Păcatul în biserică

Creierul nostru este ca un burete: absoarbe orice ajunge la el prin simțurile noastre. S-ar putea să nu fim conștienți de majoritatea lucrurilor pe care le percepem (nu am putea gândi clar dacă ne-am aminti totul), dar toate sunt stocate și, într-o anumită măsură, influențează ce gândim, ce simțim și ce facem. De aceea este foarte ușor să fim influențați de lucrurile rele din jur. Biserica creștină s-a confruntat încă de la început cu această problemă. De unde a apărut, de pildă, păzirea duminicii? A inventat-o biserica din senin? Bineînțeles că nu. A provenit din cultura înconjurătoare.

Și putem vedea acest principiu acționând și aici, în Corint. După un apel împotriva divizării (1 Corinteni 1 – 4), Pavel se întoarce acum la probleme legate de imoralitatea sexuală, procese în tribunale, prostituție, căsătorie și celibat (1 Corinteni 5 – 7). Standardele lumii îi afectau semnificativ pe corinteni. Scindările descrise în 1 Corinteni 1 – 4 au creat premisele pentru comportamentul imoral condamnat în capitolele următoare. Cum caută Pavel să abordeze acest păcat în biserică și ce lecții putem extrage din ce a scris?

Comentariu EGW

Pavel simțea că cerințele Domnului trebuie împlinite și pedepsele Sale evitate. La fel ca Pavel, trebuie să depunem toate eforturile pentru a obține cununa vieții, care aduce onoare veșnică fiecărui biruitor. Nu trebuie să ne mulțumim să ducem o viață inutilă. Ce este smerenia? Acel sentiment de păcătoșenie și nevrednicie care duce la pocăință. Dar trebuie să fim siguri de gravitatea unei boli înainte de a simți nevoia de tratament. Cei care nu își dau seama de păcătoșenia păcatului nu sunt capabili să aprecieze valoarea ispășirii și nevoia de a fi curățiți de orice păcat. Păcătosul se măsoară după sine însuși și după cei care sunt păcătoși la fel ca el. Nu privește la puritatea și sfințenia lui Hristos. Dar, când Legea lui Dumnezeu îi aduce convingere în inimă, el spune împreună cu Pavel: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam, dar, când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit” (Romani 7:9). ...

Dumnezeu l-a creat pe om pentru slava Sa. El nu va suporta, nu poate suporta prezența păcatului acolo unde domnește El. Dacă există în biserică oameni care păcătuiesc voit împotriva lui Dumnezeu, ar trebui folosite toate mijloacele posibile pentru a-i aduce la pocăință. Dacă acest lucru nu se face, Numele lui Dumnezeu este dezonorat. El este prea pur ca să privească nelegiuirea cu bunăvoință. ...

Păcatul lui Adam ar fi considerat de bisericile de astăzi ca o simplă greșeală, care trebuie iertată imediat și la care nu trebuie să se mai gândească nimeni. Dar standardul lui Dumnezeu este înalt, cuvântul Său nu se schimbă, iar toate practicile egoiste și lacome sunt o urâciune în ochii Lui. Inimile credincioșilor trebuie să fie purificate, sfințite, rafinate, înnobilate. …

Priviți în sus, frații mei! Și-a pierdut Evanghelia puterea de a impresiona inimile? Oare inimile nu sunt purificate, sfințite și pregătite să primească Duhul Sfânt din cauză că influența regeneratoare a Duhului lui Hristos s-a stins? Nu, Sabia Duhului, Cuvântul Dumnezeului celui viu, încă este cu noi, dar trebuie mânuită cu seriozitate. Să o folosim așa cum au făcut-o oamenii aleși ai lui Dumnezeu din vechime. Prin puterea ei vie, înviorătoare, își va croi drum spre inimi. …
Domnul cheamă la o reformă între noi. … Când biserica se va trezi, se vor face schimbări hotărâte. Bărbați și femei vor fi convertiți și vor fi atât de umpluți de Duhul lui Dumnezeu încât vor merge din țară în țară, din oraș în oraș, proclamând mesajul adevărului. Cu inimile pline de iubire sinceră pentru suflete, ei vor deschide Biblia și vor prezenta Cuvântul. – Our Father Cares, p. 286

De-a lungul istoriei creștine, teologii, pastorii și laicii au studiat Noul Testament pentru a determina cum ar trebui să arate biserica. Ne minunăm, de pildă, de biserica din cartea Faptele apostolilor. Dar pierdem repede din vedere un element important: oamenii au probleme. Se pare că putem citi Noul Testament și ca să vedem ce spune Biblia despre cum nu ar trebui să arate o biserică. Epistolele lui Pavel către corinteni sunt un bun punct de plecare.

1. Ce situație scandaloasă descrie Pavel în 1 Corinteni 5:1-13 și de ce este ea atât de tulburătoare?

Expresia „nevasta tatălui său” (1 Corinteni 5:1) sugerează că Pavel se referă la relația incestuoasă dintre un bărbat și mama lui vitregă. Această situație probabil a fost relatată de „ai Cloei” (1:11). Incestul era considerat un păcat atât de groaznic încât „nici chiar la păgâni nu se pomene[a]” (1 Corinteni 5:1). Dar să se întâmple așa ceva într-o biserică creștină timpurie? Cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 5:1,2 exprimă șocul lui că un membru al bisericii făcea așa ceva.

Dar această situație gravă devine și mai gravă. Pavel este și mai uluit când își dă seama că, în loc să le pară rău de situație, corintenii erau chiar mândri că tolerau un astfel de păcat (1 Corinteni 5:1,2). Astfel Pavel intenționează să îl corecteze nu doar pe omul imoral, ci și biserica, pentru discrepanța evidentă dintre credință și practică. De fapt, Pavel arată în mod constant că atitudinea indulgentă a bisericii față de acel bărbat care comitea incest necesita o corecție. Dar chiar să fie mândră biserica de un asemenea scandal sexual și chiar să se laude cu el (1 Corinteni 5:2,6)? Pentru Pavel era prea mult. Cum ajunseseră acești oameni într-o așa situație?

Nu avem o explicație pentru toleranța bisericii din Corint față de acel bărbat incestuos. Să fi fost oare un membru bogat, de pe urma căruia beneficia biserica? Sau, pentru că „toate lucrurile [...] sunt îngăduite” (1 Corinteni 6:12), să nu fi evaluat situația așa cum ar fi trebuit? Pur și simplu nu știm. Oricare ar fi adevăratele motive, credincioșii din Corint au ajuns orbi la o încălcare flagrantă a Scripturilor (Leviticul 18:7,8). Și să fie și mândri de asta?

Care sunt lucrurile condamnate în mod clar în Scriptură pe care suntem ca biserică în pericol să le tolerăm, totul în numele „iubirii” și al „acceptării”?

Comentariu EGW

Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.

„Celor ce le veţi ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi iertate … şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” Astfel, Hristos nu îi dă voie nimănui să-i judece pe alţii. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar, asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat, biserica are o datorie – să-i avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. „Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, „cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Timotei 4:2). Tratează cu credincioşie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înşele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care biserica o rosteşte din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăşi aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat exact ce spune Dumnezeu despre el. Ea trebuie să se poarte cu păcatul aşa cum a dat Dumnezeu îndrumări şi acţiunea ei este întărită în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.

Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. … Pocăinţa păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare este întărită în cer. – Hristos, Lumina lumii, p. 805, 806

Istoria lui Acan ne învaţă lecţia solemnă că, pentru păcatul unui singur om, dezaprobarea lui Dumnezeu rămâne asupra unui întreg neam sau a unei întregi naţiuni până când păcatul este descoperit şi pedepsit. Păcatul este corupător prin natura lui. Un singur om infectat cu lepra lui dătătoare de moarte poate molipsi mii. … Mulţi nu îndrăznesc să condamne nelegiuirea, ca nu cumva să-şi sacrifice prin aceasta poziţia sau popularitatea. Iar pentru alţii este o lipsă de iubire să mustre păcatul. Slujitorul lui Dumnezeu… se află sub obligaţia cea mai solemnă de a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu fără teamă sau părtinire. El trebuie să spună păcatului pe nume.

Iubirea lui Dumnezeu nu va duce niciodată la minimalizarea păcatului, nu va acoperi şi nu va scuza niciodată un rău nemărturisit. Acan a învăţat prea târziu că Legea lui Dumnezeu, ca şi Autorul ei, este de neschimbat. Ea are de a face cu toate acţiunile, gândurile şi sentimentele noastre. Ea ne urmăreşte şi pătrunde până la motivaţiile tuturor faptelor noastre. Complăcându-se în păcat, oamenii ajung să privească Legea lui Dumnezeu cu uşurătate. Mulţi îşi ascund nelegiuirile de semenii lor şi se amăgesc că Dumnezeu nu va fi aşa de strict ca să ia seama la nelegiuire. Dar Legea Sa este marele standard al dreptăţii şi cu ea vor trebui comparate fiecare faptă și gând al vieţii în ziua aceea în care Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. Curăţia inimii va duce la curăţia vieţii. Toate scuzele pentru păcat sunt zadarnice. Cine poate pleda în favoarea păcătosului când Dumnezeu mărturiseşte împotriva lui? – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 214

Abordarea chestiunilor legate de sexualitate este întotdeauna dificilă. A fost greu pentru Pavel și este greu și pentru noi. În aceste situații trebuie să fim fideli Scripturilor și să le abordăm cu rugăciune și cu dragoste. Nu trebuie niciodată să uităm că scopul este reabilitarea și reintegrarea.

2. Cum le spune Pavel corintenilor să abordeze această situație, în 1 Corinteni 5:1-13?

Pavel arată clar în 1 Corinteni 5 că scandalurile sexuale necesită disciplină bisericească. El spune că acel bărbat incestuos ar trebui dat afară (1 Corinteni 5:2,13), judecat (1 Corinteni 5:3), dat pe mâna Satanei (1 Corinteni 5:5). Membrii bisericii au fost îndemnați să nu aibă legătură cu el (1 Corinteni 5:9,11) și nici să nu mănânce cu un astfel de om (1 Corinteni 5:11). Pavel folosește un limbaj categoric, ce poate suna ofensator pentru urechile moderne, dar cuvintele lui trebuie înțelese în contextul lor istoric. De asemenea, trebuie să ne amintim că el tratează un stil de viață flagrant, păcătos. De obicei, în situații extreme, este necesar un limbaj categoric.

Este utilă o scurtă explicare a unor expresii: „să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5:2; vezi și 1 Corinteni 5:13) – face referire la disciplina bisericească. „Să fie dat pe mâna Satanei” (1 Corinteni 5:5) – pentru că nu a ales să fie sub ocrotirea lui Dumnezeu, trăind în ascultare de El, acest om avea să fie vulnerabil în fața lui Satana. Astfel, această expresie poate însemna pur și simplu ceva de genul: „Lăsați-l să culeagă roadele deciziilor lui!” „Să n-aveți nicio legătură cu curvarii” (1 Corinteni 5:9,11), „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați” (1 Corinteni 5:11) – asocierea cu oameni imorali sexual era considerată periculoasă din cauza posibilității ca și alții să preia comportamentul. În vremurile antice, mâncatul împreună putea însemna și împărtășirea valorilor. Cu toții suntem vulnerabili la influențele care ne înconjoară și trebuie să ne protejăm cât mai bine, mai ales când avem de-a face cu astfel de situații. „Ca duhul lui să fie mântuit” (1 Corinteni 5:5) – disciplina bisericească are rolul de reabilitare. Ea are menirea să îi readucă pe păcătoși la realitate și să îi determine să își abandoneze stilurile de viață păcătoase. Acesta este probabil sensul intenționat de Pavel prin expresia „nimicirea cărnii” (1 Corinteni 5:5). Este probabil, de asemenea, ca omul incestuos din 1 Corinteni 5 să fie bărbatul pocăit menționat mai târziu (vezi 2 Corinteni 2:5-10). Disciplina bisericească își atinge scopul atunci când membrul greșit este reintegrat în părtășia bisericii.

Comentariu EGW

Dumnezeu ne invită să venim la El cu povara vinovăției și cu necazurile inimii noastre. Păcatul ne umple de frică de Dumnezeu. Când am păcătuit, încercăm să ne ascundem de El. Dar, oricare ar fi păcatul nostru, Dumnezeu ne îndeamnă să venim la El prin Isus Hristos. Numai dacă ne aducem păcatele înaintea lui Dumnezeu putem să fim eliberați de ele. Sub mustrarea lui Dumnezeu, Cain și-a recunoscut vina pentru uciderea lui Abel, dar a fugit de Dumnezeu ca și cum ar fi putut astfel să scape de păcatul său. Dacă ar fi alergat la Dumnezeu cu povara vinovăției sale, ar fi fost iertat. Fiul risipitor, când și-a dat seama de vina lui și de starea lui nenorocită, a spus: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18). Și-a mărturisit păcatul și și-a regăsit locul în inima tatălui său.

Dacă vrem ca rugăciunea noastră să fie primită, avem de făcut o lucrare – trebuie să ne mărturisim păcatelor unii altora. Dacă am păcătuit împotriva aproapelui meu, cu cuvântul sau cu fapta, trebuie să recunosc înaintea lui. Dacă el mi-a greșit, ar trebui să mărturisească el. Pe cât posibil, cel care a greșit față de altul trebuie să facă repararea. Apoi, în căință, trebuie să-și mărturisească păcatul înaintea lui Dumnezeu, a cărui Lege a fost încălcată. Păcătuind împotriva fratelui nostru, păcătuim împotriva lui Dumnezeu și trebuie să ne cerem iertare de la El. Oricare ar fi păcatul nostru, dacă ne pocăim și credem în sângele ispășitor al lui Hristos, vom fi iertați. … Există o singură cale de a ne apropia de Dumnezeu. Rugăciunile noastre pot ajunge la El doar prin Numele Domnului Isus, Mijlocitorul nostru.

Hristos este reprezentat ca plecându-Se plin de iubire de pe tronul Său către pământ pentru a trimite ajutor fiecărui suflet aflat în nevoie care Îi cere cu credință ajutorul. – That I May Know Him, p. 260

Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui” (Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.

Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuţiilor şi criticii între noi. Nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformaţi. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, iar El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi. – Hristos, Lumina lumii, p. 441

În 1 Corinteni 6:1-11 Pavel continuă discuția despre modul în care creștinii ar trebui să abordeze problemele care implică oameni din biserică.

3. Ce încearcă Pavel să îi învețe pe corinteni și pe noi în 1 Corinteni 5:3,12,13 și 1 Corinteni 6:1-13?

Cuvântul grecesc pragma din 1 Corinteni 6:1, tradus prin „neînțe­legere”, este un termen generic ce înseamnă „lucru”. Aici el se referă la o chestiune legală. Este important să ne amintim că 1 Corinteni 6:1-11 nu se referă la un caz penal. Autoritatea instanțelor civile în privința cauzelor penale este recunoscută în Romani 13:1-5. Pavel abordează un caz de litigiu imediat după un caz de imoralitate sexuală, exact ca Moise în Deuteronomul 22:22-24. Acest lucru demonstrează cât de mult se bazează pe Scripturi modul lui Pavel de a aborda problemele din biserică.

Faptul că acest caz din 1 Corinteni 6:1-11 este încadrat de pasaje care tratează imoralitatea sexuală (1 Corinteni 5 și 1 Corinteni 6:12-20) poate sugera că „neînțelegerea” din 1 Corinteni 6:1 privea și ea imoralitatea sexuală. Nu știm sigur despre ce caz este vorba – fie o chestiune civilă minoră, precum un conflict de proprietate, fie o problemă sexuală.

Oricare ar fi fost pragma, Pavel nu era mulțumit să vadă cum membri ai bisericii își duc cauza în fața unei instanțe civile. Nu puteau ei, ca frați și surori creștini, să o rezolve între ei, în loc să aducă problema „la cei nelegiuiți” (1 Corinteni 6:1)?

Este posibil, după cum presupun unii, ca părțile aflate în litigiu din 1 Corinteni 6:1 să fi fost tatăl și fiul din 1 Corinteni 5:1. Oricum nu este neapărat să înțelegem exact problema pentru a înțelege ideea. Pavel era preocupat de identitatea de comunitate creștină a bisericii, așa cum era percepută de cei din afară. Creștinii nu ar trebui să își spele rufele murdare în public (1 Corinteni 6:6). Nici nu ar trebui să folosească mijloace seculare pentru a judeca probleme interne. În lumea romană, indivizii de rang mai înalt, datorită bogăției sau funcției politice, erau favorizați în instanță. În schimb, creștinii trebuie să exercite o judecată asemenea lui Hristos și să se deosebească de standardele seculare.

Gândește-te la viciile enumerate de Pavel în 1 Corinteni 5:10,11 și 1 Corinteni 6:9,10! De ce enumeră păcatele sexuale alături de alte păcate, precum idolatria, furtul, lăcomia și extorcarea?

Comentariu EGW

În orice privință, trebuie să-L onorați pe Dumnezeu fiind părtași naturii Sale divine, ca să puteți avea siguranța că păcatele vă sunt iertate ca o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. Dar în experiența noastră nu există acea plăcere și bucurie care ar trebui să existe. Hristos spune că, dacă El este în noi, bucuria noastră va fi deplină. Să fim, așadar, părtași naturii divine, după ce am scăpat de stricăciunea care este în lume prin pofte. Să nu-L dezonorăm pe Hristos, ducând o viață inconsecventă, de plăceri pământești și senzuale. Să ne ridicăm deasupra atmosferei infectate care umple lumea și să trăim prin suflarea lui Dumnezeu. Să ne hrănim cu pâinea vieții.

Hristos declară că, dacă mâncăm trupul Lui și bem sângele Lui, vom avea viață veșnică. Cuvântul Lui va fi pentru noi ca frunzele pomului vieții, dacă vom crede în Hristos ca Mântuitor personal. Dacă mâncăm pâinea care a coborât din cer, vom avea o legătură vie cu Dumnezeu. Vom aduce veșnicia în viața noastră. Vom trăi ca în prezența întregii oștiri cerești. Îngerii ne veghează și ne păzesc.

Dumnezeu ne iubește, dar noi nu reușim să prețuim această dragoste. Ne pierdem spiritualitatea. Dumnezeu vrea să recunoaștem dreptul Lui de proprietate asupra fiecărei ființe umane. El are cerințele Sale. Ei sunt ai Mei, spune El. I-am cumpărat cu un preț. „Voi nu sunteți ai voștri... De aceea, proslăviți pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” Vei face asta? Te vei ruga cu credință? Îl vei onora pe Hristos crezându-L pe cuvânt? – Lift Him Up, p. 109

Cât de puțin apreciem declarația hotărâtă pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu referitor la relația noastră unii cu alții! Există acel egoism în inima omenească care ne face să ne concentrăm gândurile asupra noastră; și, chiar și în cei care par să aibă o legătură mai strânsă cu Dumnezeu, vedem uneori cu durere cât de mult sunt concentrate gândurile lor asupra lor înșiși, fără să vadă și să simtă nevoile altora. Suntem legați împreună ca fire în marea rețea a omenirii și, în toate legăturile noastre unii cu alții, ar trebui să căutăm să avem spiritul lui Hristos. A închide ochii față de cei nevoiași și cei care pier, a-i lăsa pe păcătoși neavertizați și, prin indiferență și egoism, a-i ispiti să spună: „Nimănui nu-i pasă de sufletul meu”, înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu și a aduce ocară asupra cauzei Sale. Noi trebuie să ne zidim unii pe alții în cea mai sfântă credință.

Dacă între noi nu există o armonie perfectă, nu ar trebui să simțim că nu suntem deloc vinovați în această chestiune. Dacă gândurile și sentimentele altcuiva nu sunt pe același făgaș ca ale noastre, nu ar trebui să considerăm că toți sunt greșiți și noi avem dreptate. Trebuie să ne menținem constant mintea pe drumul cel bun, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos din Ioan 17:21-23. Trebuie să știm care este jugul pe care Hristos ne poruncește să-l luăm și care e sarcina pe care trebuie să o purtăm în acest timp și să căutăm constant, prin bunătate și iubire, să-i arătăm fratelui nostru interesul față de el, punând dragoste în faptele noastre zi de zi. Acesta este aurul încercat în foc – credința și dragostea. Dacă vedem pe cineva greșind în vreo privință, nu ar trebui să trecem pe alături fără să spunem nimic, ci trebuie să încercăm să-l scoatem din întuneric la lumină. Trebuie să ne preocupăm de interesele celorlalți la fel ca de ale noastre. Noi nu prețuim sufletul așa cum ar trebui. Noi trebuie să fim uniți într-o mare frățietate și să fim îngăduitori cu greșelile altora cu îndelungă răbdare și cu blândețe, căutând să ne purtăm poverile unii altora (vezi Efeseni 5:1,2). – Astăzi cu Dumnezeu, p. 274

4. Ce ne spune 1 Tesaloniceni 4:1-8 despre legătura dintre sfințire și abstinen­ța de la imoralitatea sexuală?

Deși în textele de mai sus Pavel se adresa altora, principiul poate fi aplicat în toate situațiile, pentru toți creștinii. Totuși se ridică întrebarea ce se întâmpla în Corint. De ce toate acele probleme?

Se pare că unii din Corint credeau că, din moment ce Evanghelia i-a eliberat, le era permis să facă orice. Ei argumentau că, așa cum stomacul a fost făcut pentru mâncare, și trupul a fost făcut pentru sex, iar sexul pentru trup (1 Corinteni 6:13). Pavel răspunde că aceasta este o interpretare greșită a libertății creștine. Lipsa de integritate în chestiuni sexuale este incompatibilă cu identitatea creștină și reprezintă o folosire greșită a libertății oferite omului prin Evanghelie (Romani 8:2; Galateni 5:13). Am fost eliberați de păcat, nu eliberați de constrângeri ca să îl comitem (Romani 8:2; Romani 6:18,22). De fapt, „trupul [...] este pentru Domnul și Domnul este pentru trup” (1 Corinteni 6:13). Noi Îi aparținem lui Hristos (1 Corinteni 6:15), iar cine suntem trebuie să influențeze ceea ce facem. Cele două aspecte sunt indisolubil legate. Acest fapt este prezentat în 1 Corinteni 6 în 3 moduri:

Mai întâi, suntem spălați, sfințiți și socotiți neprihăniți „în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). Păcatele enumerate în 1 Corinteni 6:9,10, ca și imoralitatea sexuală denunțată în 1 Corinteni 6:12-20, nu au loc în viața celor care au fost spălați, sfințiți și socotiți neprihăniți. În al doilea rând, suntem părți ale trupului lui Hristos (1 Corinteni 6:15). Aceasta înseamnă că trebuie să fim uniți cu Hristos (1 Corinteni 6:17). Imoralitatea sexuală este o încălcare a acestei uniri (1 Corinteni 6:13,15). Oricine se unește cu o persoană într-o relație sexuală extramaritală devine „un singur trup” cu ea (1 Corinteni 6:16). Unirea cu Hristos prin Duhul trebuie să determine etica creștină în chestiunile sexuale. În al treilea rând, trupul nostru este „Templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19,20). Singura cale de a trăi o viață sfântă, cu integritate în aspectele sexuale, este să avem o relație strânsă cu Hristos prin Duhul Sfânt. În Epistola către romani, Pavel îi îndeamnă pe creștini să-și aducă trupul „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1).

Gândește-te la dezastrul pe care păcatele sexuale l-au adus asupra omenirii! Ce ar trebui să ne spună acest lucru despre gravitatea acestei probleme pentru creștin?

Comentariu EGW

Acest mesaj privește toate bisericile noastre. Nu vă puteți folosi niciodată mai bine capacitatea de a auzi decât ascultând cu atenție ce vă spune vocea lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Există o promisiune mare și bogată pentru cei care biruiesc. Nu este suficient să intrăm în această luptă, trebuie să o ducem până la sfârșit. Nu trebuie să ne intereseze nimic despre cedare. Trebuie să ducem lupta cea bună a credinței până la sfârșit. Biruitorului îi este promisă o victorie triumfală. „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Orice s-a pierdut în căderea lui Adam este mai mult decât restaurat prin răscumpărare. Cel ce șade pe tron zice: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5).

Să ne uităm cu atenție și în mod critic la noi înșine. Nu sunt încălcate jurămintele pe care le-am făcut la botez? Suntem noi morți față de lume și vii pentru Hristos? Căutăm lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu? S-a tăiat cablul care ne-a ancorat de Stânca veșnică? Suntem oare purtați de curent spre pierzare? Facem noi oare vreun efort să ne grăbim și să ne îndemnăm unii pe alții să mergem împotriva curentului? Să nu mai ezităm, ci să vâslim energic și să pornim la lucru înainte de a suferi un naufragiu fără speranță.

Este datoria noastră să ne cunoaștem defectele și păcatele specifice, care aduc întuneric și slăbiciune spirituală și ne-au făcut să ne pierdem dragostea dintâi. Este vorba de iubirea de lume? De egoism? Este iubirea de sine? Este strădania de a fi primul? Este păcatul senzualității care acționează cu putere? Este păcatul nicolaiților, care transformă harul lui Dumnezeu în desfrânare? Este vorba de utilizarea greșită și de abuzul de marea lumină pe care o avem, de nefolosirea oportunităților și a privilegiilor, de pretențiile noastre mari de înțelepciune și cunoștințe religioase cu care ne mândrim, în timp ce viața și caracterul sunt inconsistente și imorale? Oricare ar fi acel păcat care a fost cocoloșit și cultivat până când a devenit puternic și copleșitor, fă eforturi hotărâte pentru a-l birui, altfel vei fi pierdut! – Ye Shall Receive Power, p. 361

Mi s-a arătat că trăim în mijlocul pericolelor zilelor din urmă. Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se răceşte. Cuvântul „mulţi” se referă la cei care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos. Ei sunt afectaţi de nelegiuirea care domneşte în jur şi se îndepărtează de Dumnezeu, dar nu ar trebui să fie astfel. Cauza acestui declin este faptul că ei nu se ţin departe de nelegiuire. Faptul că dragostea lor pentru Dumnezeu se răceşte din cauza înmulțirii fărădelegii arată că ei sunt, într-o anumită măsură, părtaşi la această nelegiuire, altfel, ea nu le-ar afecta dragostea faţă de Dumnezeu şi nici zelul şi înflăcărarea pentru cauza Lui.

Mi-a fost prezentat un tablou teribil cu privire la starea lumii. Imoralitatea abundă pretutindeni. Păcatul specific al acestui veac este imoralitatea. Niciodată viciul nu şi-a ridicat capul hidos cu o asemenea îndrăzneală ca acum. Oamenii par ameţiţi, iar cei care iubesc virtutea şi adevărata bunătate sunt aproape descurajaţi de îndrăzneala, de puterea şi de răspândirea lui. Nelegiuirea care abundă nu se limitează doar la cei necredincioşi şi batjocoritori. Ar fi bine să fie aşa, dar nu este. … Fiecare creştin trebuie să înveţe să-şi înfrâneze pasiunile şi să se lase condus de principii. …

Dumnezeu v-a încredințat un corp pe care să îl îngrijiţi şi să-l păstraţi în cea mai bună stare pentru a-L sluji pe El şi a-I aduce slavă. – Asemenea lui Hristos, p. 150

Afirmația lui Pavel că trupul nostru „este Templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19) apare în contextul unui avertisment privitor la imoralitatea sexuală. Să fii un templu al Duhului este singura cale de a trăi o viață sfântă. Biserica este o comunitate creștină care se distinge de mediul din jur. Prezența Duhului Sfânt face acest lucru posibil.

5. Cum explică 1 Corinteni 6:19–7:9 modul în care se poate pune în practică porunca de a „fugi de curvie” (vezi 1 Corinteni 6:18)?

În 1 Corinteni 7 există lecții importante despre sexualitate. În linii mari, acest capitol poate fi împărțit în două secțiuni: (1) instrucțiuni cu privire la căsătorie (1 Corinteni 7:1-24) și (2) instrucțiuni cu privire la celibat (1 Corinteni 7:25-40). Acest capitol ne ajută să înțelegem că este important și necesar să vorbim despre sexualitate.

Totuși, când citim 1 Corinteni 7, trebuie să nu uităm că Pavel răspunde unor întrebări punctuale legate de probleme din biserica din Corint. Altfel, unele afirmații ar putea da impresia că el are o părere negativă despre căsătorie, ceea ce nu este cazul (1 Timotei 4:1-3; 1 Timotei 5:14; vezi și Evrei 13:4).
Este remarcabil faptul că porunca „fugiți de curvie” din 1 Corinteni 6:18 este încadrată de ideea unirii cu Hristos (1 Corinteni 6:17) și de aceea de a fi un templu al Duhului (1 Corinteni 6:19). Există o cale mai bună de a fugi de imoralitatea sexuală? Bineînțeles că nu.
De asemenea, Dumnezeu a creat sexul, dar acesta trebuie să fie experimentat numai în cadrul căsătoriei. Sexul este un privilegiu al căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, singurul tip aprobat în Biblie.

Când spune „fugiți de curvie”, Pavel ar putea avea în minte istoria lui Iosif (Geneza 39:6-18). Biblia spune că, în fața avansurilor desfrânate ale soției lui Potifar, Iosif „a fugit afară” (Geneza 39:18). Acest lucru este menționat de nu mai puțin de patru ori în Geneza 39:6-18. Biblia nu spune direct, dar se subînțelege faptul că Iosif a așteptat să aibă relații sexuale doar în cadrul căsătoriei (Geneza 41:45). El era un bărbat plin de Duhul Sfânt (Geneza 41:38) și voia să facă ce era corect înaintea lui Dumnezeu.

Cum ne putem proteja ca biserică de viziunile aberante despre sexualitate care ne domină cultura?

Comentariu EGW

Dacă cei care au în vedere căsătoria nu vor să aibă remușcări după căsătorie, atunci ar trebui să facă acum din aceasta un subiect serios de cugetare. Acest pas, făcut în mod neînțelept, constituie unul dintre mijloacele cele mai sigure care pot ruina rodnicia unui tânăr și a unei tinere. Viața devine o povară, un blestem. Nimeni nu poate ruina mai mult fericirea și rodnicia unei femei și să-i facă viața o povară chinuitoare ca soțul ei; și nimeni nu poate distruge nici măcar în proporție de a suta parte speranțele și aspirațiile unui bărbat, nu-i poate paraliza energiile și ruina influența și planurile de viitor, ca propria soție. Ceasul căsătoriei este cel care determină în dreptul multor bărbați și femei succesul sau eșecul în această viață și speranțele lor în ce privește viața viitoare.
Aș vrea să-i pot face pe tineri să vadă și să simtă pericolul, în special pe acela de a avea căsătorii nefericite.

Căsătoria este un lucru care îți va influența și va afecta viața, atât pe cea de acum, cât și viața care va veni. Un creștin sincer nu va înainta în planurile sale în această direcție fără a avea certitudinea aprobării lui Dumnezeu. Alegerea nu trebuie să o facă el, ci să simtă că Dumnezeu trebuie să aleagă pentru el. Noi nu trebuie să ne fim pe plac nouă înșine, căci nici Domnul Hristos nu a căutat să-Și placă Lui Însuși. Nu vreau să se înțeleagă prin aceasta că cineva trebuie să se căsătorească cu o persoană pe care nu o iubește. Acest lucru ar fi păcat. Însă nu trebuie să îngăduim pasiunii și firii pământești să ne conducă spre ruină. Dumnezeu ne cere toată inima, cele mai alese sentimente. – Căminul adventist, p. 43

Ce ar trebui să facă orice creștin atunci când ajunge în situația dificilă în care se pune la încercare soliditatea principiului religios? Cu o hotărâre demnă de imitat, el ar trebui să spună deschis: „Eu sunt un creștin conștiincios. Eu cred că ziua a șaptea a săptămânii este Sabatul biblic. Credința și principiile noastre merg în direcții opuse. Nu putem fi fericiți împreună, deoarece, dacă eu continuu să doresc mai departe cunoașterea voinței lui Dumnezeu, mă voi deosebi tot mai mult de lume și mă voi asemăna din ce în ce mai mult cu Hristos. Dacă tu continui să nu vezi frumusețea lui Hristos și să nu te simți atras de adevăr, vei iubi mai departe lumea, pe care eu nu o pot iubi, în timp ce eu voi iubi lucrurile lui Dumnezeu, pe care tu nu le poți iubi. Lucrurile spirituale trebuie judecate spiritual. Fără discernământ spiritual, tu nu vei putea să înțelegi ce cere Dumnezeu de la mine sau să-ți dai seama de obligațiile pe care le am față de Stăpânul pe care-L slujesc, de aceea tu vei avea impresia că te neglijez din cauza îndatoririlor religioase. Nu vei fi fericită, ci geloasă pentru sentimentele pe care le am față de Dumnezeu, iar eu voi fi singur în privința convingerilor mele religioase. Când îți vei schimba felul în care vezi lucrurile, când inima ta va răspunde cerințelor lui Dumnezeu, când vei învăța să-L iubești pe Mântuitorul meu, atunci relația noastră va putea fi reluată.”

Credinciosul face astfel un sacrificiu pentru Hristos, pe care con­știința sa îl aprobă și care arată că pentru el viața veșnică prețuiește atât de mult, încât nu-și poate permite riscul de a o pierde. El consideră că este mai bine să rămână necăsătorit decât să se lege pe viață cu unul care alege mai degrabă lumea decât pe Domnul Isus și care l-ar îndepărta de crucea lui Hristos. – Sfaturi pentru biserică, p. 122, 123

Suplimentar: Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 29, „Solie de avertizare și îndemn”
Interesant este că, în lista viciilor din 1 Corinteni 5:10,11 și 1 Corinteni 6:9,10, idolatria și beția sunt enumerate alături de imoralitatea sexuală. Așa cum amintește Pavel în 1 Corinteni 10:7 (compară cu Exodul 32:1-6), sărbătorile idolatre erau de obicei caracterizate de mâncat și de băut în exces, ceea ce creează ocazia pentru imoralitate sexuală (1 Corinteni 10:8). Ellen G. White spune: „Omul nu se poate bucura de binecuvântarea sfințirii cât timp este stăpânit de egoism și de lăcomie. [...] Minunată este puterea de rezistență a organismului uman la abuzurile comise asupra lui, dar persistarea în obiceiurile rele de a mânca și a bea în exces va slăbi orice funcție a corpului. Prin satisfacerea poftelor și a patimilor pervertite, chiar și creștinii declarați mutilează procesele naturale și slăbesc puterea corporală, mintală și morală” (Ellen G. White, Sfințirea vieții, p. 25, 26).

„Dumnezeu caută să ne aducă la standardul Său înalt, pur și ceresc. În acest scop Duhul Său se luptă neîncetat cu noi. [...] Tendințele noastre naturale, dacă nu sunt corectate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, au în ele semințele morții morale” (Ellen G. White, Manuscrisul 12, 1888).
Zilnic:
Iov 16
Iov 17
Iov 18
Iov 19
Iov 20
Iov 21
Iov 22

 Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 23, „Să ne ducem sfințirea până la capăt” – „Carnea de porc…”

1. Ce făceau prietenii lui Iov în timp ce el se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi? 

2. Cine l-a părăsit și cine l-a uitat pe Iov? 

3. Ce a spus Țofar că îl silește să răspundă?

4. Care era acea mângâiere pe care Iov o cerea de la prietenii săi?

5. Prin ce sunt puse în primejdie cele mai înalte interese ale făpturii?

Comentariu EGW

Asemenea lui Hristos, „Toți să manifeste spiritul și puterea lui Hristos”, 18 ianuarie, p. 32.