Resource Book — MyBible

A doua tablă
De multe ori, Cele Zece Porunci sunt descrise ca fiind împărţite în două: primele patru porunci se află pe o tablă, iar următoarele şase pe cealaltă tablă, probabil din cauza lungimii lor (poruncile a doua şi a patra sunt destul de lungi). În acelaşi timp însă, recunoaştem din această aşezare că primele patru porunci tratează în mod special relaţia noastră cu Dumnezeu, în timp ce ultimele şase se concentrează asupra relaţiilor interumane. Prima secţiune este orientată spre cer, iar a doua este mai pământeană.

Oricât de convenabilă ar părea, această împărţire este în multe privinţe artificială. După cum am arătat în capitolul anterior, primele patru porunci, oricât de distinct ar fi accentul lor spiritual/teologic, influenţează în mare măsură elementele practice şi relaţionale ale vieţii umane, iar acest lucru se datorează faptului că relaţia noastră cu Dumnezeu modelează în mod direct relaţia pe care o avem cu ceilalţi. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (1 Ioan 3:16-18).

Porunca a cincea
Totuşi trecerea de la porunca sabatului la următoarea pare destul de abruptă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exodul 20:12).
Şi totuşi nu este atât de radicală. Sabatul funcţionează ca o punte între poruncile orientate spre Dumnezeu şi cer (ne odihnim în a şaptea zi fiindcă şi Dumnezeu a făcut acest lucru), dar este în acelaşi timp o poruncă orientată şi spre om, deoarece ne oferă o odihnă care deschide drumul către adâncirea relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi (inclusiv cu părinţii noştri). De asemenea, porunca a patra Îl indică pe Dumnezeu drept Creatorul nostru. Singurii care se apropie destul de mult de acest rol sunt, desigur, părinţii noştri, care constituie elementul central al următoarei porunci. Prin urmare, trecerea de la porunca sabatului la cea în care ni se cere să ne cinstim părinţii este cât se poate de logică.

Deşi contextul în care a fost dată era total diferit de cel actual, principiul din spatele poruncii a cincea rămâne valabil şi astăzi. Niciun om nu există independent de părinţii săi. Indiferent ce fel de părinţi sunt (dacă merită sau nu să primească respectul nostru) şi indiferent de calitatea relaţiei pe care o avem cu ei, continuă să fie părinţii noştri – creatorii noştri, am putea spune. Deci, fie şi numai din acest motiv, ei ar trebui să primească măcar un pic de respect.

Porunca cea mai naturală
La prima vedere, porunca a cincea pare de prisos. Nu-şi iubesc majoritatea oamenilor, în majoritatea situaţiilor, mama şi tatăl? De ce era nevoie atunci de o poruncă pentru a face ceva care este aproape la fel de natural ca şi respiraţia? O poruncă doar pentru a ne cinsti părinţii (când, în majoritatea cazurilor, oamenii îi iubesc) pare la fel de ciudată ca şi când i-am ordona cuiva care moare de sete să soarbă condensul format pe partea exterioară a unui pahar plin cu gheaţă, când, cel mai probabil, dacă ar fi lăsat singur, ar bea tot conţinutul lui!
De ce să porunceşti ceva ce este natural?

Acest lucru se datorează faptului că trăim într-o lume atât de puternic înrădăcinată în păcat, încât naturalul a fost pervertit până într-acolo, încât nu toţi sunt înclinaţi să facă chiar şi cel mai evident şi mai elementar lucru din lume. De exemplu, încercaţi să siliţi o fetiţă de 12 ani să-şi iubească tatăl care a violat-o şi a îmbolnăvit-o de SIDA (când şi să-l cinstească i-ar fi destul de greu)! Sau încercaţi să-i cereţi acelaşi lucru unui băiat al cărui tată l-a bătut cu o bâtă de baseball atât de puternic, încât a intrat în comă (când şi lui i-ar fi destul de greu să îl cinstească măcar)! Tocmai din această cauză ni se porunceşte să ne cinstim părinţii. Nu ni se ordonă să îi iubim, deoarece Dumnezeu ştie că unii nu vor, nu pot sau poate nici nu ar trebui să îi iubească, aşa cum ar fi normal.

Ceea ce ni se spune de fapt prin această poruncă este că familia constituie temelia întregii societăţi şi că trebuie să o păstrăm pe cât posibil intactă, indiferent de circumstanţe. Chiar şi după ce copiii au crescut şi au părăsit căminul, legăturile de familie rămân vitale, iar cinstindu-ne părinţii, recunoaştem aceste legături şi le păstrăm intacte. Este un lucru important, deoarece, la urma urmei, cheia fericirii noastre rezidă adeseori în relaţiile noastre, în mod special în cele de familie.

Cine nu a citit despre oameni faimoşi care au tot ce le-ar putea oferi lumea aceasta, şi totuşi sunt extrem de nefericiţi? Şi care este aproape întotdeauna cauza nefericirii lor? Nu sărăcia, întunericul sau boala. Aproape în fiecare caz este vorba despre acelaşi lucru – şi anume relaţii proaste în familie.
Muzicianul Artie Shaw a fost căsătorit cu unele din cele mai senzuale şi mai fermecătoare dive de la Hollywood. Spre sfârşitul vieţii, referindu-se la relaţiile proaste pe care le-a avut nu doar cu aceste femei, ci şi cu copiii pe care i-a avut cu ele, declara: „Nu m-am înţeles cu mamele, deci cum aş fi putut să o fac cu copiii lor?” Imaginaţi-vă durerea pe care au cauzat-o aceste relaţii proaste; şi cine ştie pentru câte generaţii şi în câte forme diferite va mai continua această durere!

La început, Dumnezeu ne-a creat să fim o familie: mame, taţi, copii. Şi din acest motiv Cele Zece Porunci se axează într-o măsură atât de mare pe familie. Nu fac altceva decât să protejeze relaţiile familiale. Prin asta, poruncile încearcă să ne asigure fericirea personală. Cu siguranţă că o familie strâns unită nu ne oferă garanţia fericirii, dar cu greu ne putem imagina un alt lucru care ar putea să o facă.

Reciprocitate
În Noul Testament, apostolul Pavel prezintă şi dezvoltă porunca referitoare la cinstirea părinţilor: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – «ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.» Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:1-4).
Accentul este pus pe copii şi pe ce ar trebui ei să facă. Ascultaţi de părinţii voştri, îi îndeamnă Pavel, şi cinstiţi-i! De asemenea repetă, în propriile cuvinte, restul poruncii, care accentuează faptul că vor avea parte de lucruri bune dacă îşi vor cinsti cu adevărat părinţii, ideea fiind că acesta este un pas crucial înspre fericire, stabilitate, o viaţă bună de familie şi relaţii bune între membrii acesteia. Dumnezeu ne-a dat o poruncă pentru a ne ajuta să protejăm această viaţă de familie. Cu alte cuvinte, după cum am repetat pe tot parcursul cărţii Viaţă fără limite, faptele noastre au consecinţe aici şi acum, fie spre bine, fie spre rău.
Însă, după ce vorbeşte despre porunca a cincea şi despre datoria pe care o au copiii faţă de părinţi, Pavel revine la aceştia din urmă, cu precădere la tată, şi le spune să nu provoace duşmănia copiilor lor, ci să îi crească într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Fără îndoială că ni se cere să ne cinstim mama şi tatăl, indiferent ce fel de părinţi sunt. Dar cât de uşor ar fi acest lucru dacă ei ar face ce a spus Pavel: să nu îşi provoace copiii, ci să îi iubească, să îi trateze cu respect, să le ofere acel fel de viaţă care va face să le fie uşor să-i cinstească atunci când vor fi adulţi!

Imaginaţi-vă cât de senine ar fi căminele, familiile şi vieţile noastre dacă toţi părinţii şi-ar iubi, şi-ar educa şi şi-ar trata bine copiii, iar copiii ar face acelaşi lucru în dreptul părinţilor lor pentru tot restul vieţii! Ar fi o lume mult mai bună şi mai fericită, nu-i aşa?
Mecanismul este reciproc. Felul în care vă trataţi copiii atunci când sunt mici va modela în mare măsură comportarea pe care o vor avea faţă de dumneavoastră atunci când vor fi mari. Câte familii distruse şi disfuncţionale nu au ruinat vieţile a milioane de oameni, transmiţând nefericirea lor din generaţie în generaţie, totul din cauză că părinţii nu şi-au tratat corespunzător copiii, iar aceştia, la rândul lor, le-au răspuns cu aceeaşi monedă! Dacă ar fi respectată cum se cuvine, porunca a cincea ne-ar fi de mare ajutor în a rupe acest interminabil cerc vicios de suferinţă şi nefericire.

Zeci de milioane
Am putea începe discuţia referitoare la porunca a şasea („Să nu ucizi”) cu una din cele mai renumite crime, cea comisă de banda lui Charles Manson, care, în anul 1969, a intrat în reședința actriţei Sharon Tate, însărcinată la data aceea, înjunghiind-le pe ea şi pe alte patru persoane de aproximativ 100 de ori şi lăsându-le pe toate fără suflare.
Sau am putea discuta despre cazul senzaţional al lui Richard Speck, care a uimit lumea după ce, în 1966, a agresat sexual şi a ucis opt infirmiere într-o singură noapte.
Şi cine ar putea uita crima şi actul de canibalism comise de tânărul Jeffrey Dahmer?

Dacă nu sunteţi interesaţi de astfel de crime sângeroase care ţin capul de afiş, putem oricând să discutăm de crimele care au devenit deja banale şi despre care citim aproape zilnic în majoritatea cotidienelor importante din întreaga lume. Un traficant de droguri îl ucide pe un altul. Un soţ îşi ucide soţia sau o soţie îşi împuşcă soţul. Un membru al unei bande îl ucide pe un altul dintr-o bandă rivală. Au devenit atât de comune, încât zac uitate undeva pe vreun colţ de pagină, adeseori alături de anunţuri imobiliare.

Desigur, acestea sunt doar crime individuale. O crimă aici, alte patru acolo, încă şase dincolo şi alte opt într-un oraş îndepărtat…, mărunţişuri. Istoria ne dezvăluie însă cifre cu adevărat mari. Genocidul din Rwanda, Holocaustul, Revoluţia Culturală Chineză, atrocităţile lui Stalin şi lista poate continua – iar toate acestea s-au întâmplat doar în trecutul apropiat.
„În acest secol”, comenta în anii ’90 Richard John Neuhaus, „atât de mulţi oameni au fost ucişi intenţionat de alţi oameni, încât diferenţele dintre estimările istoricilor sunt de ordinul zecilor de milioane; în cele din urmă, aceştia au căzut de acord să împartă această diferenţă sau să rotunjească numărul victimelor din zece în zece milioane.”1
Ce ironie dureroasă este faptul că porunca împotriva crimei vine imediat după cea care ne spune să ne cinstim părinţii! Porunca a cincea, după cum am spus, ar părea lucrul cel mai natural, şi totuşi Dumnezeu ne îndeamnă să îl facem, în timp ce a comite o crimă ar părea lucrul cel mai nenatural, şi totuşi ni se interzice să îl facem. Din nou o spun: din cauza păcatului, trebuie să ni se ordone să facem ceea ce ar trebui să fie în natura noastră şi trebuie să ni se interzică să facem ceea ce ar trebui să fie împotriva naturii noastre.

Să nu ucizi!
Indiferent de credinţa lor, majoritatea oamenilor înțeleg motivele şi logica din spatele poruncii a şasea. Nicio familie, comunitate sau societate nu ar putea supraviețui dacă această interdicţie nu ar fi înţeleasă, fie chiar şi numai intuitiv, şi apoi implementată.
Şi totuşi Iisus face ceva remarcabil cu această poruncă: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule» va cădea sub pedeapsa focului gheenei.

Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.
Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Matei 5:21-26).

Făcând abstracţie de aspectele culturale concrete pe care le abordează Iisus aici, principiul este universal şi uimitor. Nu avem nevoie de Moise ori de morala creştină pentru a şti că nu este bine să ucizi. Iisus lasă însă deoparte actul extrem de a curma viaţa şi pune porunca a şasea în dreptul gândurilor şi sentimentelor care precedă de obicei acest act. El radicalizează ceea ce este evident. Toată lumea ştie că a ucide este un lucru rău. Dar să pui semnul egal între crimă şi gânduri, sentimente şi cuvinte?
De ce?

Răspunsul este simplu. Imaginaţi-vă că oamenii ar rezolva problema mâniei înainte ca ea să degenereze în violenţă! Iisus ne spune să smulgem din rădăcină mentalitatea care duce la oribilele consecinţe ale unei crime, şi asta cât mai devreme. El a transformat porunca împotriva crimei într-una referitoare la iertare, împăcare şi vindecare, făcând-o să se adreseze atât „criminalului”, cât şi „victimei”. Christos vrea să ne scutească de amărăciunea, ura şi suferinţa ce derivă din urzirea unor sentimente care, dacă sunt inflamate, pot duce la crimă. Nu e nevoie să apăsaţi pe trăgaci pentru ca viaţa să vă fie mânjită sau chiar ruinată de dorinţa care v-ar putea determina să îl apăsaţi.

Crima din inimă
Cu câţiva ani în urmă, un soldat american care a luptat în Vietnam s-a întors rănit de pe câmpul de luptă. Se numea Paul Reed. Clocotea de ură şi de mânie la adresa comuniştilor, iar asta îl transformase într-o epavă emoţională (din păcate, pentru astfel de răni nu se acordă niciun fel de medalie).

Într-o zi, plictisit, a deschis o cutie pe care o adusese cu el din Vietnam, dar pe care nu o deschisese niciodată. Printre alte lucruri, a găsit un mic jurnal al unui soldat vietnamez pe care îl ucisese. Impresionat de caligrafia scrisului, l-a dat la tradus. Uimit de frumuseţea şi de sensibilitatea care se ascundeau în spatele rândurilor, a văzut pentru prima dată latura umană a celui pe care îl urâse cu atâta împătimire. Totuşi nimic din ce a citit nu l-a afectat atât de tare ca următoarele cuvinte scrise de acel soldat nord-vietnamez comunist: „Uită totul! Linişteşte-te! Dragostea nu poartă pică.”
Dintr-odată, acei vietnamezi pe care atâţia ani îi considerase nişte simple animale au devenit fiinţe umane. Adevăraţii săi duşmani nu erau comuniştii, ci – abia acum îşi dădea seama de asta – ura care îi fierbea organele pe dinăuntru. Paul Reed şi-a dat seama imediat că încălcase porunca împotriva crimei, doar că persoana pe care o ucidea era el însuşi.

Deşi nu credea că are vreo şansă, pentru liniştea lui sufletească, a pornit totuşi să caute familia omului pe care îl omorâse şi să îi înapoieze jurnalul. După multe căutări, a descoperit că soldatul Nguyen van Nghia nu murise, ci reuşise, în ciuda rănilor grave pe care le avea, să se întoarcă acasă, în nordul ţării. Reed s-a ambiţionat să îl găsească pentru a-i înapoia jurnalul.
După atâţia ani în care păstrase doar crimă şi ură în inimă, Paul Reed s-a întors în Vietnam, l-a găsit pe Nguyen şi i-a înmânat jurnalul. Cei doi bărbaţi stăteau acum faţă în faţă.
— Nguyen, i s-a adresat Paul, poţi să mă ierţi?
— Da, pot, i-a răspuns fostul duşman. Dar tu poţi să mă ierţi?
— Da, i-a răspuns Paul, cu lacrimi în ochi.

Paul Reed a părăsit Vietnamul vindecat de prima rană care îi fusese cauzată în acel loc – ura din inimă, care l-a distrus emoţional. Dar cum a rămas cu rana lui Nguyen, care l-a lăsat cu cicatrici pe faţă şi aproape orb? Ajutat de alţi câţiva veterani ai războiului din Vietnam, Paul l-a adus pe Nguyen în Statele Unite. Aici a fost examinat de medici şi, deşi nu a putut fi operat, i s-a oferit o pereche de ochelari speciali cu care să poată vedea clar cel puţin cu un ochi.
Paul a închis cercul, cel puţin în măsura în care e posibil acest lucru într-o lume atât de decăzută cum este a noastră.

Eliberare din ghearele demonului urii
Bineînţeles, experienţa lui Paul este un caz izolat. Dar tocmai asta e ideea. Toată ura acumulată în lume nu este altceva decât un vast conglomerat de cazuri izolate. Ura apare întotdeauna în inima unor indivizi care, fie în grup, fie singuri, aleg să urască. Astfel, împreună sau izolat, ei ar putea, unul câte unul, să ia decizia de a fi eliberaţi de acest demon (ascultând de porunca a şasea, cum ne-a spus Iisus).
Iisus a luat o poruncă ce se adresa potenţialilor criminali şi a aplicat-o tuturor oamenilor (mamelor, taţilor, surorilor, fraţilor, prietenilor, vecinilor), oferindu-le, odată cu ea, secretul vindecării, al păcii şi al împăcării. Cei mai mulţi oameni nu trebuie să-şi facă griji că vor ajunge să comită vreo crimă în sensul fizic al cuvântului, dar se luptă totuşi cu sentimente de furie, amărăciune şi mânie, sentimente care le pot ruina viaţa, determinându-i să comită crima în inimile lor şi să îşi ucidă propriul suflet.

Dar această poruncă, aşa cum o interpretează Iisus, ne oferă ceva mult mai bun. Viaţa este prea scurtă pentru a permite urii, amărăciunii şi mâniei să ne-o irosească. Iisus ne îndeamnă să venim la El ca să găsim o poartă de scăpare. Cât de fericite ar fi familiile şi relaţiile noastre dacă L-am crede pe cuvânt! Nu-i vom putea schimba pe alţii care, la rândul lor, clocotesc probabil de mânie şi de amărăciune. Nici nu e nevoie să facem acest lucru; trebuie, în schimb, să ne ocupăm de propriul suflet, acela pentru care vom fi traşi la răspundere.

Orice aţi crede despre el sau despre locul pe care l-a ocupat în istorie, fostul preşedinte american Richard Nixon, când a demisionat de la Casa Albă în urma scandalului Watergate, a surprins esenţa cuvintelor lui Iisus. Aflându-se înaintea angajaţilor Casei Albe chiar înainte de plecare, Nixon a spus: „Să nu uitaţi niciodată un lucru: e posibil ca alţii să vă urască, dar cei care vă urăsc nu pot câştiga decât dacă, la rândul vostru, îi urâţi şi voi; atunci, vă veţi autodistruge.”
Aceasta este esenţa poruncii a şasea.

Un proces neverosimil
Dacă nici sexualitatea umană nu este o dovadă a faptului că teoria evoluţiei nu constituie o explicaţie potrivită a originilor noastre, atunci ce altceva ar putea dovedi acest lucru? Se aşteaptă de la noi să credem că, prin intermediul unor procese întâmplătoare, nedirecţionate şi lipsite de orice sens sau scop, organele sexuale masculine şi feminine au evoluat, ajungând ceea ce sunt astăzi. Chiar dacă ar fi să acceptăm o asemenea teorie, suntem totuşi îndreptăţiţi să ne punem următoarea întrebare: Cum au reuşit oamenii (sau oricare altă specie inferioară de mamifere care se înmulţesc ca atare) să procreeze pe parcursul milioanelor de ani care se presupune că au fost necesari pentru ca organele sexuale, procesele şi instinctele masculine şi feminine să evolueze, astfel încât procrearea să poată avea loc? Cu siguranţă că a fost nevoie de multe generaţii, dar cum au apărut acestea în absenţa mecanismului incredibil de complicat necesar pentru ca acest lucru să se întâmple? Să presupunem că sexualitatea feminină (uter, organe sexuale, impulsuri emoţionale, ovulaţie, lactaţie) au evoluat cu câteva milioane de ani înaintea celei masculine (sau viceversa). Cum au reuşit organismele să se reproducă dacă tocmai procesul prin care au fost create nici nu apăruse încă? Toţi spermatozoizii din lume nu pot, în absenţa unui ovul, să dea naştere unui copil, după cum nici toate ovulele din lume nu pot face acest lucru în absenţa spermatozoizilor. Şi totuşi, cumva, toate aceste lucruri s-au adunat laolaltă dintr-o simplă întâmplare? (Şi lumea crede despre creştinism că e iraţional!)

Fără îndoială că s-au scris nenumărate teze de doctorat care au speculat cum s-ar fi putut întâmpla toate aceste lucruri, dar nimic din ce s-a scris în ele nu poate fi altceva decât pură speculaţie, deoarece nimeni nu a văzut un astfel de proces în desfăşurare.

Dovada existenţei unei divinităţi iubitoare
În schimb, pe lângă faptul că este un argument puternic împotriva evoluţiei, sexualitatea umană dovedeşte în mod cert nu numai că Dumnezeu există, ci că este un Dumnezeu iubitor, care, atunci când a creat omul, l-a înzestrat cu potenţialul unei satisfacţii fizice aproape incredibile. Dacă El ar fi intenţionat ca sexul să servească doar pentru reproducere, atunci putea crea un mecanism diferit prin care bărbatul să fertilizeze ovulul femeii şi copiii să se nască, fără ca acest mecanism să implice plăcerea fizică care însoţeşte sexualitatea umană (Dumnezeu ar fi putut să facă în aşa fel, încât acest act să nu ofere mai multă plăcere decât oferă o râgâială bună, şi oamenii tot ar fi continuat să îl facă). În plus, pe lângă rolul reproductiv, adăugaţi nivelul de intimitate, pasiune şi dragoste pe care îl poate oferi actul sexual fiinţelor umane! Toate acestea sunt dovezi clare ale existenţei lui Dumnezeu, dovezi pe care nicio speculaţie, teorie sau filosofie nu le poate desfiinţa.

Dacă ne aducem aminte de principiul lui Clifford („Este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente”), ce este mai logic să credem: că sexualitatea umană a apărut pur şi simplu întâmplător, prin intermediul unor procese nedirecţionate care, în timp, au dat naştere organelor sexuale, uterului, ovulaţiei şi pasiunii sau că un Creator iubitor, care a dorit ca oamenii să se bucure de trupurile lor, a aşezat toţi nervii, organele şi procesele la locul lor, pentru ca aceştia să aibă parte de o intimitate şi o satisfacţie fizică atât de mare, încât să geamă şi să ţipe de plăcere, la propriu?

Darul
Imaginaţi-vă următorul scenariu: un tată îi lasă fiului său o moştenire fabuloasă! Posibilitatea de a o transforma în ceva bun este foarte mare, dacă fiul urmează principiile pe care le-a trasat tatăl său, ştiind de asemenea că orice abatere de la ele va atrage după sine ruina, din pricina puterii pe care o deţine darul respectiv. Din pricina respingerii acelor principii, fiul foloseşte banii pentru a-şi satisface propriile plăceri, pasiuni şi dorinţe egoiste. În loc ca bogăţiile moştenite să dea naştere la ceva bun într-o măsură pe care nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată, acestea îl fac extrem de nefericit atât pe el, cât şi pe mulţi, mulţi alţii. Ce tragic, deoarece darul în sine avusese un potenţial atât de mare de a face bine!

Analogia este evidentă. Dacă oamenii au avut nevoie vreodată de o dovadă a dragostei lui Dumnezeu pentru ei, aceasta este darul actului sexual. Şi totuşi, dacă a existat vreodată un dar care să fie mai greşit întrebuinţat (unul care trebuia să fie o binecuvântare, dar care s-a transformat în cauza atâtor destine distruse), atunci acesta este tot darul actului sexual.
Însă lucrurile nu ar fi trebuit să ia această întorsătură. Dumnezeu a stabilit o regulă de bază simplă, o lege care, dacă ar fi fost respectată, i-ar fi scutit pe milioane şi milioane de oameni de atâta suferinţă şi durere. Este vorba despre porunca a şaptea: „Să nu preacurveşti” (Exodul 20:14), sau „Să nu comiţi adulter” în alte versiuni.

Ce cifre, grafice sau formule ar putea măsura furia, durerea şi distrugerile provocate de încălcarea acestei porunci? Câte copilării, cămine, căsnicii şi vieţi nu au fost distruse din pricina relaţiilor sexuale practicate în afara graniţelor pe care Dumnezeu le-a stabilit (relaţii sexuale între un bărbat şi femeia cu care s-a căsătorit)?
Sună prea pudic? Demodat? Îngust?

Întrebaţi pe oricare din milioanele de copii ale căror cămine au fost distruse din cauza unui părinte care a comis adulter dacă i se pare că această poruncă este prea pudică! Oare o consideră demodată milioanele de persoane care suferă de boli cu transmitere sexuală pe care le-au contactat în relaţii extraconjugale, în special femeile care au devenit sterile din pricina acestor boli? Din ce în ce mai multe tinere necăsătorite care au rămas însărcinate în adolescenţă îşi doresc acum să nu fi încălcat această poruncă. Iar cei care mor de SIDA, boală pe care au contactat-o în relaţii extramaritale, nu ar considera-o prea îngustă.

În anul 1970, la apogeul „revoluţiei sexuale”, revista Life publica un articol în care se menţionau următoarele: „În primul rând, trebuie să ne eliberăm minţile de ideea că ar exista vreo regulă morală specială cu privire la comportamentul sexual. Plăcerea sexuală nu este niciodată un lucru rău.”

Nu este niciodată un lucru rău? În afara relaţiei de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie este întotdeauna un lucru rău, iar milioanele de vieţi distruse sunt dovada vie a acestui fapt.
Sexul le-a fost dăruit oamenilor de Dumnezeu şi, în contextul corect, ei trebuie să se bucure de acest dar – din plin chiar! Iată ce spune Noul Testament cu privire la relaţiile sexuale dintre soţi: „Din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana din pricina nestăpânirii voastre” (1 Corinteni 7:2-5).

Noul Testament le spune partenerilor căsătoriţi să nu se priveze unul pe celălalt de dragostea sexuală. Singurul lucru împotriva căruia ne avertizează, în ce priveşte sexul, este abstinenţa! Biblia nu este pudică atunci când vine vorba de sex. Din contră, Dumnezeu doreşte ca oamenii să se bucure de el din plin şi nimic nu poate distruge cu mai multă putere acest lucru decât adulterul sau sexul practicat în afara siguranţei căsniciei.

Remuşcare, scandal, ură
Vorbind despre porunca a şaptea, Iisus a subliniat implicaţiile sale mai ample: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:27,28).
De ce atât de direct? Deoarece Iisus ştie cât de puternic este în realitate impulsul sexual (nu numai pentru că l-a creat, ci şi pentru că l-a simţit „pe pielea Lui” cât a trăi pe Pământ) şi cât de devastator poate fi când cineva abuzează de el. El îi avertiza pe oameni, în special pe bărbaţi (cărora le este de obicei mult mai greu decât femeilor să îl controleze), să înfrunte problema încă de la primul nivel la care apare: în inimă şi în minte. Luptaţi-vă cu ea acolo unde este cel mai uşor de controlat! Opriţi valul pasiunii înainte să vă distrugă pe voi şi pe cei dragi ai voştri!

Dumnezeu a creat sexul, ca şi familia, pentru a ne oferi binele, plăcerea şi împlinirea maximă în viaţă. Dar dacă tot acest potenţial este dezlănţuit în direcţia greşită, va duce la nefericire şi suferinţă maximă. Adolf Hitler a fost unul din cei mai puternici oratori ai secolului trecut. Imaginaţi-vă cât de multă suferinţă ar fi putut alina dacă şi-ar fi folosit talentul oratoric la fel cum şi l-a folosit Billy Graham pe al său!
Autorul şi poetul Delmore Schwartz a scris o nuvelă despre un tânăr care visa că, aflându-se într-o sală de cinema, pe ecran rula povestea perioadei de curtenie dintre părinţii săi. La un moment dat, tânărul a sărit în sus strigând: „Nu faceţi asta! Nu-i prea târziu să vă răzgândiţi! Nimic bun n-o să iasă de-aici, numai remuşcări, ură, scandaluri şi doi copii cu caractere monstruoase.”2

Deşi făceau parte dintr-o operă de ficţiune, cuvintele personajului dezvăluiau viaţa de familie pe care Delmore şi fratele său au îndurat-o după divorţul părinţilor, cauzat de adulterul comis de tatăl lor. Această tragedie familială l-a bântuit pentru tot restul vieţii pe Delmore, care a murit, la 53 de ani, de alcool, nebunie şi sărăcie – o moarte singuratică, într-un hotel murdar din New York, a unui om care nu a reuşit niciodată să depăşească traumele vieţii de familie din copilărie.

Căminul trebuia să fie o fortăreaţă, un bastion de iubire, siguranţă şi încredere, nu un izvor de remuşcări, ură şi scandal. Atunci când este construită cum trebuie, familia creează tot ce are mai bun de oferit omenirea, însă atunci când este construită greşit sau când limitele ei sacre sunt violate, ne transformă în epave umane. Cine nu se cutremură când aude cât de jos au decăzut unele familii? Ne cutremurăm, deoarece familia este singurul loc în care oamenii ar trebui să atingă cel mai înalt potenţial al lor.
Şi, deşi multe alte forţe pot afecta sau ruina o familie, nimic nu o va face mai sigur decât adulterul. Focul poate mistui o casă, dar nimic nu poate distruge o familie mai rău decât adulterul.
De aceea Iisus a vorbit într-un mod atât de categoric împotriva lui.

Căderea
Tânărul Jeff era mai inteligent decât toţi ceilalţi. Puteţi să îl întrebaţi. A absolvit printre primii nu numai liceul, ci şi Harvard Business School (obţinând diploma de master în administrarea afacerilor în anul 1979). După 12 ani, a devenit, fără ca acest lucru să mire pe cineva (cu siguranţă nu pe el), director executiv şi preşedinte al consiliului de administraţie al uneia dintre cele mai mari companii din lume. Aceasta se afla pe locul 7 pe lista Fortune 500, cu un venit anual de 101 miliarde de dolari. Iar Jeff nu împlinise încă 50 de ani.

Desigur că a fost recompensat din plin, câştigând milioane de dolari doar din bonusuri (adică un salariu care depăşea 14 milioane de dolari anual), iar într-un an a reuşit sa câştige 132 de milioane de dolari. Toate acestea îi permiteau un stil de viaţă luxos: vile, călătorii scumpe în Europa, curse de motocicletă prin deşertul mexican şi tabere de vânătoare în Australia. Orice lucru la care v-aţi putea gândi, dacă şi-l dorea, Jeffrey îl putea avea. La urma urmei, nu-i aşa că, fiind atât de inteligent şi de talentat, merita orice?

Fără îndoială că se afla pe culmea succesului, dacă prin succes înţelegem bani, putere, influenţă şi prestigiu.
Din păcate, el avea o mică problemă. Era hoţ, îmbogăţindu-se atât pe sine, cât şi pe amicii săi pe spinarea propriei companii, Enron, care, într-un final, s-a prăbuşit, fiind al doilea faliment ca amploare din istoria Statelor Unite; mii de muncitori au rămas fără locuri de muncă şi fără fondurile lor de pensie.
Deşi în faţa Congresului a susţinut cu neruşinare că este nevinovat, Jeffrey Skilling a fost găsit vinovat în anul 2006 de fraudă (după ce a cheltuit zeci de milioane de dolari pe avocaţi) şi condamnat la peste 24 de ani în închisoare, ceea ce pentru un om de 52 de ani înseamnă aproape toată viaţa.

Cu siguranţă că povestea lui Skilling este tragică (în închisoare câştigă între 12 cenţi şi 1,25 de dolari pe oră, în funcţie de ce face), dar ar trebui să ne păstrăm lacrimile pentru cei 20 000 de foşti angajaţi care şi-au pierdut economiile de-o viaţă atunci când compania a dat faliment în 2001, îndeosebi din cauza faptului că majoritatea fondurilor de pensie fuseseră investite în acţiuni Enron. Când acţiunile au început să scadă, directorii executivi nu le-au permis să şi le vândă, în ciuda faptului că Skilling şi mulţi alţii se descotoroseau de ale lor în mare grabă. Când compania pe care o conducea s-a prăbuşit, Jeffrey a încasat milioane de dolari (la un moment dat, a vândut acţiuni în valoare de 60 de milioane de dolari), în timp ce mii de angajaţi, care credeau că firma nu are niciun fel de probleme, au privit neputincioşi cum li s-au evaporat fondurile de pensie atunci când acţiunile Enron au căzut de la 90 de dolari la mai puţin de 1 dolar.

Oameni care strânseseră în fondurile lor de pensie aproximativ tot atâţia bani cât câştiga Skilling în două luni de zile nu mai aveau acum nimic: nici slujbă, nici asigurări medicale, nici pensie.
Diana Peters a fost una dintre aceste persoane. În timpul săptămânii care a precedat Ziua Recunoştinţei din 2001, când circulau deja zvonuri cu privire la problemele companiei (în ciuda strădaniilor consiliului de directori de a nega acest fapt), soţul ei a fost diagnosticat cu cancer de creier inoperabil. Lunea următoare, Diana s-a prezentat la locul ei de muncă de la Enron, unde şeful i-a anunţat pe toţi că aveau 30 de minute să-şi adune lucrurile personale şi să plece, deoarece niciunul nu mai avea slujbă. La ora 9 dimineaţa, deja nu mai avea loc de muncă şi nici asigurare medicală; avea însă un soţ cu o tumoare pe creier, ca să nu mai vorbim de cei 75 000 de dolari pierduţi din fondul de pensie (probabil cam cât cheltuia Jeffrey pe unele din vacanţele sale).

Deşi programul guvernamental de asigurări de sănătate Medicare şi serviciul de asigurări sociale au ajutat-o să acopere cheltuielile medicale ale soţului său, Diana s-a văzut nevoită să îşi găsească un loc de muncă temporar făcând curăţenie la nişte birouri împreună cu fiul ei, dar banii pe care îi câştiga astfel abia le ajungeau să supravieţuiască. Toate astea pentru că Skilling şi gaşca lui au jecmănit compania de sute de milioane de dolari!
Înmulţiţi această poveste cu alte câteva mii, unele chiar mai triste, şi veţi înţelege tragedia de la Enron.

Porunca a opta
Desigur, cine are nevoie de Moise, sau chiar de Iisus, ca să-şi dea seama de adevărul din spatele cuvintelor: „Să nu furi” (Exodul 20:15). Nimănui, nici chiar unui hoţ, nu îi place să fie jefuit. Şi totuşi închisorile lumii sunt pline de indivizi care au încălcat această poruncă (şi aceştia sunt doar cei care au fost prinşi).

Bineînţeles că nu toate jafurile se soldează cu teribilele consecinţe de la Enron, care au ruinat atât vieţile hoţilor şi ale familiilor acestora, cât şi pe cele ale multor mii de oameni. Totuşi nu este neapărat nevoie ca furtul să se producă la o scară atât de largă pentru a avea urmări teribile. Pentru că acestea nu implică doar pierderi materiale, oricât de mari ar fi ele, ci mai ales sentimentul victimelor că au fost călcate în picioare şi nedreptăţite. Există o aură de „sacralitate” în jurul noţiunii de proprietate, în jurul ideii că ceva este al nostru. Fie că este vorba de o parcelă de pământ sau de o bomboană, simţul proprietăţii este ceva natural, înnăscut în om, iar atunci când este încălcată (fie prin fraudă corporativă, fie prin şiretenia unui hoţ de buzunare), însăşi demnitatea noastră umană se simte întinată. Nici nu e de mirare că toată lumea are o reacţie atât de negativă în faţa acestei realităţi.

Dar nu este vorba doar de felul în care furtul afectează victima (acest lucru este evident), ci şi de cum îl afectează pe hoţ, chiar şi în cazul în care rămâne neprins. Cine are nevoie de o lege scrisă pentru a şti că a fura este un lucru rău? Este gravat în conştiinţa noastră. Atunci, mai ales dacă ţinem cont şi de ceea ce spun societatea şi legea lui Dumnezeu, înseamnă că cei ce fură fac acest lucru ignorându-şi propria conştiinţă. Însă cu fiecare încălcare a acestei porunci, ceea ce a fost gravat se îngroapă sub un strat de justificări şi raţionamente viclene care nu potolesc pe de-a-ntregul neliniştea interioară.
Iar ceea ce este şi mai rău este faptul că, dacă ne obişnuim cu o conştiinţă tocită (sau cel puţin dacă încercăm să o înăbuşim) într-un anumit domeniu, atunci ni se va părea mult mai uşor să o trecem cu vederea şi în alte privinţe şi nu va trece mult până când vom ajunge să facem lucruri care, înainte, ni se păreau respingătoare. Şi, după cum am văzut deja, acţiunile noastre imorale îi afectează şi pe alţii, în special pe cei apropiaţi nouă.

Nu încape nicio îndoială că, dacă cineva fură, nu este complet străin nici de alte păcate. Să-I mulţumim atunci Domnului pentru Evanghelie! Ea ne oferă speranţă şi perspectiva iertării, dar şi a reabilitării. Mântuirea este şi pentru hoţi.
Personajul Jean Valjean, din romanul lui Victor Hugo, Mizerabilii, este un hoţ înverşunat şi plin de ură, care experimentează puterea iertării şi a răscumpărării. Asta e vestea bună a Evangheliei. Indiferent de trecutul nostru, fie că am fost un Jeffrey Skilling ori un hoţ de buzunare, Dumnezeu ne poate ierta şi, mai mult de-atât, ne poate redresa, făcându-ne din nou persoane integre şi oneste. „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
Porunca „Să nu furi” nu este un remediu magic împotriva păcatului. Ea nu vă poate oferi vindecare, după cum nici însemnările unui doctor cu privire la simptomele bolii dumneavoastră nu vă vor elibera de ea. Porunca nu face altceva decât să ne descopere problema.
Soluţia este Iisus.

„Mătrăguna” lui Machiavelli
Cu aproape cinci secole în urmă, Niccolò Machiavelli a scris o comedie intitulată Mătrăguna, despre un mincinos şi un uneltitor pe nume Callimaco. Dorind să o seducă pe soţia unui alt bărbat (cunoscută pentru fidelitatea ei), Callimaco apelează la ajutorul unui peţitor pe nume Ligurio, care concepe un plan: femeia, deoarece era stearpă, urma să primească o poţiune care (i se promite) avea să o ajute să aibă copii. Singura problemă (după cum i se spune) este că poţiunea, o otravă specială, avea să îl ucidă pe primul bărbat cu care se va culca după ce o va consuma; cu siguranţă că Lucrezia (aşa o chema pe femeie) nu dorea ca acel bărbat să fie soţul ei, aşa că avea să fie nevoită să îşi găsească un amant temporar (ghiciţi cine!). Strategia funcţionează şi, deşi e nevoie de nenumărate maşinaţii şi înşelătorii, Callimaco îşi atinge scopul.

Ceea ce este cu adevărat fascinant în această piesă este faptul că niciunul dintre personaje nu reuşeşte să îşi împlinească dorinţele fără a recurge la minciună şi înşelăciune. Chiar şi cei „inocenţi” sunt prinşi în acest vârtej, inclusiv călugărul Timoteo, care, după ce Ligurio îi oferă bani (chipurile pentru a-i ajuta pe săraci), cade în final de acord să-şi joace rolul.
— Acum îmi dau seama, îi spune Ligurio călugărului, că eşti cu adevărat omul religios care te credeam a fi3.

La finalul piesei, toate personajele – cu ajutorul minciunilor, al înşelătoriilor şi al escrocheriilor – au reuşit să obţină ce-şi doreau. Concluzia lui Machiavelli este că e în regulă să minţim şi să înşelăm câtă vreme, în felul acesta, ne atingem scopurile. În opinia sa, scopul, oricare ar fi el, scuză mijloacele, oricare ar fi ele.

Şi ce e rău în asta? La urma urmelor, gândiţi-vă puţin! Pe tot parcursul acestei cărţi am analizat două concepte ale realităţii total opuse, aflate în conflict chiar: (1) viziunea ateistă seculară conform căreia existenţa noastră este rezultatul întâmplării, al unei îmbinări accidentale de atomi, care – printr-un proces de evoluţie vicios, dar lipsit de scop – a creat o omenire sortită pieirii prin acţiunea aceloraşi forţe nepăsătoare care i-au dat naştere de la bun început; sau (2), la polul opus, concepţia conform căreia omul a fost creat în mod intenţionat de Dumnezeu, care ne-a plănuit existenţa, care ne iubeşte, care a stabilit o ordine morală în lume şi care ne oferă speranţa vieţii veşnice.

Ei bine, dacă prima variantă este adevărată, dacă suntem produsul unei confluenţe de forţe accidentale şi dacă, printr-un ciclu de violenţă bazat pe conceptul „supravieţuirii celui mai adaptat”, cel mai tare, mai inteligent şi mai adaptat triumfă în detrimentul celui mai slab, atunci ce este greşit în a minţi şi a înşela, dacă prin aceasta ne asigurăm continuitatea sau chiar prosperitatea? Departe de a fi ceva imoral, a minţi pentru a prospera, chiar şi în detrimentul altora (sau în special în detrimentul altora), ar părea un lucru consecvent cu legile naturii înseşi.
În contrast, esenţa virtuţii creştine – abnegaţia şi sacrificiul de sine în folosul altora – s-ar afla în opoziţie cu legile naturii. Şi la fel s-ar afla şi porunca a noua a lui Dumnezeu („Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” [Exodul 20:16]), mai ales atunci când „a mărturisi strâmb” ne-ar oferi un avantaj personal, indiferent de prejudiciile pe care le-ar aduce aproapelui nostru. Conform modelului evoluţionist, dacă minţind putem prospera în dezavantajul altcuiva, atunci acesta ar fi singurul lucru corect pe care l-am putea face.

O conştiinţă încărcată
De ce totuşi aproape toată lumea, chiar şi cei care nu cred, nu ştiu sau nu le pasă de porunca a noua, simt de la un mic ghimpe de vinovăţie până la o teribilă apăsare atunci când mint? De ce majoritatea oamenilor simt în mod intuitiv că a minţi este un lucru rău? Cum se face că tocmai evoluţioniştii atei intuiesc că nu este bine să minţi, în ciuda faptului că acest lucru le-ar aduce beneficii personale? Şi de ce cred că este ceva în neregulă dacă, potrivit propriului model al originilor, a minţi este pur şi simplu un alt mod de exprimare a forţelor care ne-au dat naştere?

Totul se întâmplă din cauză că suntem fiinţe morale, care trăiesc într-o lume morală, creată de un Dumnezeu moral. Indiferent cât de „deterioraţi” suntem (chiar şi la nivel genetic) după mii de ani de păcat, scrupulele noastre morale se află acolo, încă implantate în noi. Şi chiar dacă o practică greşită care se repetă tinde să neutralizeze rezistenţa interioară pe care o avem faţă de ea, faptul că această rezistenţă a existat cândva demonstrează că ea este reală, indiferent cât de mult s-au îndepărtat unii de ea.

Observaţi de asemenea că, până acum, toate poruncile au avut de-a face doar cu fapte! Porunca a noua este singura care se referă la cuvintele şi felul nostru de a vorbi. Aceasta duce moralitatea la un alt nivel, unul mai profund, fiindcă, dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu în acest aspect, atunci Îl vom asculta şi în altele. Cel ce nu este dispus să mintă probabil că nici nu va fura, nu va ucide sau nu va comite adulter. Rareori oamenii comit un singur păcat. Cei care fură mint, cei care ucid mint, iar cei care comit adulter mint. Sunt nevoiţi să o facă. În schimb, câţi din cei care nu mint vor ajunge să fure, să ucidă sau să dea curs adulterului? Dacă cineva se consacră lui Dumnezeu la nivelul cuvintelor, dacă Îi este atât de devotat, încât – ajutat de puterea Sa – nu va minţi, atunci care sunt şansele să încalce restul poruncilor?

Şi, după cum am văzut, familiile şi comunităţile din care facem parte ar fi mult mai bune, mai sănătoase şi mai fericite dacă toată lumea s-ar supune legilor divine.
Desigur că nu este nevoie să credem în Iisus pentru a admite că nu ar trebui să minţim. Dar avem nevoie de El pentru a avea puterea de a nu face acest lucru, nici chiar atunci când tentaţia este mare sau când recompensa imediată pare îmbelşugată, iar motivaţia morală din interiorul nostru – din ce în ce mai slabă – nu mai este suficientă pentru a ne împiedica să facem ceea ce ştim că este greşit.

Coşmarul lui Orwell
Prima emisiune transmisă de postul de televiziune Reality TV nu a fost Supravieţuitorul, ci Camera ascunsă, în care persoane care nu bănuiau nimic erau puse în situaţii confuze, jenante sau comice, în timp ce o cameră ascunsă le filma reacţiile. Farsele constau în automate care vorbeau, mâini care ieşeau din cutiile poştale şi înhăţau scrisorile, porţii de mâncare ridicol de mici servite la restaurante şi sute de alte glume la adresa unor participanţi neştiutori, care se trezeau puşi în aceste situaţii ciudate (imaginaţi-vă expresia feţei unui individ care intră într-un birou având de rezolvat o afacere şi o găseşte pe secretară legată de birou) neavând deloc idee despre ce se întâmplă până în momentul în care cineva intra în scenă şi rostea faimoasele cuvinte: „Zâmbiţi, sunteţi la Camera ascunsă!”

Deşi cei mai mulţi dintre noi nu au fost protagoniştii unor astfel de farse, mişcările noastre sunt cu siguranţă înregistrate fără ştiinţa noastră. Orice mişcare ne e monitorizată fie că intrăm într-o bancă, fie că intrăm într-un supermarket. În majoritatea oraşelor mari din Occident, nu te poţi plimba pe stradă fără să fii urmărit de camere de filmat, lucru care a ajutat la rezolvarea multor cazuri doar pentru că infractorii au fost surprinşi în timp ce comiteau faptele respective.

Desigur, una e să fii filmat în public şi cu totul altceva este să fii urmărit în intimitatea propriei locuinţe. Totuşi, în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, George Orwell descrie o lume viitoare (romanul a fost scris în 1948) în care fiecare om este în permanenţă monitorizat de omniprezenta poliţie a gândirii, chiar şi în interiorul propriei case.
„Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat… N-ar fi imposibil nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău când au ei chef. Te obligă să trăieşti – şi de fapt chiar aşa trăieşti, dintr-o obişnuinţă devenită instinct – cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoţi este ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când, să zicem, stai pe întuneric.”4

Chiar mai rău decât atât, guvernul monitoriza totul atât de aproape, încât pedepsea chiar şi gândurile rele. Cei care erau prinşi comiţând ceea ce se numea „Crimăgândit” erau pedepsiţi (adică torturaţi şi ucişi).
„Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că îşi ţine jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este acelaşi lucru. Poliţia gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja – ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hârtie – crima esenţială care le conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgândit, aşa se numeşte. Crimăgânditul nu este ceva ce poţi ascunde la infinit. Te poţi eschiva cu succes o vreme, poate chiar câţiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe tine.”5
„Nimic nu-ţi aparţine”, scria Orwell, „afară de cei câţiva centimetri cubi de sub ţeastă.”6

Revino-ţi în fire!
Din fericire, fantezia de coşmar a lui Orwell este doar atât – o fantezie. În realitate totuşi, lui Dumnezeu Îi pasă de gândurile noastre. Dar nu pentru a ne pedepsi, cum este cazul poliţiei gândirii din romanul lui Orwell. Dumnezeu este interesat de gândurile noastre deoarece doreşte să ne protejeze de comiterea unor fapte care, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, vor atrage suferinţa şi nefericirea nu numai asupra noastră, ci şi asupra altora (în general asupra celor pe care îi iubim).
Ultima poruncă spune: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exodul 20:17).

Dacă porunca a noua ducea moralitatea la un alt nivel (al cuvintelor noastre), aceasta merge şi mai departe, până la gândurile noastre. Poruncile avansează de la fapte la cuvinte, iar mai apoi la gânduri (Dumnezeu s-a ocupat de tot). Ideea centrală este că, dacă reuşim să controlăm ce se află în mintea noastră, atunci ne va fi relativ uşor să ne controlăm şi restul corpului.
Iar în ce priveşte protecţia, dacă e puţin probabil ca cineva care nu minte să comită alte păcate, atunci cu atât mai puţin va comite aceste păcate o persoană care nici măcar nu are gânduri rele. Ce e mai uşor şi ce vă va scuti pe dumneavoastră şi pe ceilalţi de mai multă durere: să încetaţi să mai râvniţi la soţia vecinului sau să puneţi punct unei relaţii amoroase cu ea după ce acea relaţie a făcut deja ravagii în viaţa dumneavoastră?

Porunca nu spune: Să nu ai dorinţe sau pasiuni. Dumnezeu ne-a înzestrat cu ele atunci când ne-a creat. Să consideri că a avea dorinţe e echivalent cu a ţi se aprinde călcâiele după nevasta semenului tău este totuna cu a compara un bărbat care face dragoste cu soţia lui cu unul care acostează o prostituată minoră. Problema ţine de obiectul dorit, nu de dorinţa în sine.
Cine nu a simţit puterea covârșitoare pe care o are invidia asupra sufletului? Poate mistui o persoană ca un foc, arzând şi distrugând totul până când nu mai rămâne nimic decât un simţământ dureros de frustrare care domină rămăşiţele carbonizate. Dacă eşti invidios, nu vei putea fi fericit, împlinit sau liniştit. Dacă nu sunt controlate sau stăpânite, invidia şi lăcomia după ceea ce au ceilalţi vă vor transforma viaţa într-o existenţă mizerabilă (dar cine are nevoie de cartea asta ca să fie de acord cu acest lucru?).

Cum să prevenim focul devastator al invidiei
Dintre toate gândurile rele, din ce cauză ni se atrage atenţia aici doar asupra lăcomiei după ce nu-i al nostru? Este mult mai uşor să stingi un chibrit aprins decât să stingi o întreagă pădure aflată în flăcări. Gândiţi-vă câte suferinţe şi câte pierderi umane s-au născut din dorinţa cuiva de a-şi însuşi ceva ce nu îi aparţine! Câte crime, câte păcate, câte vieţi au fost distruse… şi toate din dorinţa de a avea ceva ce nu ne aparţine!

Cine nu a simţit mâna apăsătoare a invidiei? Cineva, undeva, vreun „aproape” de-al nostru va avea întotdeauna mai mult sau ceva mai bun decât noi, iar această poruncă este maniera lui Dumnezeu de a ne spune: „Revino-ţi în fire!” Dacă nu facem asta, dorinţele ne vor călca în picioare, ne vor consuma şi ne vor distruge, ducându-ne în direcţii în care nu ne-am fi îndreptat vreodată dacă am fi putut vedea care avea să fie sfârşitul. Există o mulţime de poveşti despre invidia pe care multimiliardarul fondator şi director executiv al companiei Oracle, Larry Ellison, i-o poartă lui Bill Gates pentru că acesta este mai bogat şi deţine o companie mai mare decât a lui (cu alte cuvinte, un multimiliardar este invidios pe banii altuia!).

O fabulă ne povesteşte că un om primise un dar special: orice îşi dorea era al său. Cu o singură condiţie: orice ar fi primit el, vecinul său primea dublu. Omul şi-a dorit o casă mare; cea a vecinului a fost de două ori mai mare. Când şi-a dorit un armăsar frumos, vecinul a primit doi la fel de frumoşi. Chiar dacă avea tot ce îşi dorea, nu se putea bucura de nimic, deoarece vecinul său avea întotdeauna mai mult. Invidia l-a măcinat atât de puternic pe dinăuntru, încât, nemaiputând suporta, a cerut să fie orb de un ochi.

În majoritatea prezentărilor grafice ale Celor Zece Porunci, cele două porunci din partea de jos, pe care se reazemă toate celelalte, sunt porunca a patra (sabatul) şi a zecea (porunca împotriva invidiei). Împreună, cele două cuprind esenţa tuturor celorlalte. Dumnezeu este Creatorul nostru. El a făcut toate lucrurile (Ioan 1:1-3), iar noi, respectând sabatul, acceptăm suveranitatea Sa asupra întregii noastre vieţi, chiar şi asupra gândurilor noastre. Şi acceptăm, de asemenea, faptul că toate lucrurile sunt ale Lui, inclusiv cele care sunt în posesia noastră sau a semenului nostru.
Dacă respectăm cu credincioşie aceste două porunci, le vom respecta cu şi mai multă credincioşie pe celelalte, iar vieţile noastre vor fi mult îmbogăţite.

Două principii
Cu siguranţă că una este să ni se spună să nu poftim şi cu totul altceva este să şi reuşim acest lucru. Oricine poate cunoaște Cele Zece Porunci, dar a le respecta, în special pe cea referitoare la invidie, este o cu totul altă problemă. Pentru majoritatea oamenilor, să nu comită crimă e uşor de făcut. Dar să nu pofteşti nimic din ce este al semenului tău…?
Cum ne putem controla gândurile în acest domeniu?

În primul rând, putem fi recunoscători pentru ceea ce avem deja. „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele, căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni, m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:11-13). „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»!” (Evrei 13:5).
Cu siguranţă că, orice am avea noi, altcineva va avea întotdeauna mai mult. Dar, indiferent ce am avea noi, vor exista întotdeauna mulţi care vor avea mai puţin. Un om care nu avea pantofi îşi plângea întruna de milă, până când l-a văzut pe un altul fără picioare. Despre lucruri de genul acesta vorbesc.

Se povesteşte că filosoful Diogene făcea baie când s-a apropiat de el Alexandru cel Mare. Văzându-l pe bătrânul filosof, regele l-a întrebat dacă el, marele Alexandru, ar putea face ceva pentru el. La urma urmei, în calitate de cuceritor al întregii lumi cunoscute până atunci, ar fi putut să-i ofere bietului filosof aproape orice şi-ar fi putut dori, deoarece el, Alexandru, controla totul. În toată bogăţia şi puterea sa, trebuie să fi existat ceva ce îi putea oferi lui Diogene, care părea să nu aibă nimic.
Ridicându-şi ochii înspre marele cuceritor, Diogene îi răspunse:
— Da.
— Ce anume? îl întrebă Alexandru, gata să se arate foarte generos.
— Dă-te, te rog, la o parte din calea razelor de soare!
Gândiţi-vă la această pildă!
Dacă porunca a zecea vizează nivelul gândurilor noastre, atunci tot la acest nivel trebuie să o şi aplicăm. Unui mare consumator de materiale pornografice nu-i va fi foarte uşor să nu poftească nevasta aproapelui său, nu-i aşa? Dacă ne umplem minţile cu lucruri rele, atunci vom avea şi gânduri rele.
Bătălia minţii trebuie să aibă loc la nivelul minţii. Nu ne putem „deconecta” creierele. Chiar şi atunci când dormim, diferite senzaţii ne inundă mintea. Important este ce anume canalizăm prin intermediul simţurilor noastre. Lucrurile pe care le citim, le privim şi le ascultăm vor determina subiectele asupra cărora se vor opri gândurile noastre. E cât se poate de simplu! „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8).

Cu cât oamenii se vor concentra mai mult pe lucruri de valoare, cu atât se vor gândi mai puţin să râvnească ce nu le aparţine. Cineva a spus odată că, pentru a trăi ca Christos, trebuie să te concentrezi asupra lui Christos, cu precădere asupra ultimelor scene din viaţa Lui. Dacă ne concentrăm asupra marelui Său sacrificiu în favoarea noastră, asupra totalei Sale renunţări la sine pentru binele altora, asupra dispoziţiei Sale de a suferi şi a muri pentru ca alţii să trăiască, asupra modului în care Şi-a iertat duşmanii şi asupra morţii Sale totale faţă de propriul eu, cum ar putea vieţile noastre să rămână neschimbate?
Nu ar fi posibil. Luându-L pe El drept exemplu, vom fi prea ocupaţi să-i ajutăm pe cei care au mai puţin decât noi pentru a mai fi invidioşi pe cei care au mai mult. Sau, după cum spunea Pavel: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:4-8).

Cei care, prin puterea lui Dumnezeu, au grijă nu doar de ei, ci şi de alţii, chiar şi de „aproapele” lor (indiferent de averea acestuia), vor trăi realitatea promisiunii lui Christos: „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36), deoarece, după cum bine ştie oricine a trecut pe aici, invidia este o formă mizerabilă de sclavie.

Note
1. http://www.firstthings.com/article/2009/02/the-idea-of-moral-progress-5.
2. Delmore Schwartz, Screeno: Stories and Poems, New York, New Directions, 2001, p. 41.
3. Niccolò Machiavelli, Eight Great Comedies, New York, Mentor Books, 1963, p. 88.
4. George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Mihnea Gafiţa (trad.), Iaşi, Polirom, 2002, p. 19.
5. Ibidem, p. 37.
6. Ibidem, p. 46.