1 Zifiții s-au dus la Saul, la Ghibea, și i-au zis: „Oare nu se ascunde David[[xr:1]] pe dealul Hachila, dincolo de Ieșimon?”

Hachila. Vezi cele despre cap. 23,19. Mulţi încearcă să pună semnul egal între relatarea din capitolul acesta şi cea din capitolele 23 şi 24 şi prezintă ca bază a raţionamentului lor, următoarele asemănări:

  1. Zefiţii ca informatori ai lui Saul;
  2. locul de campare a lui David la Hachila;
  3. însoţitorii lui Saul, în număr de trei mii de oameni:
  4. îndemnurile oamenilor lui David ca acesta să-l omoare pe Saul:
  5. refuzul lui David de a se atinge de unsul Domnului;
  6. pocăinţa lui Saul;
  7. faptul că David se compară cu un purice.

Pe de altă parte, se observă şi deosebiri, precum:

  1. locul unde se ascunde David;
  2. descoperirea lui Saul, în primul caz, după ce intră în peşteră, în timp ce în al doilea caz, mişcările împăratului au fost observate de iscoade;
  3. dovada palpabilă a lui David, în primul caz, o bucată din îmbrăcămintea lui Saul, în al doilea, suliţa şi ulciorul de apă al lui Saul.

Nu există motiv întemeiat de a considera cele două rapoarte ca o redare diferită a aceleiaşi întâmplări. Între cele două întâmplări, David s-a ascuns în pădurea Paran şi a avut nefericita experienţă cu Nabal. Acum, când s-a mers din nou în nord, zefiţii au raportat lui Saul prezenţa lui. Exasperat că David a îndrăznit să se întoarcă în ţinutul din jurul Hebronului, Saul a uitat recenta promisiune făcută ginerelui său şi, într-un acces de furie, a pornit acţiunea ostilă de a captura pe rivalul său.


2 Saul a coborât de îndată în pustiul Zif, cu trei mii de oameni aleși din Israel, ca să-l caute pe David în pustiul Zif.
3 Și-a așezat tabăra pe dealul Hachila, dincolo de Ieșimon, lângă drum. David era în pustiu și, când a aflat că Saul venise în pustiu după el,
4 a trimis niște iscoade și a aflat că Saul, într-adevăr, venise.
5 Atunci, David s-a dus îndată la locul unde își așezase Saul tabăra. David a văzut locul unde erau culcați Saul și Abner[[xr:1]], fiul lui Ner, căpetenia oștirii lui. Saul era culcat în mijlocul taberei, și poporul își făcuse tabăra în jurul lui.

1.Cor. Ebraicul ma’gal, „car”, „tranşee” poate „tabără”. cuvântul se întâlneşte în cap. 17,20 pentru tăbărârea sau cantonarea oştirii lui Saul pe vremea lui Goliat. Poate că David şi oamenii lui au văzut oştirea adversă aranjându-şi tabăra pentru timpul nopţii şi David a putut vedea locul lui Saul în mijlocul oştirii. Abner, verişorul lui Saul, era garda lui personală (14,50).


6 David i-a întrebat pe Ahimelec, hititul, și pe Abișai, fiul Țeruiei[[xr:1]] și fratele lui Ioab: „Cine coboară[[xr:2]] cu mine în tabără la Saul?” Și Abișai a răspuns: „Eu voi coborî cu tine!”

Abimelec hititul. Numele acestui bărbat se află numai aici. Hitiţii sunt amintiţi încă de pe vremea lui Abraam (Gen 23,3-20). Aceşti descendenţi ai lui Het erau aşezaţi în jurul Hebronului. Abraam a cumpărat de la ei un loc de înmormântare pentru soţia lui, Sara. Mai târziu, hitiţii au ajuns o naţiune puternică, ocupând o poziţie strategică în Asia Mică şi, la timpul potrivit, au devenit puterea de echilibru, aproape de marele cot al râului Eufrat în ceea ce se cunoaşte astăzi ca Siria de nord şi Turcia. Apoi, când popoarele Mării Egee au migrat prin Asia Mică spre Egipt, imperiul hitit a dispărut. Pe timpul lui Solomon existau rămăşiţe hitite în Palestina (1 Regi 9,20.21). Probabil că acest Ahimelec a fost oarecum în legătură cu seminţia lui Iuda prin căsătorie şi a socotit că avea să fie în siguranţă numai unindu-se cu David. Probabil că se distinsese atât de mult, încât David i-a dat un loc în garda lui.

Abişai. Nepotul lui Isai. Abişai era fiul Ţeruiei, sora lui David, şi deci nepotul de soră al lui David. Ioab, fratele lui Abişai (1Cr 2,16) a fost conducătorul oştilor lui David.


7 David și Abișai s-au dus noaptea la popor. Și, iată, Saul era culcat și dormea în cort, în mijlocul taberei, având sulița înfiptă în pământ, la căpătâi, iar Abner și poporul erau culcați în jurul lui.
8 Abișai i-a zis lui David: „Dumnezeu îl dă astăzi pe vrăjmașul tău în mâinile tale; de aceea, lasă-mă, te rog, să-l țintuiesc la pământ cu sulița dintr-o lovitură: a doua oară nu va mai fi nevoie!”

Lasă-mă... să-l lovesc. Abişai nu învăţase lecţia grea de a arăta mărinimie în faţa unui vrăjmaş. Saul declanşase o duşmănie de moarte între Beniamin şi Iuda, iar Abişai, evident, a tras concluzia că o astfel de acţiune cerea represalii. Saul aruncase suliţa asupra lui David, dar nu nimerise. Acum, după judecata lui Abişai, era rândul lui David şi, ca gardă personală a lui, Abişai se oferea să acţioneze în favoarea unchiului său.


9 Dar David i-a zis lui Abișai: „Nu-l omorî, căci cine[[xr:1]] poate ridica mâna împotriva unsului DOMNULUI fără să se încarce de vină?”

Nu-l omorî .David a dat dovadă de gândire independentă. El era gata să socotească orice fiinţă umană după felul lui de comportare. El îşi dezvoltase filozofia de viaţă nu din tradiţie, ci din principiile primite prin revelaţie divină. Printre preceptele legii lui Moise, cu care David era familiarizat, se afla şi următoarea: „Să nu huleşti pe Dumnezeu, să nu blestemi pe mai marele poporului tău” (Exod 22,28). David avea un discernământ spiritual ascuţit şi a înţeles că această lege interzicea astfel de acţiuni împotriva împăratului ca aceea susţinută de Abişai. Interpretarea spirituală pe care David o dădea legilor mozaice întrecea cu mult pe aceea a conducătorilor iudei din zilele lui Hristos, care încercau să se ţină de litera legii, în timp ce călcau spiritul ei. Priceperea lui David de a interpreta corect Scriptura a fost formată prin călăuzirea pe care a primit-o prin (1) profeţi, (2) Urim şi Tumim, (3) stâlpii de aducere aminte ai protecţiei divine, care timp de mulţi ani au fost ridicaţi în viaţa lui, (4) dovezile istorice ale puterii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, aşa cum au fost auzite la picioarele lui Samuel, în şcolile profeţilor, (5) inspiraţia primită prin legătura lui cu cei care aveau acelaşi discernământ spiritual şi (6) darul Duhului Sfânt care l-a făcut în stare să vorbească prin inspiraţie (2Samuel 23,2).


10 David a zis: „Viu este DOMNUL că numai DOMNUL[[xr:1]] îl poate lovi: fie că-i va veni ziua[[xr:2]] să moară, fie că se va coborî[[xr:3]] la luptă și va pieri.

Viu este Domnul. David era mulţumit să lase totul în mâinile lui Dumnezeu şi cu nici un chip să nu încerce să prescrie cursul pe care să-l urmeze Dumnezeu. El şi-a pus bucuros toate planurile la picioarele Învăţătorului său şi a aşteptat cu răbdare desfăşurarea lucrărilor tainice ale lui Dumnezeu.


11 Să[[xr:1]] mă ferească DOMNUL să ridic mâna împotriva unsului DOMNULUI! Așadar, ia numai sulița de la căpătâiul lui și urciorul cu apă și să plecăm!”

Suliţa. David a fost foarte conştient de nevoia de a-şi asigura dovezi materiale ale atitudinii sale faţă de Saul. În timp ce aştepta ca Dumnezeu să facă lucruri mari pentru el, şi-a dat seama că trebuie să-şi facă parte spre a acţiona în această situaţie.


12 David a luat sulița și urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul și au plecat. Nimeni n-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic și nimeni nu s-a deșteptat, căci DOMNUL îi cufundase pe toți într-un somn adânc[[xr:1]].

Într-un somn adânc. Ce încurajare trebuie să fi fost aceasta pentru David de a înţelege ocrotirea Celui Prea Înalt, în timp ce el şi Abişai se târau printre rândurile oştirii lui Saul! Minunea care a făcut în stare pe aceşti bărbaţi să se mişte în voie în mijlocul celor trei mii de bărbaţi până în centrul oştirii, fără să fie descoperiţi arăta de care parte a baricadei era Providenţa. Intervenţia aceasta era o condamnare a firii schimbătoare a lui Saul, care-şi dăduse cuvântul într-o chestiune pentru ca puţin mai târziu să şi-l calce şi să facă exact invers.


13 David a trecut de cealaltă parte și s-a oprit pe creasta muntelui, la o mare distanță de tabără.
14 Și le-a strigat poporului și lui Abner, fiul lui Ner: „N-ai de gând să răspunzi, Abner?” Abner a răspuns: „Cine ești tu, care strigi către rege?”
15 David i-a zis lui Abner: „Oare nu ești tu bărbat? Și cine este ca tine în Israel? Atunci, de ce nu l-ai păzit pe stăpânul tău, regele? Căci cineva din popor a venit să-l omoare pe rege, stăpânul tău.
16 Ce ai făcut tu nu e bine. Viu este DOMNUL că sunteți vrednici de moarte, voi, care nu l-ați păzit pe stăpânul vostru, pe unsul DOMNULUI! Acum vezi unde sunt sulița regelui și urciorul de apă, care erau la căpătâiul lui!”
17 Saul a recunoscut glasul lui David și a zis: „Al tău este glasul acesta[[xr:1]], fiul meu David?” Și David a răspuns: „Al meu este, o rege, stăpânul meu!”

Glasul tău este?... Deoarece probabil că era încă întuneric, Saul a putut să-l recunoască pe David numai după glas.


18 Și a adăugat: „De ce[[xr:1]] îl urmărește stăpânul meu pe robul său? Ce-am făcut și cu ce sunt vinovat?

Ce-am făcut? Atitudinea lui David faţă de Saul era respectuoasă şi plină de iubire. El ar fi putut spune: „Pentru ce ai călcat legământul tău cu mine înaintea lui Dumnezeu? Cât timp ai de gând să continui să păcătuieşti împotriva mea şi a Domnului?” Dar cuvintele acestea nu ar fi făcut decât să trezească mânia lui Saul. Este nevoie de tact în administrarea mustrării, în aşa fel încât să se realizeze o schimbare de atitudine din partea celui greşit. Efortul lui David a realizat tot ce se putea aştepta de la un suflet atât de împietrit ca Saul (vezi v. 21).


19 Să binevoiască deci regele, stăpânul meu, să asculte cuvintele robului său! Dacă DOMNUL te stârnește[[xr:1]] împotriva mea, să primească mireasma unei ofrande, dar, dacă oamenii te stârnesc, blestemați să fie înaintea DOMNULUI, fiindcă ei mă izgonesc[[xr:2]] azi ca să mă dezlipească de moștenirea[[xr:3]] DOMNULUI, zicându-mi: «Du-te și slujește altor dumnezei!»

Dacă Domnul. David prezintă înaintea lui Saul două soluţii posibile, parafrazate astfel: (1) dacă din cauza unui păcat al meu, pe care l-am făptuit din neştiinţă împotriva ta sau a întregului Israel, peste care tu eşti uns ca împărat, Dumnezeu ţi-a încredinţat sarcina să mă judeci, îngăduie-mi să urmez instrucţiunile din Lege (Tora) şi să caut iertare, aşa cum s-a stabilit pe cale divină (Levitic 4); (2) dar dacă prin clevetire mârşavă şi calomnioasă, prin bârfe, ai fost îndemnat să mă urmăreşti ca pe un răzvrătit, socotind că aş încerca să-ţi uzurpez tronul, ce am făcut la En-Ghedi şi aici dovedesc falsitatea acestor cuvinte şi acţiuni. De aceea, cei care continuă să te îndemne sunt blestemaţi înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu regulile aceleaşi legi (Deuteronom 27-24,26) şi tu nu trebuie să-i mai asculţi şi nici să te laşi călăuzit de sfaturile lor.

Mă izgonesc. David şi-a deschis inima înaintea lui Saul ca într-o criză de descurajare. În loc să fie primit ca un slujitor (v. 18), poziţie pe care ar fi primit-o atât de bucuros, el fusese urmărit ca un proscris. Împăratul lui ajunsese vrăjmaşul lui şi acela pe care l-ar fi urmat cu respect, îl obliga acum să fugă ca o potârniche în munţi (v. 20). Dar mult mai rău decât atât, el era izgonit din „moştenirea Domnului”, ţara strămoşilor lui, şi lipsit de religia care fusese principala lui bucurie şi alinare în toţi aceşti ani. Fusese obligat să locuiască în gropile pământului, în singurătatea deşertului şi printre vrăjmaşii poporului său. Acum, aparent, unica siguranţă pentru el şi oamenii lui era pribegia.


20 Ah, să nu-mi cadă sângele pe pământ, departe de Fața DOMNULUI, căci regele lui Israel a ieșit să caute un purice[[xr:1]], cum ar urmări o potârniche în munți!”

Un purice. În mod literal „un purice”, ca în cap. 24,14.


21 Saul a zis: „Am păcătuit[[xr:1]]; întoarce-te, fiul meu David! Nu-ți voi mai face rău, fiindcă astăzi viața mea a fost scumpă[[xr:2]] înaintea ta. Iată, am lucrat ca un nebun și am făcut o mare greșeală!”

Saul a zis. Saul s-a văzut complet învins când a constatat că, încă o dată, viaţa lui fusese preţuită de David. Mărinimia acestui patriot proscris a făcut ca, de pe buzele lui să iasă mai multe mărturisiri vrednice de luat în seamă: (1) „am păcătuit” plănuind în taină omorârea unui semen; (2) „am lucrat ca un nebun” repetând încercarea de a ucide pe cel care mi-a cruţat atât de binevoitor viaţa; (3) „am făcut o mare greşeal㔠dând frâu liber autocompătimirii şi patimii josnice. El l-a invitat pe David să se întoarcă la Ghibea şi i-a asigurat protecţia. Deşi invitaţia de a se întoarce a fost un gest amabil, aceasta ar fi dus la o situaţie extrem de grea, pentru că Saul dăduse altuia pe soţia lui David (25,44).


22 David a răspuns: „Iată sulița regelui; să vină unul din slujitori s-o ia!

David a răspuns. Relatarea nu raportează un răspuns direct al lui David prin care să accepte invitaţia lui Saul. Poate că a existat în modul de exprimare şi nu în cuvintele lui Saul ceva din aerul de stăpân pe care David l-a sesizat imediat şi care l-a convins că cel care acum părea atât de umil mai era încă mândru şi încăpăţânat. David nu avea siguranţa că dispoziţia sufletească a lui Saul de acum avea să continue mult timp.


23 DOMNUL îi va[[xr:1]] răsplăti fiecăruia după dreptatea lui și după credincioșia lui; DOMNUL te dăduse astăzi în mâinile mele, dar eu n-am vrut să ridic mâna împotriva unsului DOMNULUI.
24 Iată, după cum astăzi viața ta a fost de mare preț înaintea mea, tot astfel și viața mea să fie de mare preț înaintea DOMNULUI, și El să mă izbăvească din orice necaz!”

Mare preţ. În mod literal „magnifică”, adică mare ca valoare. David şi-a afirmat de două ori integritatea, apărând viaţa lui Saul, dar în loc să se încreadă în braţul împăratului, el a cerut ocrotirea lui Dumnezeu în toate necazurile lui.


25 Saul i-a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face mari isprăvi și vei[[xr:1]] avea negreșit izbândă.” David și-a văzut de drum, și Saul s-a întors acasă.

Şi-a văzut de drum. Deoarece nu mai credea într-o schimbare permanentă a atitudinii lui Saul, David a ales să rămână un fugar.