, au nevoie de Evanghelie.
Psalmii accentuează faptul că oamenii sunt complet dependenți de mila lui Dumnezeu. Din fericire, mila lui Dumnezeu este veșnică, după cum se poate vedea atât în lumea creată de Dumnezeu, cât și în istoria poporului Său (Psalmul 136). Înaintea Dumnezeului celui veșnic, viața omului este la fel de trecătoare ca iarba, dar Dumnezeu are milă de oameni și le înnoiește puterea (Psalmii 103:3,5,15), iar în El au perspectiva veșniciei.

Poporul lui Dumnezeu găsește alinare în faptul că Domnul este devotat legământului Său. Tânguirile oamenilor, indiferent cât de stăruitoare uneori, sunt adeseori pline de speranță pentru că sunt adresate Tatălui lor îndurător din ceruri (Psalmii 103:13; Psalmii 68:5; Psalmii 89:26). Experiențele recente ale harului și iubirii lui Dumnezeu le întăresc hotărârea de a se închina și de a-I sluji lui Dumnezeu și nimănui altcuiva sau la nimic altceva.

10 – 17 februarie – Săptămâna Căminului Creştin

Comentariu EGW

„Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine. Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul meu: nu zăbovi, Dumnezeule!” (Psalmii 40:17)
Nu lăsați ca necazurile voastre mari să vă descurajeze. Cu o înțelegere infinit mai mare decât a unei mame pline de gingășie pentru un copil iubit aflat în necaz, Salvatorul celor păcătoși, Prietenul celor lipsiți de prieteni vă invită: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi…” (Isaia 45:22). „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5).

Este primejdios să nu luăm învățăturile lui Hristos ca pe o chestiune care este pentru noi, ceva care ni se adresează personal. În învățăturile Sale, Domnul Isus se referă la mine. Eu îmi pot însuși cu totul meritele Sale, moartea Sa, sângele Său care curățește de păcat, ca și cum nu ar mai fi fost în lume alt păcătos pentru care a murit Hristos. – That I May Know Him, p. 280

Învață mereu de la Isus, sporește continuu în credință și crește în harul și cunoașterea adevărului. … Ajutorul nostru este Domnul, El este Scutul nostru. El nu ne va părăsi, nici nu ne va lepăda. Îngerii lui Dumnezeu sunt angajați în această lucrare de proclamare a soliei de avertizare pentru lume. Noi nu putem face nimic prin noi înșine. Fără Duhul lui Dumnezeu suntem tot atât de slabi ca apa. Tăria noastră este să ne ascundem în Isus. Fie ca Hristos să apară ca Cel plin de farmec întrutotul și mai mare peste zece mii. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 60 (21 febr.)

Nu trebuie să cădeți în descurajare. Cei slabi de inimă vor fi întăriți, cei deznădăjduiți vor primi speranță. Dumnezeu Se îngrijește cu duioșie de poporul Său. Urechea Lui este gata să asculte strigătul copiilor Săi. Nu mă tem pentru cauza lui Dumnezeu. El Însuși va avea grijă de ea. Datoria noastră este să împlinim rolul care ne-a fost desemnat, să trăim cu smerenie la piciorul crucii și să trăim cu credincioșie o viață sfântă înaintea Lui. Dacă vom face așa nu vom fi dați de rușine, ci sufletul nostru se va încrede în El cu o îndrăzneală sfântă. …

… Inima mea este hotărâtă să se încreadă în Dumnezeu. Avem un Mântuitor mare. Putem să ne bucurăm în bogăția desăvârșirii Lui. Îmi doresc să fiu mai devotată lui Dumnezeu, mai consacrată Lui. Lumea aceasta este prea întunecată pentru mine. Isus a spus că merge la cer să ne pregătească locașuri ca să fim cu El. Laudă lui Dumnezeu pentru aceasta! Inima mea tresaltă de bucurie la acest gând.

… Pe măsură ce vom simți și vom înțelege dragostea minunată a lui Dumnezeu, nu vom mai avea liniște, vom jertfi pentru El cu recunoștință și Îi vom cânta cu inima și cu vocea noastră. Să ne așezăm picioarele pe Stânca Veacurilor și atunci vom primi neîncetat sprijin și încurajare. Sufletul nostru se va odihni în Domnul cu o încredere neclintită. – Asemenea lui Hristos, p. 351 (3 dec.)
 

1. Citește Psalmul 136. Ce gând predomină în acest psalm? Unde găsește psalmistul dovezi pentru versurile sale? 

Psalmul 136 face apel la poporul lui Dumnezeu să Îl laude pe Domnul pentru îndurarea Sa, așa cum se poate vedea manifestându-se în lumea creată (Psalmii 136:4-9) și în istoria lui Israel (Psalmul 136:10-22). „Îndurarea” (ebr. khesed, „dragoste neclintită”) include bunătatea lui Dumnezeu și loialitatea Lui față de creația Sa și față de legământul Său cu Israel. Psalmul arată că puterea imensă a lui Dumnezeu și grandoarea Sa se trag din iubirea Sa neclintită. Domnul este „Dumnezeul dumnezeilor” și „Domnul domnilor” – o expresie ebraică ce înseamnă „cel mai mare Dumnezeu” (Psalmul 136:1-3), nu în sensul că ar exista alți dumnezei, ci că El este singurul Dumnezeu. Minunile Sale mărețe, care nu pot fi imitate de nimeni, sunt demonstrația incontestabilă a supremației Sale (Psalmul 136:4). Dumnezeu a creat cerurile, pământul și corpurile cerești, la care păgânii se închină (Deuteronomul 4:19). Psalmii îi dezbracă pe zeii păgâni de autoritate și la fel fac cu orice sursă de încredere de origine umană. Aceștia nu sunt decât simple produse ale creației. Sunt elemente create, nu Creatorul – o distincție crucială. 
Imaginea mâinii tari a lui Dumnezeu și a brațului Său întins (Psalmii 136:12) accentuează eficacitatea puterii lui Dumnezeu și sfera largă a îndurării Sale. Mila divină observată în lumea creată și în istorie ar trebui să Îi inspire poporul să se încreadă în El și să rămână fidel legământului Său. Refrenul „căci în veac ține îndurarea Lui” se repetă de 26 de ori în Psalmul 136, convingându-i astfel pe închinători că Domnul nu Se schimbă și Își va repeta binefacerile din trecut la fiecare nouă generație. Dumnezeu Își aduce aminte de poporul Său (Psalmul 136:23) și este devotat legământului Său de har. Încrederea în îndurarea veșnică a lui Dumnezeu este miezul credinței biblice, care include atât închinare și încredere voioasă, cât și prudență și pocăință. Psalmul 136 (Psalmul 136:23-25) se încheie cu grija universală a lui Dumnezeu pentru lume. Îndurarea lui Dumnezeu este oferită nu numai poporului Israel, ci întregii creații. Prin urmare, psalmul vorbește despre caracterul universal al harului divin salvator și cheamă întreaga lume să se alăture laudei aduse de Israel Domnului (vezi și Luca 2:10; Ioan 3:16; Faptele 15:17).

În ce mod imaginea lui Isus pe cruce murind pentru noi transmite cel mai mare adevăr despre Dumnezeu: acela că „în veac ține îndurarea Lui”?
 

Comentariu EGW

În această dimineață, inima mea este plină de laudă și mulțumire față de Dumnezeu, de la care vin toate harurile și binecuvântările pe care le avem. Domnul este bun și îndurarea Lui ține în veac. Îl voi lăuda pe Acela care este lumina feței mele și Dumnezeul meu. El este sursa oricărui fel de eficiență și a oricărei puteri. De ce nu-L lăudăm spunându-le cuvinte de încurajare și mângâiere altora? De ce sunt buzele noastre atât de tăcute? Vorbirea este un dar al Cerului și ar trebui să fie folosită pentru a face să se audă laude la adresa Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

O, cât de mult bine s-ar face dacă Dumnezeu ar fi onorat de toți cei care spun că sunt creștini! Lumina lumii strălucește asupra oamenilor în binecuvântările cele mai bogate. S-au luat toate măsurile ca să ne fie asigurat tot ce este necesar pentru nevoile noastre vremelnice și spirituale. Și totuși cât de puține mulțumiri I se aduc Dătătorului! – That I May Know Him, p. 219

Dumnezeu a intenționat să le arate israeliților că nu lor avea să li se atribuie cucerirea Canaanului. Căpetenia oștirii Domnului biruise Ierihonul. El și îngerii Săi erau angajați în război. Domnul Hristos le-a poruncit armatelor cerului să dărâme zidurile Ierihonului și să pregătească o cale de intrare pentru Iosua și pentru armatele lui Israel. Prin această minune uimitoare, Dumnezeu nu numai că a întărit încrederea israeliților în puterea Sa de a-i birui pe vrăjmașii lor, ci a și mustrat necredința lor din trecut.
Ierihonul sfidase atât armatele lui Israel, cât și pe Dumnezeul cerurilor. Când au văzut oștirea lui Israel mărșăluind în jurul cetății câte o dată în fiecare zi, locuitorii au fost alarmați, dar au privit la mijloacele lor de apărare puternice, la zidurile lor înalte și solide și s-au simțit siguri de faptul că vor putea să reziste oricărui atac. Totuși, când zidurile lor solide s-au clătinat și au căzut cu o izbitură uluitoare, asemenea zgomotului celui mai puternic tunet, ei au fost paralizați de groază și nu au putut să opună nicio rezistență. – Istoria mântuirii, p. 181

Psalmistul spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit” (Psalmii 19:1-3). Unii pot să presupună că aceste lucruri măreţe din lumea naturii sunt Dumnezeu. Ele nu sunt Dumnezeu. Toate aceste lucruri minunate de pe cer nu fac altceva decât lucrarea care le-a fost rânduită. Ele sunt mijloacele de care Se foloseşte Domnul. Dumnezeu este Supraveghetorul, precum şi Creatorul tuturor lucrurilor. Aceeaşi mână care susţine munţii şi îi aşază în poziţia lor conduce lumile în mersul lor tainic în jurul Soarelui.
Cu greu există o lucrare a naturii cu privire la care să nu găsim o referire în Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul declară că „El face să răsară soarele” şi „dă ploaie” (Matei 5:45). „El ... face să răsară iarba pe munţi.” „El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenuşa. El Îşi azvârle gheaţa în bucăţi” (Psalmii 147,8;). – Solii alese, cartea 1, pp. 293– 294
 

2. Citește Psalmii 51:1-5. De ce face psalmistul apel la mila lui Dumnezeu?

Regele David își varsă sufletul înaintea Domnului și cere iertare pentru păcat în timpul momentelor de întuneric spiritual din viața lui (2 Samuel 12). Iertarea este darul extraordinar al harului lui Dumnezeu, rezultatul marii Lui îndurări (Psalmii 51:1). Regele David face apel la Dumnezeu să Se comporte cu el nu după cum merită, din cauza păcatului său (Psalmii 103:10), ci în acord cu caracterul Său divin, adică în acord cu mila, credincioșia și compasiunea Sa (Psalmii 51:1; Exodul 34:6,7).

3. Citește Psalmii 51:6-19. Cum este descrisă aici iertarea pentru păcat? Care este scopul iertării divine?

Iertarea divină implică mai mult decât o pronunțare legală a nevi­novăției. Iertarea divină produce o schimbare profundă care atinge cele mai tainice părți ale ființei umane (Psalmii 51:6; Evrei 4:12). Dă naștere unei ființe noi (Psalmii 51:10; Ioan 3:3-8). Verbul ebraic bara’, tradus ca „a face”, descrie puterea creatoare divină (Geneza 1:1). Numai Dumnezeu poate bara’; numai Dumnezeu poate produce o schimbare radicală și de durată în inima persoanei pocăite (2 Corinteni 4:6). 
David cere o curățare cu isop (Leviticul 14:2-8; Psalmii 51:7). El simte că vina lui nu îi permite să fie în prezența Domnului, la fel cum leprosului nu îi este permis să stea în comunitate cât durează starea lui de necurăție (Psalmii 51:11). David se teme că jertfele nu îl pot curăța complet, pentru că nu există nicio jertfă care să facă ispășire pentru păcatele intenționate comise de el: adulter și crimă (Exodul 21:14; Leviticul 20:10). Numai harul divin necondiționat putea accepta inima „zdrobită și mâhnită” a lui David ca jertfă și putea să îl readucă în armonie cu Dumnezeu (Psalmii 51:16,17). Cerând o curățare cu isop, el dorește să se întoarcă în prezența lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu îl poate ierta pe David pentru adulter, înșelăciune și crimă cu premeditare, ce speranță există pentru tine?

Comentariu EGW

Pocăința lui David a fost sinceră și profundă. El n-a căutat să-și acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorința de a scăpa de pedepsele cu care era amenințat. Dar a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul și îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci și pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare. În făgăduințele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării și a primirii sale. …
Această parte din istoria vieții lui David este plină de însemnătate pentru păcătosul care se pocăiește. Este unul dintre cele mai puternice exemple care ne-au fost date cu privire la luptele și ispitele oamenilor și la adevărata pocăință și credință în Domnul Isus Hristos. În toate timpurile până acum, ea s-a dovedit un izvor de încurajare pentru sufletele care, după ce au căzut în păcat, se zbat sub povara vinovăției. Mii de copii ai lui Dumnezeu care fuseseră ispitiți, când erau gata să se lase în voia disperării și-au amintit cum sincera pocăință și mărturisirea lui David au fost primite de Dumnezeu, chiar dacă el a avut de suferit pentru abaterea lui; au prins curaj pentru a se pocăi și a încerca din nou să umble pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, își umilește sufletul prin mărturisire și pocăință, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el. Acela care primește făgăduințele lui Dumnezeu în credință va afla iertare. Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăiește cu adevărat. –Patriarhi și profeți, pp. 725–726
Ar trebui să ne amintim că toți greșim, chiar bărbați și femei care au ani de experiență greșesc uneori, dar Dumnezeu nu îi leapădă din cauza rătăcirii lor; fiecărui copil rătăcit al lui Adam, fiu sau fiică, El îi oferă privilegiul unei noi șanse.

Domnului Isus Îi place să venim la El exact așa cum suntem –păcătoși, neajutorați, dependenți. Putem veni cu toate slăbiciunile noastre, cu nebunia, cu păcătoșenia noastră și să cădem la picioarele Sale în pocăință. Este slava Lui să ne cuprindă în brațele iubirii Sale, să ne aline rănile și să ne curățească de orice nelegiuire.
Aici cad mii de oameni: ei nu cred că Isus îi iartă personal, pe fiecare, individual. Ei nu Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt. Este privilegiul tuturor celor care respectă condițiile să știe pentru ei înșiși că iertarea este oferită gratis pentru fiecare păcat în parte. Lăsați la o parte orice neîncredere, orice umbră de îndoială cu privire la faptul că făgăduințele lui Dumnezeu nu ar fi și pentru voi. Ele sunt pentru fiecare păcătos care se căiește. Putere și har sunt asigurate prin Domnul Hristos, ca să fie aduse de îngerii care slujesc în favoarea oricărui om care crede. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, puritate și neprihănire în Hristos, care a murit pentru el. Domnul Isus așteaptă să îi dezbrace de hainele lor pătate și întinate de păcat și să îi acopere cu haina albă a neprihănirii; El le oferă viață, nu moarte. – The Faith I Live By, p. 134
 

4. Citește Psalmul 130. Cum sunt descrise gravitatea păcatului și speranța pentru păcătoși?

Suferința psalmistului este legată de păcatele sale și ale poporului (Psalmii 130:3,8), care sunt atât de grave încât amenință să separe poporul de Dumnezeu pentru totdeauna (130:3). Scriptura spune că păcatele sunt consemnate pentru Ziua Judecății (Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12) și numele păcătoșilor sunt șterse din cartea vieții (Exodul 32:32; Psalmii 69:28; Apocalipsa 13:18). Dar psalmistul face apel la iertarea lui Dumnezeu să șteargă înregistrările păcatelor (Psalmii 51:1,9; Ieremia 31:34; Mica 7:19). El știe că „Dumnezeu nu este mânios din fire. Iubirea lui este veșnică. «Mânia» Lui este trezită numai de incapacitatea omului de a aprecia iubirea Sa. […] Scopul mâniei Sale nu este să rănească, ci să vindece omul; nu să distrugă, ci să salveze poporul legământului Său (vezi Osea 6:1,2)” (Hans K. LaRondelle, Deliverance in the Psalms, 1983, p. 180, 181). Este absolut remarcabil că disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta păcatele – nu de a le pedepsi – inspiră venerația față de El (Psalmii 130:4; Romani 2:4). Închinarea sinceră este construită pe admirarea caracterului iubitor al lui Dumnezeu, nu pe teama de pedeapsă. 

Copiii lui Dumnezeu sunt chemați să spere în Domnul (Psalmii 27:14; 37:34). Termenul ebraic qawah înseamnă literal „a întinde” și este rădăcina cuvântului ebraic pentru „a spera”. Prin urmare, speranța în Domnul și așteptarea făgăduințelor Lui nu reprezintă o cedare pasivă în fața împrejurărilor nefericite, ci o anticipare cu nerăbdare a intervenției divine. Speranța și așteptarea psalmistului provin nu din optimismul lui personal, ci din Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmii 27:130:5). Așteptarea și speranța plină de credință în Domnul nu este zadarnică, pentru că după noaptea întunecată vine dimineața izbăvirii divine. 
Vedem cum ruga personală a psalmistului devine cea a întregii comunități (Psalmii 27:130:7,8). Bunăstarea personală este inseparabilă de cea a întregului popor. Prin urmare, cel care se roagă nu se roagă doar pentru sine, ci pentru întreaga comunitate. În calitate de credincioși, suntem parte dintr-o comunitate și ceea ce afectează o parte a comunității îi afectează pe toți.

Ce înseamnă pentru tine personal întrebarea: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Psalmii 130:3)? Unde ai fi dacă Domnul ar păstra înregistrarea păcatelor tale?

Comentariu EGW

„Dacă ai păstra, Doamne, aducerea-aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Psalmii 130:3,4).
Acelora care au umblat pe cărări străine pentru ei, Domnul le spune cuvinte de încurajare. El le va primi rugăciunile dacă se vor căi și se vor converti. Prin sacrificiul infinit al Domnului Isus și prin credința în Numele Lui, ei pot primi făgăduințele lui Dumnezeu. Fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. O, cât de plini de recunoștință ar trebui să fim pentru că, întrucât Hristos a luat asupra Sa natura omenească, oamenilor căzuți li s-a asigurat o a doua șansă! Hristos îi așază pe un teren avantajos. Prin legătura cu El, ei pot fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Prin harul dăruit zilnic de Hristos, ei pot fi elevați și înnobilați pentru a deveni fii și fiice ale lui Dumnezeu. O astfel de iubire nu are egal. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 255 (3 sept.)

Mulți oameni spun: „Te iert de tot răul pe care mi l-ai făcut.” Dar iertarea lor nu va acoperi, nici nu va elimina niciun păcat. Însă glasul care se aude de la Calvar – „Fiul Meu, fiica Mea, iertate îți sunt păcatele” – este întru totul eficient. Doar aceste cuvinte ale Sale au putere și trezesc recunoștință în inima mulțumitoare. Noi avem un Mijlocitor. Nu există decât o singură cale de iertare și calea aceasta este deschisă mereu, iar pe aici se revarsă către noi un torent bogat de har divin și de iertare. …
Mulți se miră că Dumnezeu a cerut atât de multe jertfe de sânge în sistemul ceremonial al iudeilor, dar El a făcut aceasta pentru a fixa în mintea lor adevărul mare și solemn că, fără sânge, nu există iertare de păcat. …

Noi nu vom putea vedea și înțelege niciodată intensitatea chinului și a suferințelor Mielului fără pată al lui Dumnezeu până când nu vom pricepe cât de adâncă este groapa păcatului din care am fost eliberați, cât de cumplit este păcatul de care s-a făcut vinovată omenirea și, prin credință, să apucăm cu încredere întreaga iertarea care ne-a fost oferită. – The Upward Look, p. 219
Dacă aţi făcut o greşeală, transformaţi înfrângerea în biruinţă!

Dacă sunt bine învăţate, lecţiile pe care ni le trimite Dumnezeu ne vor fi întotdeauna un ajutor la timpul potrivit. Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu! Rugaţi-vă mult şi credeţi! Încrezându-vă, sperând, crezând, ţinând tare mâna Puterii Infinite, voi veţi fi mai mult decât biruitori.

Adevăraţii lucrători trăiesc şi lucrează prin credinţă. Uneori, ei obosesc văzând cât de încet înaintează lucrarea când lupta dintre forţele binelui şi cele ale răului devine încrâncenată. Dar, dacă refuză să se dea bătuţi sau să se lase descurajaţi, vor vedea cum norii se dau la o parte şi făgăduinţa eliberării se împlineşte. Prin ceaţa cu care i-a înconjurat Satana, ei vor vedea strălucind razele Soarelui Neprihănirii.
… Aşteptaţi nu cu nelinişte şi cu teamă, ci cu o credinţă neclintită, cu o încredere nezdruncinată. – Mărturii, vol. 7, pp. 244–245
 

5. Citește Psalmii 113 și Psalmii 123. Care sunt cele două aspecte ale caracterului lui Dumnezeu descrise în acești psalmi?

Psalmii 113 și Psalmii 123 laudă atât maiestatea, cât și mila Domnului. Ma­iestatea Domnului se vede în măreția numelui Său și în locul înălțat al tronului Său, care este mai presus de toate popoarele și mai presus de ceruri (Psalmii 113:4,5; Psalmii 123:1). „Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru […]?” (Psalmii 113:5) este o întrebare retorică ce transmite ideea că nicio putere din lume nu poate sta împotriva Dumnezeului lui Israel. Înălțimile inaccesibile la care locuiește Dumnezeu sunt ilustrate prin faptul că Dumnezeu este dispus să Se coboare sau să Își plece privirile să vadă (Psalmii 113:6). Faptul că Dumnezeu locuiește pe înălțimi nu Îl împiedică să observe ce se întâmplă aici jos, pe pământ. Mila lui Dumnezeu se manifestă prin disponibilitatea Lui plină de har de a relaționa cu lumea și de a-i scoate pe cei lipsiți și săraci din necazurile lor. Mâna Lui generoasă nu le este ascunsă slujitorilor Săi, chiar dacă locuința Lui este în cerurile îndepărtate. 

Grandoarea și grija lui Dumnezeu – care nu se pot înțelege pe deplin din cauza transcendenței Lui uimitoare – devin explicite în faptele Sale marcate de compasiune. Cei lipsiți, cei săraci și cei asupriți ar putea beneficia în mod direct de puterea suverană a lui Dumnezeu prin remarcabile răsturnări de situație realizate de El în favoarea lor. Mărețul Dumnezeu Își manifestă grandoarea prin folosirea puterii Sale ca să-i înalțe pe cei doborâți. Oamenii sunt liberi să se apropie de Dumnezeu pentru că maiestatea și supremația Lui suverană nu schimbă faptul că El este Creatorul și Susținătorul lor îndurător și că oamenii sunt slujitorii Săi, copiii Săi dragi.

Închinarea este așadar motivată nu doar de măreția lui Dumnezeu, ci și de bunătatea Lui. Lauda nu este limitată de timp și de spațiu (Psalmii 113:2,3). Maiestuozitatea și îndurarea Domnului se manifestă cel mai bine prin Isus Hristos, care a fost dispus să Se coboare din cer și să ajungă până la moarte de cruce pentru a ridica omenirea căzută (Filipeni 2:6-8). Aici, la cruce, avem cele mai nobile motive să ne închinăm și să Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru noi.

Meditează la Golgota și la cele întâmplate acolo pentru tine personal. Din ce anume te-a salvat Isus? 

Comentariu EGW

Nu manifestarea marii și temutei Sale maiestăţi și a puterii Sale neegalate ne va lăsa fără scuze, dacă refuzăm să-L iubim și să ascultăm de El, ci iubirea, compasiunea, răbdarea și îndelunga răbdare pe care le dă pe faţă și care vor da mărturie împotriva acelora care nu Îi aduc, prin viaţa lor, o slujire liber consimţită. Aceia care se întorc la Dumnezeu cu toată inima, sufletul și mintea lor vor găsi în El o siguranţă liniștită. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 19 (13 ian.)

Noi trebuie să-L lăudăm mai mult pe Dumnezeu pentru „bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor” (Psalmii 107:8). … Noi suntem continuu primitori ai darului lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă Îi arătăm, cât de puţin Îi aducem laudă pentru ceea ce a făcut şi face pentru noi. …
Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv. … Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său, pentru care a lucrat o mântuire atât de mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor aspru şi neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor şi, când copiii Săi se închină înaintea Lui, El vrea să fie cu ei, să-i binecuvânteze şi să-i mângâie, umplându-le inimile cu bucurie şi dragoste. Dumnezeu doreşte ca fiii şi fiicele Sale să găsească mângâiere în serviciul Său, să aibă mai mult bucurii decât necazuri în lucrarea Sa. El doreşte ca aceia care vin să I se închine să aducă cu ei gândurile preţioase ale iubirii şi purtării Sale de grijă, ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de fiecare zi, să primească har şi să îndeplinească în mod cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.

Trebuie să venim la cruce. Domnul Hristos, şi El răstignit, să fie obiectul meditației, al conversaţiei şi al simţămintelor celor mai pline de o sfântă bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea-aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi, atunci când vom ajunge conştienţi de marea Lui iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. – Calea către Hristos, pp. 102–103

„Vine ceasul”, a zis El, „și acum a și venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl.” …
… Religia nu trebuie să fie limitată la forme și ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuţi din Duhul Sfânt. El va curăţi inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este rodul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet Îl caută pe Dumnezeu se dă pe faţă lucrarea Duhului și Dumnezeu i Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 189
 

6. Citește Psalmul 103. Cum este subliniată aici mila lui Dumnezeu?

Psalmul 103 exemplifică numeroasele binecuvântări ale Domnului. Din binecuvântări fac parte toate „binefacerile lui” (Psalmul 103:2) în vederea unei vieți înfloritoare (Psalmul 103:3-6). Aceste binecuvântări provin din caracterul plin de har al lui Dumnezeu și din fidelitatea Lui față de legământul încheiat cu Israel (Psalmul 103:7-18). Domnul Își aduce aminte de natura fragilă și efemeră a oamenilor și are compasiune pentru poporul Său (Psalmul 103:13-17). Aducerea aminte este mai mult decât o simplă activitate cognitivă. Implică un angajament care se exprimă prin acțiune: Dumnezeu Își salvează și Își susține poporul (Psalmul 103:3-13). Imaginile vii din versetele 11-16 ilustrează măreția incomensurabilă a harului divin, care se poate compara numai cu vastitatea infinită a cerului (Psalmul Isaia 55:9). În acest caz, cum ar trebui să răspundă oamenii la bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu?

Mai întâi, binecuvântându-L pe Domnul (Psalmii 103:1,2). Bine­cuvântarea este în general înțeleasă ca un act de revărsare de beneficii materiale și spirituale asupra cuiva (Geneza 49:25; Psalmii 5:12). Pentru că Dumnezeu este Sursa tuturor binecuvântărilor, cum pot ființele umane să Îl binecuvânteze pe Dumnezeu? Un subaltern poate binecuvânta un superior printr-o formă de recunoștință sau laudă (1 Împărați 8:66; Iov 29:13). Dumnezeu binecuvântează oamenii oferindu-le lucruri bune, iar oamenii Îl binecuvântează pe Dumnezeu lăudând binele care Îl caracterizează, adică, venerându-L pentru caracterul Lui plin de har.

În al doilea rând, Îl putem binecuvânta pe Dumnezeu amintindu-ne toate binefacerile Sale și legământul Său (Psalmii 103:2; Psalmul 18:22), la fel cum Dumnezeu Își aduce aminte de starea umană fragilă și de legământul Lui cu poporul Său (Psalmul 103:3-13). Memoria este un aspect crucial al relației dintre Dumnezeu și poporul Său. Așa cum Dumnezeu Își amintește făgăduințele făcute poporului, și poporul este îndatorat să-și aducă aminte de credincioșia lui Dumnezeu și să-I răspundă cu iubire și ascultare. 
„Ar fi bine pentru noi ca în fiecare zi să petrecem o oră de meditație asupra vieții lui Hristos. Să cercetăm viața Sa punct cu punct și să ne lăsăm imaginația să surprindă fiecare scenă și în special pe cele finale. […] Dacă vrem să fim mântuiți la sfârșit, trebuie să învățăm lecția răbdării și a umilinței la piciorul crucii” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 83).

Comentariu EGW

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale, El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și îndurare, El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși ca vulturul” (Psalmii 103:1-5).

Dumnezeu ne-a dat darul vorbirii pentru a putea să le spunem altora ce face El pentru noi, pentru ca dragostea și compasiunea Lui să poată mișca și alte inimi și astfel și alți oameni să-L laude pe Cel ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. „Voi sunteți martorii Mei”, spunea Domnul (Isaia 43:10). Dar, pentru a da o mărturie eficientă, toți cei chemați să fie martori pentru Hristos trebuie să învețe de la El. În calitate de copii ai Împăratului ceresc, ei trebuie să se autoeduce pentru a da mărturie cu glas clar, distinct și astfel încât nimeni să nu aibă impresia că au vreo rezervă în a vorbi despre îndurările Domnului. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 242–243

Pentru noi, El a suferit agonia din Ghetsimani. … Oh, de ce toată această suferință, această rușine și această agonie chinuitoare? Pentru că prin acest sacrificiu de Sine iubirea Sa putea să fie descoperită, ca să-i câștige pe oamenii aflați pe calea păcatului. După ce prețul plătit pentru om a fost atât de mare, oare îl va părăsi El acum? O, nu, nu! El este credincios în tot ce a promis, brațele Sale sunt întinse ca să-i strângă la piept, la inima Sa plină de iubire, cu toată delicatețea iubirii divine, pe cei ce se pocăiesc. În Isus, noi avem un prieten sigur, neschimbător și, deși toate planurile pământești pot să dea greș și orice prieten pământesc să se dovedească fals, El rămâne credincios.
Slujitorii Săi Îi sunt scumpi ca lumina ochilor. În încercări, în sărăcie, în încurcături și necazuri, noi nu suntem singuri; la fiecare pas, în cuvinte pline de încredere, El ne spune: „Vino după Mine!” „Eu nu te voi părăsi și nu te voi lăsa!” – Manuscript Releases, vol. 12, p. 115

Istoria biblică întăreşte inima descurajată, oferindu-i speranţa îndurării lui Dumnezeu. Nu vom mai dispera, văzând că şi alţii s-au luptat cu descurajări asemănătoare cu ale noastre, au căzut în ispite la fel ca noi, şi totuşi şi-au îndreptat greşelile şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Cuvintele inspiraţiei aduc mângâiere şi înviorare sufletului care a păcătuit. Cu toate că și ei au fost supuşi slăbiciunilor omeneşti, patriarhii şi apostolii au ajuns să fie lăudaţi pentru credinţa lor, şi-au dus luptele prin puterea Domnului şi au învins în mod glorios. Aşadar, să ne încredem şi noi în meritele jertfei ispăşitoare şi să fim biruitori în Numele lui Isus! Natura umană a rămas aceeaşi din timpul lui Adam şi până la generaţia actuală, iar dragostea lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, este fără egal. – Mărturii, vol. 4, p. 15
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul 2, „Păcă­tosul are nevoie de Hristos”.

„A nu-L lăuda pe Dumnezeu ar însemna a uita toate binefacerile Lui, a nu aprecia darurile divine. Numai cei care laudă nu uită. A ne gândi la Dumnezeu și a vorbi despre El nu înseamnă laudă. Lauda începe când recunoaștem maiestatea lui Dumnezeu și lucrările lui Dumnezeu și răspundem cu adorarea bunătății, milei și înțelepciunii Lui” (Hans LaRondelle, Deliverance in the Psalms, p. 178).

Importanța mărturisirii solemne cu privire la îndurarea veșnică a lui Dumnezeu dobândește o semnificație și mai profundă atunci când ne amintim că hesed-ul lui Dumnezeu – adică mila, îndurarea și credincioșia Sa față de legământ – rămâne ferm și invariabil în mijlocul răzvrătirii omenirii împotriva Lui. „Noi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și nu merităm favoarea Sa, totuși El Însuși a așezat pe buzele noastre cea mai frumoasă dintre rugăciuni: «Pentru Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi» (Ieremia 14:21). Când venim la El mărturisindu-ne păcatul și nevrednicia, Domnul Și-a luat angajamentul să ne asculte strigătul. Însăși onoarea tronului Său este în joc prin împlinirea cuvântului Său față de noi” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 148).

Studiu zilnic:

Ieremia 7
Ieremia 8
Ieremia 9
Ieremia 10
Ieremia 11
Ieremia 12
Ieremia 13

Ellen G. White, Divina vindecare, capitolul „Vin­decarea minții” (de la „Făgăduințe de vindecare” la final).

1. Ce va întinde Domnul în fața soarelui, lunii și stelelor?

2. De unde scoate Domnul vântul?

3. Pentru ce a spus Domnul: „Să vă fie rușine!”?

4. Poate un pardos să-și schimbe petele?

5. Ce armă poate fi întotdeauna folosită împotriva descura­jării?
 

Studiu suplimentar
Solii alese, cartea 1, „Lăsați să fie văzut Hristos”, pp. 155–156.