Resource Book — MyBible

Un avion de prins
La finalul unei convenţii care avusese loc peste hotare, un grup de directori executivi ai unora dintre cele mai puternice companii traversa în grabă un aeroport pentru a prinde avionul spre casă. Dintr-odată, unul din ei lovi din greşeală marginea unui stand cu mere, care se împrăştiară pe jos. Cel care lovise masa aruncă o privire la dezastrul care se desfăşura chiar în spatele lui, dar, aflându-se într-o cursă aprigă contra cronometru, nu se opri din alergat. Ceilalţi nici măcar nu se întoarseră să vadă ce se întâmplase.
Cu excepţia unuia. Oprindu-se, aruncă o privire la harababura pe care o lăsau în spate, apoi către siluetele colegilor săi care se îndepărtau. Când îşi dădură seama că acesta nu se mai afla lângă ei, se opriră şi îi aruncară o privire care parcă zicea: Ce faci? Avem de prins un avion! Ghicindu-le gândurile, le răspunse:
— Mergeţi înainte! Ne vedem luni în State.

Îl priviră cu o uşoară ezitare, apoi, ridicând cu toţii din umeri, dispărură. Rămas singur, îşi îndreptă privirea către fata al cărei stand cu mere fusese distrus. Lentilele ochelarilor ei erau groase cât fundul unei sticle de sifon, iar ochii, care prin sticla murdară şi zgâriată păreau extrem de mari, i se umplură repede cu lacrimi, în timp ce bâjbâia după marfa risipită pe jos. Pentru a putea vedea merele, trebuia aproape să le lipească de faţă.
Bărbatul îi spuse să se liniştească pentru că le va aduna el pe toate. Fata îl privi, cu ochii plini de mirare şi de durere. Directorul nu era sigur cât de bine îl putea vedea. După ce puse din nou pe picioare standul şubred, adună merele şi le aşeză înapoi. Pe cele care erau prea lovite pentru a mai fi vândute le aruncă la coş. La sfârşit, îşi scoase portofelul şi îi dădu fetei o bancnotă de 100 de dolari, spunându-i că banii ar trebui să acopere pagubele şi deranjul provocat. Fata strânse cu putere bancnota, parcă nevenindu-i să creadă ceea ce aproape că nu putea să vadă.

— Bine, îi spuse acesta, trebuie să plec. Sper că totul este în regulă acum.
Ridicându-şi ochii de la bancnotă, fata îl scrută cu privirea. Încă o dată, directorul nu era sigur ce anume vedea ea.
— Este totul în regulă acum? o întrebă.
Ea strânse banii cu şi mai multă putere.
— Trebuie să plec.
Fata aprobă cu capul, iar când bărbatul dădu să plece, îl strigă:
— Vă rog, domnule…
Acesta se întoarse şi îi răspunse:
— Da?
— Domnule, sunteţi cumva Iisus?

Refacere
Nu, nu era nicidecum Iisus. Dar întrebarea ei naivă dezvăluie un adevăr important cu privire la Iisus. Pe tot parcursul acestei cărţi, am discutat despre sensul vieţii, cruce, conflictul cosmic dintre Christos şi Satana, planul de mântuire, speranţa în cea de-a doua venire a lui Christos şi promisiunea vieţii veşnice într-o lume nouă, deoarece, indiferent cât de mult ne străduim sau cât de bune sunt intenţiile noastre, această lume nu ne garantează decât un singur lucru – moartea.
Totuşi, să fii urmaşul lui Iisus nu înseamnă doar să speri în ce se găseşte dincolo de viaţa aceasta. Cu siguranţă că religia creştină nu ar însemna nimic dacă nu ar exista speranţă dincolo de existenţa noastră actuală. Dar să fii urmaşul lui Iisus nu înseamnă nimic dacă nu ne schimbă în vreun fel viaţa de aici. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10), iar aceasta nu se referă doar la viaţa veșnică, ci şi la cea prezentă. Iisus vrea ca noi să avem viaţă din belşug acum. Doreşte cu ardoare să ne ofere o pregustare a ceea ce vom primi într-o bună zi, doar că într-o formă infinit mai bună şi pentru totdeauna.

Promisiuni de refacere
„[Intenţia Lui este] ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:10)
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Romani 6:3,4)
„Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6)
„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.” (Ezechiel 36:26)
„Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19)

Spre deosebire de alte religii, Biblia nu ne învaţă că trupul omenesc este, în sine, ceva rău. Nici nu afirmă, aşa cum o fac unele învăţături antice, că existenţa în trup ar fi un fel de pedeapsă, că, drept urmare a încălcării unor legi din eter, spiritele noastre libere au fost aruncate pe Pământ şi închise în această închisoare a cărnii. Din contră, primul capitol al Genezei ne arată că lumea şi toate făpturile din ea, în special oamenii, au fost create bune, într-un act deliberat şi planificat al lui Dumnezeu.

Decăderea noastră nu a fost spre trup, ci mai degrabă în trup, una care a început din trup şi a cărei consecinţă este pierderea acestui trup, adică moartea. Duşmanul nostru, moartea, constă în descompunerea corpurilor fizice pe care Dumnezeu le-a creat pentru noi. Această descompunere nu s-a aflat niciodată în planul lui Dumnezeu. El ne-a creat să trăim veşnic şi, mai mult, ne-a creat să trăim veşnic în trup, nu altfel. Planul Său este de a ne reface trupurile, înlocuindu-le cu unele care nu vor mai gusta distrugerea, durerea sau suferinţa vreodată.
Planul de mântuire înseamnă refacere. Dumnezeu vrea să redevenim ceea ce fusesem meniţi să fim de la bun început, cel puţin în măsura în care este posibil acest lucru acum. Iar vestea bună este că nu trebuie să aşteptăm până la a doua venire a lui Christos pentru ca această refacere să înceapă. Ea începe atunci când Îl acceptăm pe Iisus. Atunci începe o viaţă nouă pentru noi. Este o schimbare, un proces care începe aici şi acum şi care se va încheia când va reveni Christos.

Nu încape nicio îndoială că procesul de schimbare începe acum, în această viaţă. Nu este vorba despre o refacere la nivel fizic – cu toate că şi aceasta poate face parte din transformare, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu vindecător – căci transformarea fizică deplină şi completă va avea loc doar la revenirea lui Iisus, când vor învia morţii. Atunci, şi numai atunci, va fi şters pentru totdeauna răul pe care l-a produs păcatul în trupul nostru.

În schimb, refacerea care are loc acum este de ordin moral. Fiind de natură spirituală şi având rolul de a transforma caracterul, ea ne îmbunătăţeşte în mare măsură calitatea vieţii actuale şi ne ajută să ne pregătim pentru viaţa viitoare într-un cer nou şi pe un Pământ nou. Deşi ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi într-o lume îmbibată de violenţă, ură, poftă, lăcomie şi păcat, încă putem începe procesul de familiarizare cu o lume lipsită de toate aceste lucruri.

Povestea lui Ivan cel Prost
Lev Tolstoi a scris o povestire intitulată „Povestea lui Ivan cel Prost”. Personajele sunt trei fraţi, dintre care unul este lacom de bani, altul de putere, iar celălalt, „un prost”, este lipsit de orice ambiţie, lăsându-i întotdeauna pe ceilalţi să profite de el. În povestirea lui Tolstoi, Diavolul şi supuşii săi caută să distrugă această familie şi să aducă discordie între ei.
— Plecaţi acum, voi trei, li se adresează Diavolul unora din dracii săi, şi necăjiţi-i pe işti trei fraţi şi nu le daţi pace până n-or ajunge să-şi scoată ochii unul altuia1.

Izbutesc dracii tot ce şi-au propus în dreptul primilor doi fraţi, folosindu-se de lăcomia şi slăbiciunea lor, dar nimic nu îl poate distruge pe Ivan cel Prost, care, în ciuda faptului că e păcălit în nenumărate rânduri, nu cade în niciuna din capcanele lor, deoarece este prea naiv şi prea inocent pentru a muşca momeala. În final, Ivan nu numai că devine un om înstărit, dar le poartă de grijă şi fraţilor săi, care fuseseră ruinaţi de defectele lor de caracter. „Ivan încă trăieşte”, ni se spune în final, „şi mulţimi de oameni vin în regatul său. Fraţii săi au venit să locuiască împreună cu el, iar el le dă de mâncare.”2

Deşi este o simplă ficţiune, povestea lui Tolstoi dezvăluie un adevăr spiritual important, exprimat probabil cel mai bine de apostolul Pavel, care scria: „Noi suntem nebuni pentru Hristos” (1 Corinteni 4:10). După standardele lumii, idealurile creştine – blândeţea, umilinţa, dispoziţia de a întoarce şi celălalt obraz, iertarea, dragostea faţă de duşmani – îi fac pe urmaşii lui Iisus să pară nebuni.
Şi totuşi, priviţi standardele după care îi judecă lumea! Sunt nişte standarde în care primează lăcomia, pofta, ura, violenţa, invidia şi dorinţa de câştig, de putere şi de faimă. Acestea sunt criteriile după care sunt luate în derâdere trăsăturile creştine de caracter, cum ar fi puritatea, umilinţa, dragostea şi iertarea? Este ca şi cum o tânără virgină şi sănătoasă ar fi tachinată că face pe mironosiţa de o prostituată care moare de SIDA.

Experiment mental
Oamenii de ştiinţă fac adeseori experimente mentale, în care îşi închipuie situaţii greu de pus în practică. Să încercăm un astfel de experiment! Să ne închipuim că această lume nu ar fi guvernată de lăcomie, mândrie, prejudecată, avariţie, răzbunare, imoralitate sexuală, violenţă şi teroare, ci de virtuţi morale creştine: iertare, compasiune, umilinţă, dragoste şi abnegaţie. Cât de diferită ar fi această lume de cea în care trăim acum? În care din cele două aţi prefera să trăiţi: în cea reală sau în cea imaginată? În care din cele două aţi prefera să vă creşteţi copiii: în cea guvernată de principiile creştine sau în cea în care domnesc lăcomia, pofta, violenţa şi mândria?

Răspunsul este evident. Dumnezeu ne-a dat un cod moral, un standard după care să trăim, nu pentru a ne face viaţa mai nefericită, ci mai bună. Acum câteva mii de ani, Moise le-a spus celor din vechiul Israel: „Să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe care ţi le dau astăzi ca să fii fericit” (Deuteronomul 10:13). Cine să fie fericit? Ei şi toţi cei care respectau această lege.
Acelaşi lucru este valabil şi astăzi. Dumnezeu vrea să ne ofere aici o viaţă mai bună. Doreşte cu ardoare să ne scutească de toată suferinţa pe care păcatele noastre ne-o cauzează nouă înşine, dar şi altora. Dar nu poate face asta dacă noi nu respectăm această lege, în special nucleul acesteia, Cele Zece Porunci. Legea lui Dumnezeu nu ne poate ajuta cu nimic dacă o ignorăm, la fel cum o lege împotriva consumului de alcool la volan nu îl va proteja niciodată pe un şofer beat.

La reuniunea de 30 de ani de la terminarea liceului, un creştin s-a întâlnit cu oameni pe care nu îi mai văzuse din anii ’70. Văzându-le vieţile distruse, durerea, boala şi suferinţa (în mare parte cauzată de ei înşişi sau de cei din jurul lor), un gând i-a izvorât în minte: Slavă Domnului pentru Cele Zece Porunci! Era profund conştient de extraordinara protecţie oferită de ascultarea de poruncile divine.
Un asistent social din Philadelphia relata povestea unei tinere de 14 ani, însărcinată, care a călcat pragul unei clinici medicale. Cu lacrimi în ochi, spunea:
— Ştiu că Dumnezeu îmi iartă păcatul, dar – coborându-şi privirea înspre abdomenul umflat – urmările nu pot fi şterse atât de uşor.

Nu le putem şterge, nu-i aşa? Ar fi oricum suficient de rău dacă urmările păcatelor noastre, ale neascultării noastre, ne-ar răni numai pe noi. Dar lucrurile nu funcționează aşa. După cum am mai spus, nu trăim izolaţi. Cuvintele, faptele şi atitudinile noastre ajung mai departe decât respiraţia sau mirosul nostru. Iar cei pe care îi rănim cel mai adesea sunt de obicei cei care ne sunt cei mai apropiaţi. Ei simt din plin efectele neascultării noastre.
Un tată alcoolic îşi lasă fetiţa într-o maşină parcată, în timp ce el intră într-un bar pentru câteva păhărele, uitând cu desăvârşire de biata copilă; după câteva ore în frig, aceasta îşi pierde auzul la ambele urechi. O femeie adulteră se infectează cu o formă de herpes genital pe care îl transmite copilului ei la naştere şi care îi provoacă acestuia daune cerebrale permanente. Un adolescent fură bani pentru a-şi procura droguri şi ajunge la închisoare, aducându-şi astfel părinţii îndureraţi aproape în pragul mormântului. Un tată, abuzat în copilărie, ajunge la rându-i să-şi abuzeze propriul copil…
Şi lista poate continua la nesfârşit.

Factorul morfină
Tocmai de aceea ne-a dat Dumnezeu legea Sa morală, Cele Zece Porunci. Dacă sunt respectate, ele formează un zid de protecţie, un paravan care ne protejează de durerea şi suferinţa pe care o produce încălcarea lor. Legea lui Dumnezeu nu este menită să ne asuprească, ci să ne elibereze de consecințele inevitabile ale păcatului.
Întrebați-o pe mama al cărei adulter i-a cauzat sechele cerebrale pruncului ei cât de opresive i se par acum Cele Zece Porunci (ne-ar plăcea să îl întrebăm şi pe copilul ei adult, dar ar fi atât de retardat, încât nu şi-ar da seama despre ce vorbim)! Poate că băiatul de 12 ani al cărui tată i-a distrus viaţa şi familia în momentul în care a fugit cu fata vecinului ne-ar putea spune dacă i se par restrictive Cele Zece Porunci. Sau le-am putea cere părerea cu privire la aceste porunci miilor de oameni ucişi în întreaga lume în fiecare an (dar, bineînţeles, nu putem face acest lucru, deoarece sunt morţi).

Restrictive? Opresive? Da! Dar la fel sunt şi legile împotriva pedofiliei, a violului, a furtului de maşini, a crimei şi a incestului. Cele Zece Porunci sunt restrictive în acelaşi fel în care este restrictiv şi un părinte care îi interzice copilului să se joace în plin trafic.

Cât de mult ne îngrădesc libertatea acele semne care ne avertizează să nu traversăm un câmp minat! Cât de mult îngrădeşte drepturile piloţilor legea care nu le permite să piloteze avionul sub influenţa alcoolului! Cât sunt de nedrepte faţă de libertatea noastră acele legi care impun limite de viteză! Şi cât de îngrădiţi suntem de un Dumnezeu care ne impune să ascultăm de legea Lui morală!
După cum am văzut în capitolele anterioare, doar neprihănirea lui Christos – pe care a dovedit-o în timpul vieţii Sale desăvârşite şi pe care ne-o oferă în dar – ne poate mântui. Dar faptul că respectarea acestei legi nu ne mântuieşte nu înseamnă că Dumnezeu nu ne cere să o respectăm. Moartea lui Iisus pe cruce a demonstrat perpetuitatea şi caracterul de neschimbat al ei, pentru că, dacă legea ar fi putut fi schimbată pentru a se adapta stării noastre decăzute, atunci nu ar mai fi fost nevoie ca Christos să moară pentru noi. Crucea este dovada valabilităţii Celor Zece Porunci şi de aceea Noul Testament afirmă foarte clar că trebuie să le respectăm:

Supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu
„Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3)
„Prin aceasta ştim că Îl cunoaştem – dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el.”
(1 Ioan 2:3,4)
„Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: «Să nu preacurveşti» a zis şi: «Să nu ucizi». Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” (Iacov 2:10,11)
„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12)

Morfina nu poate salva viaţa unui pacient, dar cu siguranţă poate să i-o facă mai bună pentru un timp. Respectarea legii nu ne va mântui din păcat, dar poate face ca viața într-o lume guvernată de păcat să fie o experienţă mult mai puţin dureroasă. De aceea, Dumnezeu ne cheamă să respectăm legea Lui. Este pentru binele nostru. Ascultarea nu garantează că noi şi cei dragi nu vom avea parte de durere şi suferinţă – doar ne asigură că este mult mai puţin probabil să fim noi cei care cauzează acea suferinţă.

Dumnezeul cu buze palide
O explozie în lanţ din Coreea de Nord s-a soldat cu moartea a peste 160 de oameni. Agenţia de presă nord-coreeană care a relatat evenimentul a descris eforturile eroice ale unor cetăţeni care şi-au riscat – şi în anumite cazuri chiar şi-au pierdut – viaţa în încercarea de a salva din clădirile în flăcări portretul liderului nord-coreean Kim Jong-il şi pe cel al tatălui său decedat, Kim Il-sung.
„La auzul zgomotului puternic provocat de explozie, în timp ce se îndreptau spre casă pentru a lua prânzul, Choe Yong-il şi Jon Tong-sik, muncitori la Depozitul Provincial de Aprovizionare, s-au întors în grabă la depozit. Au fost îngropaţi sub ruinele clădirii prăbuşite, având parte de o moarte eroică în timp ce încercau să iasă cu portretul preşedintelui Kim Il-sung şi cel al liderului Kim Jong-il…
Profesoara Han Jong-suk, în vârstă de 56 de ani, şi-a dat de asemenea ultima suflare strângând portretele la piept…
O astfel de faptă nobilă a fost făcută şi de directoarea dispensarului regional, Pak Sun-mi, şi de alte şapte infirmiere… Mulţi oameni din regiune au scos mai întâi portretele şi abia pe urmă şi-au căutat membrii familiei sau bunurile personale.”3

Există în natura umană ceva înnăscut, ceva care a fost programat în noi probabil încă de la început, dar care a fost alterat de căderea în păcat şi care ne face să dorim să venerăm ceva, orice ar fi acel lucru. Iar acest „orice” înseamnă absolut orice: de la tauri şi broaşte până la staruri pop; de la împăraţi romani până la dictatori coreeni; de la Soare şi Lună până la bani, faimă, putere şi chiar eul propriu. Venerăm lucrurile pentru care trăim, ceea ce credem că este important, că oferă sens vieţilor noastre. Şi venerăm ceea ce considerăm a fi „divin”, chiar dacă ce înţelegem noi prin divin nu este neapărat o divinitate. Din contră, oamenii se închină deseori unor dumnezei pe care şi i-au creat singuri, dumnezei care nu pot împlini nici măcar cele mai profunde nevoi ale vieţii acesteia, darămite să ne ofere ceva pentru cea viitoare.

În piesa lui Shakespeare Iuliu Cezar, Brutus şi Cassius complotează pentru a-l ucide pe Cezar. Iată cuvintele lui Cassius:
„Pe lume, tu şi eu, venirăm liberi
Întocmai ca şi Cezar. Ne hrănirăm
Asemenea cu el şi frigul iernii
Îl îndurăm şi noi la fel ca dânsul.
Mi-aduc aminte că-ntr-o zi de iarnă
Crud răscolită de furtuni, când Tibrul
Sălbatec se zbătea-ntre maluri, Cezar
Îmi spuse: «Poţi tu, Cassius, în valul
Cel mânios să mă urmezi şi până
Acolo unde vezi înot să mergem?»
Abia a zis şi-am şi sărit în apă
Aşa-mbrăcat precum eram. Şi dânsul
Sări şi el. Mugea cumplit şuvoiul,
Cu braţe voiniceşti tot despicându-l
Şi piept ţinându-i cu înverşunare.
Dar n-apucarăm să atingem ţinta
Ce el îmi arăta, că Cezar strigă:
«Mă duc la fund, o Cassius, m-ajută.»
Întocmai ca măritul bun Aeneas
Ce-n cârcă-l luă pe tatăl lui, Anchise,
De flăcările Troiei mântuindu-l,
Pe Cezar istovit l-am scos din Tibru
Ei, iată omul înălţat ca zeii,
În timp ce bietul Cassius se încovoaie
Când Cezar plictisit un semn îi face.
Alt’dată-n Spania, zăcând de friguri,
Fiori îl zgâlţâiau atât de tare
Că mă uitam cum tremură. Da, Zeul
Să tremure ştia. Mişelul sânge
Fugise de pe buzele-i şi ochiul,
Ce lumea ţine-n spaimă, se stinsese.
Îl auzeam gemând. Această gură
Pe care toţi romanii o ascultă
Şi vorbele-i le cere să le-nsemne,
Striga: «Titinius, dă-mi apă!» Astfel
Se vaită bolnava copiliţă.
O, zei, uimirea mă cuprinde astăzi
Văzând un om atât de bicisnic
În fruntea mândrei lumi şezând, el singur
Păstrându-şi ramura de palmier.”4
Cel puţin Cassius a aflat ceea ce alţii nu descoperă decât când e prea târziu, şi anume cât de slabi, de neputincioşi şi de umani sunt toţi dumnezeii noştri falşi.

Niciun alt dumnezeu
Probabil tocmai de aceea prima poruncă ne cere un lucru simplu: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). De fapt, nici nu există alţi dumnezei, cu excepţia celor creaţi de noi. Doar Dumnezeu, Acela care ne-a creat, merită închinarea noastră. De la organismele unicelulare şi până la tendoanele ce leagă oasele din trupul nostru, toate vin de la El; şi pentru că El doreşte să cunoaştem acest adevăr, ne-a dat chiar de la început această poruncă, ca o bază pentru toate celelalte care vin după ea.

Filosoful şi scriitorul Bertrand Russel a fost închis un timp pentru că s-a opus Primului Război Mondial. Gardianul său, stând cu el la taifas, îl întrebă ce religie avea.
— Sunt agnostic, îi răspunse Russel.
Neavând prea multe clase, gardianul îl privi bănuitor la început, dar apoi, luminându-şi faţa, spuse:
— Cred că e în regulă. Cu toţii ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu, nu-i aşa?
Nu, nu-i aşa! Există un singur Dumnezeu, divinitatea care a creat lumea, şi pentru că este Creator, are dreptul de a ocupa primul loc în vieţile noastre. De aceea, atunci când a fost întrebat care este cea mai importantă poruncă, Iisus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:37,38). Dar cum am putea face acest lucru dacă mai sunt şi alţi „dumnezei” înaintea Lui?
Remarcaţi de asemenea că Iisus a spus: „Aceasta este cea dintâi… poruncă”! Dar prima poruncă nu este: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”? Tocmai asta e ideea! Iisus interpretează de fapt prima poruncă, spunând că trebuie să Îl iubim pe Domnul, Dumnezeul nostru, cu tot ce avem, fiindcă tot ce avem vine de la El.

Fără chipuri cioplite
Strâns legată de prima poruncă este a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:4-6).
Dumnezeu a dat această poruncă Israelului într-un moment în care naţiunile vecine erau cufundate în idolatrie. Deşi aproape nimeni nu se mai închină astăzi în faţa unor statui de broaşte sau de tauri, lumea contemporană este la fel de idolatră ca atunci când israeliţii rătăceau prin deşertul Sinai. Şi mai rău este că idolii şi dumnezeii falşi la care se închină lumea de azi sunt la fel de goi, de inutili şi de periculoşi ca pe vremea când egiptenii antici se închinau statuilor zeiţei-pisică.

De ce I-ar păsa lui Dumnezeu că oamenii se închină la idoli? În calitatea Sa de creator al universului şi susţinător al întregului cosmos, nu ar putea El să le îngăduie unor fiinţe de pe o astfel de planetă micuţă să se închine şi altcuiva decât Lui Însuşi?
Răspunsul este simplu: Dumnezeu ne iubeşte (a dovedit acest lucru atunci când L-a trimis pe Iisus) şi ştie că oamenii nu se pot ridica mai presus de lucrurile pe care le venerează sau la care se închină. Naţiunile păgâne din jurul vechiului Israel participau la unele din cele mai degradante practici religioase, care includeau de la prostituţie sacră, în cadrul templelor, până la sacrificarea copiilor pe altare. Dacă dumnezeii la care se închinau aceste popoare erau asemenea animalelor, atunci cum ar fi fost posibil ca oamenii să se ridice la un nivel mai înalt decât cel al unui animal?

În mod similar, cei care îi adoră pe Michael Jackson, pe Britney Spears sau pe ultimele vedete pop nu se vor ridica la un nivel moral mai înalt decât al starurilor spre care privesc. Dar, fie că e vorba de Michael Jackson, de Jackson Browne, de bani, de faimă sau de succes, atunci când aceste persoane sau lucruri devin idoli, obiecte de închinare, nu e nevoie să fii profet ca să-ţi dai seama că nu vor lăsa în urmă decât dezastru. Însă, pentru că ne iubeşte, Dumnezeu vrea ceva mult mai grandios pentru noi. El doreşte cu ardoare să aspirăm spre cel mai înalt nivel posibil şi să ne scutim astfel de acea suferinţă pe care o aduce în mod inevitabil o viaţă de rebuturi morale. De o astfel de înnobilare morală ne putem bucura doar atunci când ne închinăm, Îi slujim şi ne supunem lui Dumnezeu, nu idolilor creaţi de noi înşine.

Factorul Dachau
Cineva care a vizitat lagărul de concentrare de la Dachau povestea cum ghidul a început turul discutând despre Charles Darwin şi teoria evoluţiei. După spusele sale, politica rasială nazistă deriva din ideea „supravieţuirii celui mai adaptat”, concepţie conform căreia toate speciile se află într-o constantă luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire, luptă pe care o câştigă doar cei mai adaptaţi sau mai puternici. De-a lungul timpului, aceste idei au devenit bazele darwinismului social, în viziunea căruia unii oameni sunt mai puternici, mai avansaţi din punct de vedere rasial pe scara evoluţiei decât alţii şi că, astfel, versiunile inferioare, care ar putea să stea în calea celor mai avansate, trebuiau să fie eliminate. În viziunea multora, concluzia naturală a acestui mod de gândire a fost Holocaustul.

Indiferent dacă suntem de acord cu această logică sau nu, nu încape îndoială că scenariul evoluţionist tipic, conform căruia toate formele de viaţă sunt produsul purei întâmplări, nu pot ajuta la modelarea principiilor morale ale oamenilor. Ar trebui ca moralitatea să fie o invenţie umană, deoarece nu există nimeni şi nimic mai presus de noi care să ne arate ce este cu adevărat bine şi ce este rău. În schimb, cei care cred că suntem făcuţi cu toţii după chipul lui Dumnezeu, o divinitate care şi-a dat viaţa pentru păcatele oamenilor, ar trebui să aibă concepte morale diferite de cei care cred că suntem doar produsul întâmplării şi ale căror vieţi sunt complet lipsite de scop şi sens.

Iată de ce sunt importante primele două porunci – deoarece, cât timp ne amintim că Domnul este Dumnezeu, Creatorul, şi că El este o divinitate morală şi dreaptă, vom fi şi noi mai circumspecţi în acţiunile noastre, ştiind că există un Dumnezeu al dreptăţii care ne va trage la răspundere. Dacă însă, conform schemei darwiniene, nu există nicio autoritate morală mai presus de noi înşine, iar binele suprem este propria supravieţuire, atunci moralitatea cea mai înaltă este asigurarea acestei supravieţuiri. Prin urmare, dacă eliminarea raselor inferioare ajută la înaintarea acestui bine moral, atunci de ce să nu le eliminăm?

Un Dumnezeu adevărat are grijă de cei slabi
Pe de altă parte, închinarea la adevăratul Dumnezeu ar trebui să ne facă să avem grijă de cei slabi, nu să îi înlăturăm ca pe nişte obstacole care împiedică evoluţia. Închinarea la adevăratul Dumnezeu ar trebui să ne impulsioneze să tratăm toate fiinţele umane (membrii familiei, prieteni, oameni ai străzii, chiar duşmani) ca fiinţe create după chipul divin, nu ca pe nişte rezultate întâmplătoare ale timpului şi spaţiului. De aceea a zis Iisus: „Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i… Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6:27-31). De aceea a mai zis că ar trebui să-i iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine (Marcu 12:31) sau că ar trebui să îi hrănim şi să îi îmbrăcăm pe cei nevoiaşi şi flămânzi deoarece, „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi [sic!] le-aţi făcut” (Matei 25:40).
Două lucruri sunt certe: (1) Iisus nu a predicat o moralitate a supravieţuirii celui mai adaptat şi (2) El credea că închinarea înaintea Dumnezeului adevărat ar trebui să ne facă să atingem un nivel de bunătate, de blândeţe şi de moralitate pe care nu l-am fi putut atinge niciodată prin închinarea la bani sau la broaşte.

Dumnezeul mântuitor
Dar idolatria, venerarea unor dumnezei falşi, mai ridică o problemă, pe care o ilustrează din nou Lev Tolstoi într-una din nuvelele sale, intitulată „Cât pământ îi trebuie unui om”5. În ea, un fermier pe nume Pahom îşi spune:
— Dacă ar fi pământ îndestul, n-aş avea teamă de nimeni, nici chiar de dracu’!
Diavolul trăgea cu urechea:
— Bine, cugetă necuratul, ne-om răfui noi; am să-ţi dau pământ îndestul. Cu pământul am să te ispitesc.
Pahom aude mai apoi de başkiri, oameni care vindeau pământ la un preţ foarte mic. Merge la ei, iar aceştia îi oferă pământ pentru preţul de „o mie de ruble ziua”. Pentru o mie de ruble putea cumpăra pământ cât putea cuprinde cu pasul într-o singură zi, dar cu o condiţie:
— Trebuie să te învoieşti, i-au spus ei, că-ţi pierzi toţi banii dacă nu te întorci în aceeaşi zi în locul din care ai pornit.

Încântat, Pahom porneşte la drum, marcând marginile acelui pământ virgin şi bogat. Continuă să meargă cât de mult poate înainte de a se hotărî să se întoarcă. Deşi a bătut cu pasul mult pământ, îşi dă imediat seama că trebuie să se întoarcă de unde a plecat sau va rămâne fără tot acel pământ. Epuizat (de cât de mult umblase), vede că nu mai are timp de pierdut deoarece soarele era în asfinţit. Cuprins de panică, Pahom îşi continuă cursa şi reuşeşte să ajungă foarte aproape de locul din care a plecat, dar se prăbuşeşte şi cade mort.
„Başkirii ţistuiră din limbă: le părea rău de el.”

„Argatul luă hârleţul, îi săpă o groapă de trei coţi, cât să-l cuprindă din cap până-n picioare, şi-l înmormântă.” Astfel îşi termină Tolstoi povestea.
Să presupunem totuşi că Pahom, mai puţin lacom, mai puţin zgârcit şi fără a fi făcut un dumnezeu din bani, în loc să moară, ar fi reuşit să ajungă de unde plecase înainte de apusul soarelui şi, astfel, tot pământul cu toate bogăţiile pe care le-ar fi produs ar fi devenit ale sale. În final, tot de trei coţi de pământ ar fi avut nevoie. Moartea îl aştepta indiferent de realizările sale. Cât de mărunte sunt toate acestea în faţa morţii! Cât de nesemnificative sunt ele de fapt!

Fiecare din noi, asemenea lui Pahom, este doar un păcătos corupt şi egoist care stă înghesuit, alături de alte câteva miliarde ca el, pe o planetă a cărei suprafaţă este acoperită în mare parte de apă sărată nelocuibilă. Indiferent cine suntem sau cât de bogaţi, de fericiţi şi de împliniţi am fi, natura tot încearcă să ne ucidă şi pe noi, şi pe cei pe care îi iubim, fie încet, fie repede, fără vreo urmă de remuşcare – iar acest lucru îi reuşeşte, într-un fel sau altul, întotdeauna. Oricât de bine ne organizăm şi ne plănuim viaţa, cariera, finanţele sau familia, ceva ne pândeşte în permanenţă, ceva care ne poate răpi toate aceste lucruri şi le poate distruge sau întoarce împotriva noastră, astfel încât să ne ruineze atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. Dacă, aşa cum spunea Benjamin Franklin, moartea şi impozitele sunt singurele lucruri sigure din această viaţă, atunci toate celelalte lucruri pe care le iubim, le preţuim şi de care avem nevoie nu sunt cu nimic mai sigure decât şansa de a câştiga marele premiu la loterie.

Dumnezeul care poate învinge entropia
Trăim într-o lume care, în şi prin ea însăşi, ne conduce pe toţi înspre tragedie. Toate marile sale cauze politice (care sunau promiţător la un moment dat) au dat greş. Este o lume în care totul se îndreaptă spre colaps şi entropie. Prin însăşi natura ei, o astfel de lume are nevoie de salvare, şi totuşi omenirea, cu toată tehnologia şi ştiinţa de care dispune, nu poate decât să îi prelungească agonia. Nu o va putea opri niciodată. Orice am crede că ar putea face pentru noi idolii şi dumnezeii noştri, ei nu ne pot salva din faţa morţii. Singurul care poate face asta este adevăratul Dumnezeu, divinitatea care ne-a dat viaţă.
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu… Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic… Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea şi-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă. Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi şi ploaia îi face să crească. Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc ca să coacă pâine şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carnea, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: «Ha! ha! M-am încălzit, simt focul!» Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: «Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!»” (Isaia 44:6-17).

Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu? Renume, succes, bani, sex sau putere – ce bine ne vor aduce toţi aceşti idoli atunci când membrii familiilor ne vor alege sicriele sau ne vor îndesa cenuşa într-o urnă? Domnul a dorit atât de mult ca noi să avem viaţă veşnică, încât a suferit pe cruce pentru noi. S-a dat pe Sine, cel mai bun lucru pe care îl putea oferi cerul, pentru a ne mântui. Prin urmare, El nu doreşte să irosim totul pe lucruri deşarte, zadarnice şi inutile, care nu ne pot oferi singurul lucru de care fiecare om are nevoie – asigurarea că moartea nu trebuie să fie veşnică.

În deşert
Talmudul, un comentariu ebraic antic al Bibliei, conţine o povestire despre un om care se furişează în hambarul vecinului său pentru a fura grâu. Îl duce acasă, îl macină, iar din făina obţinută coace pâine. Apoi, înainte de a mânca, îşi ridică glasul în rugăciune, rostind o binecuvântare asupra pâinii. Un astfel de om, spune Talmudul, nu binecuvântează, ci blestemă.
Un predicator creştin, pe nume Tony Campolo, povestea cum a fost ameninţat cu pistolul şi jefuit. După ce i-a luat portofelul, hoţul şi-a întrebat victima:
— Cu ce te ocupi?
— Sunt pastor baptist, a răspuns Campolo.
— O, a exclamat hoţul, eşti baptist? Şi eu sunt.

Un rabin povesteşte despre un spărgător de bănci din Israel care, deşi era dreptaci, a ţinut pistolul cu mâna stângă în timpul unui jaf. De ce? Pentru ca, în timp ce ieşea cu prada, să poată înfăptui actul pios de a atinge mezuzahul (un obiect mic agăţat de tocul uşii pentru a le reaminti evreilor de lege).
Ce poruncă au încălcat indivizii de mai sus? Pe cea de-a treia, care spune: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Exodul 20:7). Deşi nu încape îndoială că porunca ne avertizează să nu-L amintim pe Dumnezeu sau numele Său într-un blestem, ea este cu siguranţă mult mai amplă.

Cheia pentru înţelegerea acestei porunci se află în cuvântul ebraic tradus aici prin „deşert”, cuvânt care înseamnă de fapt „nimic”, „deşertăciune”, „lipsă de valoare.” Ceea ce ne spune de fapt această poruncă este să nu folosim numele lui Dumnezeu cu uşurinţă. Să nu folosim sau să nu ne folosim de numele Său într-o manieră superficială. Poate că cel mai bun mod de a exprima această poruncă este: „Nu fi un ipocrit religios!”

Ipocrizia este şi-aşa destul de rea, dar cea religioasă este mult mai rea, acesta fiind fără îndoială motivul pentru care Iisus le-a adresat cele mai aspre cuvinte nu persoanelor adultere (Ioan 8:1-11), nu femeilor desfrânate (Ioan 4:2-42), nu tâlharilor (Luca 23:39-43) şi nici măcar criminalilor (Faptele apostolilor 9:4-6), ci celor care îşi mascau răutatea sub roba pioşeniei şi a religiei formale.

Ipocrizie spirituală
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi, de aceea veţi lua o mai mare osândă.
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă…

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuie să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.»
Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” (Matei 23:13-33)

Factorul amish
Iisus nu a vorbit atât de dur nimănui, nici măcar prostituatelor sau hoţilor. În schimb, El i-a condamnat pe cei care Îi luau numele în deşert prin faptul că puneau stăpânire pe casele văduvelor şi îşi acopereau hoţia sub spoiala rugăciunilor interminabile sau prin faptul că îndeplineau ritualuri religioase pentru a părea evlavioşi, cu toate că neglijau bunătatea, mila şi compasiunea. I-a criticat cu asprime pentru obsesia lor faţă de curăţia rituală exterioară care însoţea legile dietei ebraice, în timp ce minţile şi inimile le erau pline de lăcomie şi de slăbiciuni.

Imaginaţi-vă cum ar fi dacă toţi cei care afirmă că sunt urmaşi ai lui Iisus ar trăi după principiile predicate de El! Familiile, căsniciile şi relaţiile cu copiii, cu colegii şi cu prietenii noştri ar fi mult mai bune dacă noi, care ne-am asumat identitatea de urmaşi ai lui Dumnezeu, nu I-am lua numele în deşert.
În vara anului 2006, în statul american Pennsylvania, un om înarmat a pătruns într-o şcoală a comunităţii amish şi i-a lăsat pe toţi să plece, cu excepţia fetelor, pe care a început să le ucidă una câte una. Gândul că acele copile îmbrăcate în rochii lungi şi cu bonete pe cap au fost omorâte cu sânge rece a frânt inimile oamenilor de pretutindeni.

Şi totuşi, oamenii de pretutindeni au primit o lecţie puternică despre ce înseamnă respectarea poruncii a treia. Aceiaşi membri ai comunităţii amish, în timp ce îşi plângeau copiii morţi, făceau apel la oameni să-l ierte pe ucigaş. Bunicul uneia dintre fetiţele ucise, aflat la căpătâiul sicriului, spunea:
— Îi învăţăm pe tinerii noştri să nu gândească nimic rău în dreptul acestui om.
Câţiva membri amish au participat chiar şi la înmormântarea criminalului, iar alţii şi-au oferit sprijinul şi ajutorul soţiei şi familiei acestuia.

Cât de diferită ar fi lumea în care trăim dacă toţi aceia care şi-au asumat identitatea de urmaşi ai lui Dumnezeu şi-ar manifesta-o în felul acesta! Vestea bună este că nu trebuie să aşteptăm ca toţi ceilalţi, fie ei creştini practicanţi, să înceapă să facă acest lucru. Îl putem chema pe Iisus în inimile noastre, ne putem deschide înaintea Lui şi putem lăsa sfinţenia Lui să acţioneze în noi începând chiar din acest moment. Poate că nu vom schimba lumea, dar putem alege să ne schimbăm pe noi înşine, o transformare pe care Dumnezeu o va realiza în vieţile noastre dacă Îi permitem acest lucru, transformare care le va face mai bune chiar aici şi chiar de acum. Acesta este motivul pentru care ne-a dat Dumnezeu legea Sa – pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi existenţa. Şi puţine sunt lucrurile care pot face asta mai bine decât ascultarea de a treia poruncă.

9,6 mach
Noul record mondial în rândul avioanelor cu reacţie este modelul X-43A de la NASA, care poate survola cerul cu o viteză de 9,6 mach, adică în jur de 11 760 km/h. Deşi mult inferior celui atins de X-43A, recordul de viteză la sol a fost stabilit în 1997 de automobilul cu reacţie Thrust SCC, care a umplut de fum un deşert din Nevada, la o viteză de 1 223 km/h. Dacă Cristofor Columb ar fi avut o ambarcaţiune ca aceea care a stabilit recordul mondial (510 km/h), America şi-ar fi putut sărbători deja tricentenarul.

Nu încape îndoială că ne mişcăm din ce în ce mai repede pe zi ce trece. Printr-o simplă atingere a ecranului telefonului mobil sau cu un singur click de mouse, putem face ceea ce înainte ne-ar fi luat săptămâni, luni sau chiar mai mult. Cu 25 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă erau uimiţi că un computer gigantic putea procesa un miliard de unităţi de informaţie pe secundă (un gigahertz), ceea ce în zilele noastre reprezintă viteza medie de lucru a unui laptop obişnuit. Peste câţiva ani, aceste viteze de un miliard sau un miliard şi jumătate de calcule pe secundă vor fi depăşite, căci cele mai multe programe nu vor mai putea rula la asemenea viteze. Unele computere lucrează deja în teraflopi (un trilion de calcule pe secundă). În cele din urmă, vitezele măsurate în gigahertzi vor fi la fel de învechite ca şi imprimantele matriciale.

Dar în ciuda faptului că am ajuns să ne mişcăm cu viteze pe care strămoşii noştri le-ar fi considerat miraculoase sau chiar supranaturale, majoritatea oamenilor se plâng de acelaşi lucru, şi anume de lipsa timpului. Suntem epuizaţi şi extenuaţi deoarece, orice am face şi oricât de repede am face acel lucru, oriunde am merge şi oricât de repede am ajunge acolo, mai există încă extrem de multe lucruri de făcut şi numeroase alte locuri în care trebuie să ajungem, iar minutele de care avem nevoie pentru a face aceste lucruri nu ne sunt niciodată îndeajuns. Dacă ziua ar avea 36 de ore, tot nu ar ajuta la nimic: am avea nevoie de şi mai mult timp. Timpul este un tiran care ne ia tot ce avem şi ce avem nu este niciodată suficient.

Prin urmare, cât de uimitor este faptul că Dumnezeu a dat omenirii, cu mii de ani în urmă, o poruncă menită să ne protejeze de tirania timpului! Dumnezeu a săpat în piatră un refugiu inviolabil şi indestructibil din calea tăcutei şi neînduplecatei scurgeri a timpului, care ne ţine prizonieri în fluxul său nemilos. Cunoscut sub numele de „sabat”, îşi are originea în însăşi crearea lumii, adică a făcut parte din creaţia iniţială, fiind ceva la fel de primordial şi de fundamental ca şi timpul însuşi, deoarece constituie o componentă a timpului.

Porunca sabatului
În relatarea creaţiei, din Geneza, Dumnezeu face Pământul, cerul şi toate celelalte lucruri în şase zile. Dar ce se întâmplă apoi?
„Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse” (Geneza 2:1-3).

Remarcaţi următoarele aspecte:
1. Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea înainte de păcatul lui Adam şi al Evei. Ziua a şaptea, ca timp sacru şi sfânt, îşi are originea într-o lume perfectă. Prin urmare, toate încercările de a o lega în mod exclusiv de tipurile, simbolurile şi sărbătorile care arătau spre Iisus sunt sortite eşecului, deoarece toate aceste lucruri au apărut după intrarea păcatului în lume, iar ziua a şaptea a fost sfinţită înainte de acest moment.
2. Şi mai evident este faptul că ziua a şaptea, ca zi sfântă, a existat cu mii de ani înainte de poporul evreu. Ideea că sabatul este în exclusivitate evreiesc este complet falsă. Nu putem nega faptul că evreii şi-au însuşit sabatul şi au aderat la el, dar asta nu face din această zi o sărbătoare exclusiv evreiască, după cum nici Crăciunul nu poate fi exclusiv al unei familii care se hotărăşte dintr-odată să îl sărbătorească. Ca şi în cazul sabatului, Crăciunul a existat dinainte, iar această familie a început pur şi simplu la un moment dat să îl ia în considerare.

În ce priveşte sfinţenia celei de-a şaptea zile, strâns legată de relatarea creaţiei este a patra poruncă a lui Dumnezeu. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).

Observaţi cum această poruncă se leagă în mod direct de creaţia în şase zile descrisă în Geneza. Astfel, sabatul, atât în Geneza, cât şi în Exodul, nu face doar legătura între ziua a şaptea şi Dumnezeul creator, ci accentuează şi faptul că El a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Prin urmare, porunca din Exodul nu dezvăluie pentru prima dată caracterul sfânt al zilei a şaptea ca amintire a creaţiei, ci le spune pur şi simplu israeliţilor să îşi „amintească” ceea ce era deja cunoscut: că ziua a şaptea, sabatul, este o amintire sacră a creaţiei, fiind binecuvântată şi sfinţită la sfârşitul acelei prime săptămâni.

Bucuria sabatului
Printre alte lucruri, ceea ce Dumnezeu a oferit omenirii prin sabat este un refugiu săptămânal din faţa tiraniei timpului. Dumnezeu ne porunceşte să ne odihnim şi să dedicăm a şaptea parte din viaţa noastră unor activităţi care să nu implice munca noastră cotidiană. Nu e o cerinţă, ci o stipulare, la fel cum sunt şi interdicţiile împotriva crimei, a adulterului şi a furtului. Iată cât de serios tratează Dumnezeu problema odihnei săptămânale!

De ce? Deoarece ştie că, dacă ar fi după noi, nu ne-am putea apăra niciodată de tirania timpului. Timpul este un stăpân sever, căruia nu îi putem rezista singuri. Impulsul de a ne supune lui este prea mare, atracţia este prea puternică să-i putem opune rezistenţă. Prin urmare, Dumnezeu ne-a dat sabatul, un refugiu din calea unui torent care, altfel, ne-ar mătura cu totul.
Nu de puţine ori, în tumultul şi agitaţia vieţii, în timp ce încercăm să câştigăm bani, să avansăm în carieră şi să înaintăm cu orice preţ, lăsăm în urmă soţi sau soţii, copii şi persoane pe care le iubim. Dumnezeu ne spune: Nu, nu vreau să se întâmple asta, iar pentru a vă proteja, am instituit pentru voi acest refugiu în timp, un „loc” sacru în care şeful, facturile şi lucrurile care domină în timpul celorlalte zile din săptămână să nu aibă acces.
Un om de afaceri bogat şi plin de succes îşi trăia ultimele zile din viaţă. Privind înapoi în timp, îl străbătu un gând şi îşi spuse în sine: Dacă aş putea să o iau de la capăt, aş vrea să petrec mai mult timp la birou şi mai puţin cu soţia şi copiii mei.

Vi se pare ridicol? Ce om, aflat în pragul morţii, şi-ar dori să fi petrecut mai puţin timp alături de familie şi de cei dragi? De fapt, majoritatea îşi doresc să fi petrecut mai puţin timp alergând după bani şi mai mult timp în sânul familiei. Sabatul ne oferă o „felie” de timp în fiecare săptămână – fără excepţie –, timp pe care să îl dedicăm într-un mod special celor pe care îi iubim şi îi preţuim cel mai mult.

Un sabat pentru toată familia
Este de asemenea foarte interesant faptul că, alături de căsătorie, sabatul este singura instituţie care a supravieţuit din lumea de dinaintea căderii în păcat. Ambele au existat înainte de păcat, ambele îşi au originea într-o lume nedecăzută şi ambele vizează în mod inerent relaţiile dintre oameni. Nicio căsnicie care îşi merită numele nu poate supravieţui fără ca cei doi să petreacă timp împreună, deoarece doar o interacţiune constantă poate dezvolta şi aprofunda o relaţie. Deşi o căsnicie are cu siguranţă nevoie de mult mai mult timp decât cele 24 de ore ale sabatului, această zi oferă oportunitatea petrecerii unui timp de calitate împreună, timp care, dacă este protejat de lucrurile care ne distrag atenţia în timpul săptămânii, poate întări legăturile căsătoriei. Iar în această eră a divorţurilor, cât de minunat este să avem la dispoziţie această „felie” de timp învelită într-un ambalaj atât de special!

Sabatul nu întăreşte doar relaţia dintre soţi, ci şi pe cea dintre părinţi şi copii. În mod deosebit atunci când copiii sunt mici, sabatul le acordă părinţilor un timp special împreună cu familia, deoarece, din nou, multora din lucrurile de „adulţi” (şeful, slujba, facturile, treburile casei) nu li se permite să intervină şi să răpească din timpul pe care copiii doresc şi au nevoie să îl petreacă alături de ei. Câţi copii nu cresc având resentimente faţă de cei care le-au dat viaţă deoarece aceştia au fost prea ocupaţi cu griji pentru a le mai acorda şi lor atenţie! Sabatul poate oferi un antidot, fiindcă, dacă este respectat în mod corect, nu permite acestor „griji” să-şi facă loc. Sabatul nu este o baghetă magică. Nu este nici garanţia unui cămin strâns unit. Dar ne asigură că familiile vor dispune de timpul necesar pentru a construi un cămin. În această lume grăbită, în care tirania timpului pare mai puternică decât oricând, cât de extraordinar este acest refugiu!

Făcând abstracţie de toate ramificaţiile profund teologice ale acestui subiect (care nu sunt puţine la număr), sabatul ne oferă ocazia de a construi relaţii solide, iar acest lucru se datorează faptului că sabatul ţine de timp, iar relaţiile sănătoase au nevoie de timp. Timpul în sine poate fi etern, dar cantitatea de care dispune fiecare nu este deloc eternă. Cât de multe minute, săptămâni, ani sau decenii preţioase (pierdute în mod irevocabil pentru totdeauna) am petrecut ocupându-ne cu lucruri lipsite de valoare? Este ca şi când cineva ar primi milioane de dolari şi i-ar folosi drept combustibil pentru sobă şi nimic mai mult. Poetul Mark Strand scria despre nişte bătrâni aflaţi într-un azil care se gândeau la anii scurşi pentru totdeauna din vieţile lor. „Este prea târziu să mai călătoreşti/Sau chiar să mai găseşti un motiv/Pentru care să fi meritat totul.”6 Cât de trist este să te uiţi înapoi şi să nu găseşti niciun motiv pentru care viaţa ta să fi meritat a fi trăită!

Punând deoparte în fiecare săptămână o porţiune de timp pentru noi, sabatul ne acordă posibilitatea de a-l folosi pentru ceva ce nu vom regreta niciodată, cum ar fi construirea de relaţii cu cei pe care îi iubim şi îi preţuim. E posibil ca cineva să regrete timpul pierdut cu un număr interminabil de lucruri, dar cine ar deplânge timpul petrecut pentru consolidarea legăturilor familiale şi de prietenie? Sabatul ne oferă această şansă, punând deoparte a şaptea parte din viaţa noastră tocmai în acest scop, fără a lăsa să pătrundă „intruşi”.

Creaţia
Totuşi, în spatele acestei porunci se află mult mai mult decât doar construirea de relaţii interpersonale. Dacă deschideţi orice Biblie, veţi observa că nu începe cu afirmaţii despre mântuirea prin Iisus sau despre doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă. Nu spune nimic de păcat, de judecată sau de a doua venire a lui Christos.

În schimb, Biblia începe cu doctrina care stă la baza tuturor celorlalte învăţături, iar aceasta este creaţia: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Creaţia este actul inaugural, primul principiu, axioma de la care pornesc toate celelalte adevăruri ale Scripturii, deoarece toate acestea devin lipsite de sens dacă sunt separate de Dumnezeul creator.
Gândiţi-vă un pic la acest lucru! Ce înseamnă convingerile creştine fundamentale (mântuirea, ispăşirea, crucea) fără un Dumnezeu creator? Ce rost are ispăşirea într-o lume fără Dumnezeu? Din ce anume suntem mântuiţi dacă El nu există? Iar dacă evoluţia ateistă este sursa existenţei noastre, atunci ce semnificaţie mai are crucea decât moartea încă unui evreu? Cum putem înţelege căderea în păcat separat de originile noastre? La urma urmei, de unde am căzut şi la ce statut vom fi readuşi? Fără relatarea biblică a originilor, toate convingerile creştine, de la cruce şi până la a doua venire a lui Christos, devin lipsite de sens.

O altă idee esenţială este aceea că, în Scriptură, există o legătură complexă între Iisus Creatorul şi Iisus Răscumpărătorul. În deschiderea evangheliei sale, Ioan arată în mod clar că Christos Răscumpărătorul este Christos Creatorul: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Pavel, în Epistola către coloseni, exprimă aceeaşi idee: „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16).

În teologia creştină, autoritatea lui Christos, puterea şi eficienţa Sa ca răscumpărător rezultă direct din rolul pe care îl îndeplineşte în calitate de creator. În toate sensurile posibile, teologia Noului Testament se bazează în mare parte pe rolul Său de creator. Fără Christos Creatorul, creştinismul va fi lipsit şi de Iisus Răscumpărătorul. Iar fără Christos Răscumpărătorul, creştinismul devine doar o aripă a iudaismului. Primele capitole ale acestei cărţi s-au concentrat asupra creaţiei tocmai pentru că aceasta reprezintă un element extrem de fundamental pentru învăţăturile creştinismului şi cele ale Bibliei.

Sabatul sau duminica?
Având în vedere creaţia şi în mod deosebit rolul de creator al lui Iisus, importanţa sabatului devine evidentă. Această zi face trimitere la Iisus, fiindcă El este Creatorul, rolul său fundamental, baza întregii Sale activităţi. El deţine autoritatea pe care o are deoarece este Acela care „a făcut cerurile şi pământul” (Psalmii 124:8; Isaia 37:16;2 Cronici 2:12), iar sabatul este semnul acestei autorităţi, fiind inclus în actul creării „cerurilor şi pământului”.
Acest lucru devine important atunci când ne întrebăm de ce creştinii cred că duminica, prima zi a săptămânii, a înlocuit sabatul, a şaptea zi a săptămânii. La prima vedere, acest aspect poate părea lipsit de importanţă. De ce ar conta cu adevărat o zi anume, fie ea duminica sau cea indicată de porunca a patra, adică ziua a şaptea? Desigur, singurul lucru important este să avem o zi de odihnă, orice zi, necontând care anume, nu-i aşa?

Să nu ne grăbim! Dacă, după cum am văzut înainte, sabatul, ziua a şaptea, este un semn al autorităţii lui Dumnezeu, atunci orice modificare a acestui semn loveşte din plin în această autoritate. Controversa sabat-duminică nu se rezumă doar la o zi, ci este o tentativă de uzurpare din partea unei puteri care caută să devină Dumnezeu, să reclame un rol care Îi aparţine numai Acestuia, în virtutea faptului că El, şi numai El, este Creatorul. A înlocui emblema specifică rolului Său de creator, pe care El Însuşi a instituit-o, cu orice altceva reprezintă un atac flagrant la adresa autorităţii Sale, un atac care ţinteşte cel mai fundamental nivel posibil.
Iar ceea ce majoritatea creştinilor nu ştiu este că a respecta ziua de duminică în locul sabatului înseamnă tocmai acest lucru: o tentativă conştientă de a submina autoritatea supremă de creator a lui Dumnezeu.

Cui ne închinăm?
Bineînţeles, nimeni nu afirmă că cei mai mulţi din cei care sărbătoresc duminica caută să îşi însuşească autoritatea lui Dumnezeu. Din contră, într-o majoritate covârşitoare, ei nu au nici cea mai vagă idee cu privire la ce anume s-a urmărit prin schimbarea zilei de închinare, iar mulţi ar fi îngroziţi dacă ar afla adevărul. De asemenea, nimeni nu afirmă că cei care ţin acum ziua de duminică, nu sabatul, ar avea asupra lor vreo condamnare divină.

Totuşi, conform Apocalipsei, Dumnezeu îi cheamă pe oameni să se închine „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7), adică să Îl onoreze în calitate de creator (observaţi, de asemenea, cât de mult se aseamănă limbajul din Apocalipsa cu cel al poruncii a patra din Exodul 20:11: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea”). Chemarea de închinare la Dumnezeu în calitatea Lui de creator este însoţită de o avertizare împotriva celor care se închină fiarei misterioase şi icoanei ei: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14:9,10).

Scriptura susţine că, în zilele din urmă, omenirea se va împărţi în două categorii: cei care se închină lui Dumnezeu, Creatorului, şi cei care se închină fiarei şi icoanei ei (primind astfel infamul „semn al fiarei”). Închinarea este elementul-cheie după care se face această separare. Ori ne închinăm lui Dumnezeu, Creatorului nostru, ori ne închinăm fiarei şi icoanei ei. Iar în mijlocul acestui avertisment cu privire la fiară şi la semnul ei, Apocalipsa îi descrie pe cei care Îi rămân credincioşi lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Aceştia onorează şi respectă poruncile lui Dumnezeu, iar dintre toate, doar una, cea a sabatului, ne arată motivul pentru care trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu – fiindcă El „a făcut… cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele” (Exodul 20:11).

Prin urmare, ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El, şi numai El, este Creatorul, iar sabatul reprezintă eterna recunoaştere a puterii Sale creatoare. Astfel, a submina ziua a şaptea înseamnă a submina simbolul autorităţii divine. Este o încercare de a ne întoarce în timp până în săptămâna creaţiei şi de a anula instituţia pe care El Însuşi a lăsat-o ca emblemă a motivului pentru care trebuie să ne închinăm Lui, şi nu altei puteri (cum ar fi cea a fiarei).

Totul devine şi mai evident atunci când studiem modul în care, în primele secole ale bisericii creştine, nişte fiinţe create şi-au arogat rolul lui Dumnezeu instituind o zi diferită de închinare, care nu avea autoritate biblică. Există dovezi istorice puternice şi convingătoare cu privire la modul în care, în secolele ce au urmat morţii lui Iisus, biserica a desfiinţat respectarea sabatului, înlocuind-o cu respectarea duminicii7. Pavel ne-a avertizat că va veni o putere care va urmări detronarea lui Dumnezeu: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3,4). Aceste lucruri s-au întâmplat deja, dar într-un mod mult mai subtil decât ne-ar putea face să credem o citire superficială a limbajului strident al lui Pavel.

Pe scurt, mulţi creştini cred că această confruntare dintre duminică şi sabat va deveni, într-un final, o problemă cu consecinţe spirituale şi veşnice colosale, şi asta din următoarele considerente: (1) deoarece sabatul este simbolul autorităţii de creator a lui Dumnezeu, iar duminica este o instituţie umană care încearcă să submineze această autoritate, (2) deoarece problema centrală în zilele din urmă va fi cui ne închinăm – lui Dumnezeu, Creatorul, sau fiarei (o instituţie omenească) şi icoanei ei – şi (3) deoarece Scriptura spune că cei care Îi rămân credincioşi lui Dumnezeu respectă poruncile Sale, care includ şi păzirea sabatului, ziua a şaptea a săptămânii. Dacă sabatul este un semn al autorităţii creatoare a lui Dumnezeu, nu este greu să înţelegem de ce duminica – zi care, deşi nu are aprobare divină, aproape că a înlocuit sabatul în sânul creştinismului – va fi asociată cu semnul fiarei.

Legalişti?
O ultimă idee mai merită discutată: cei ce respectă sabatul sunt adesea acuzaţi că sunt legalişti, că încearcă să obţină mântuirea prin propriile eforturi. Dar cum se explică faptul că singura poruncă referitoare la odihnă a fost transformată în simbolul universal al mântuirii prin eforturi omeneşti?
Ce nu e în regulă aici?
Departe de a fi o metaforă a muncii, sabatul este simbolul biblic fundamental al odihnei pe care poporul lui Dumnezeu a avut-o dintotdeauna în El. Începând cu lumea edenică anterioară păcatului lui Adam şi al Evei şi până la odihna noului legământ pe care cei ce Îl urmează pe Dumnezeu o au în răscumpărarea înfăptuită de Christos pentru ei („Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” [Evrei 4:9]), sabatul este o manifestare în timp real a odihnei pe care Christos o oferă tuturor (vezi Matei 11:28).

Oricine poate afirma că se odihneşte în Iisus şi că este mântuit prin har, dar respectarea sabatului este o exprimare vizibilă a acestei odihne, o parabolă vie a ce înseamnă să fii acoperit de harul Său. Odihna săptămânală de toate treburile seculare, lumeşti, este un simbol al odihnei pe care o dă Iisus poporului Său prin mântuirea pe care a înfăptuit-o. „Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evrei 4:10). Ascultarea de această poruncă este un fel de a spune: „Suntem atât de siguri de mântuirea în Isus, de ce a făcut Christos pentru noi, încât putem, într-un mod special, să ne odihnim de efoturile proprii, deoarece ştim ce a realizat Christos pentru omenire prin moartea şi învierea Sa.”

S-ar părea că, aderând ferm la poruncile împotriva adulterului, a furtului, a poftei lacome şi invidioase sau a idolatriei, oamenii ar putea fi acuzaţi, cel puţin într-o manieră mai logică, de legalism, de încercarea de a obţine mântuirea prin eforturi proprii (asta în cazul în care cineva ar putea fi acuzat de legalism pentru ascultarea de oricare din porunci). Dar încearcă oare cineva să îşi croiască drum spre cer prin faptul că se odihneşte în sabat?
Ironia este că, odihnindu-se, oamenii sunt acuzaţi că încearcă să îşi croiască drum spre cer prin propriile eforturi, argument care este la fel de logic ca situaţia în care cineva care şi-a ucis părinţii ar cere clemenţă pe motiv că este orfan.

Note
1. Leo Tolstoy, „The Story of Ivan the Fool”, Walk in the Light and Twenty-three Tales, Maryknoll (New York), Orbis Books, 2003, p. 206.
2. Ibidem, p. 235.
3. Extras din Harper’s Magazine, august 2004, p. 14.
4. William Shakespeare, „Iuliu Cezar”, Tudor Vianu (trad.), în Opere, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, vol. II, p. 271, 272.
5. Lev Tolstoi, „Cât pământ îi trebuie unui om”, Radu Părpăuţă (trad.), în Hagi-Murad, Iaşi, Editura Tehnopress, 2006, p. 179-196.
6. Mark Strand, „Old People on the Nursing Home Porch”, în Selected Poems, New York, Alfred A. Knopf, 2004, p. 8.
7. Următoarele citate ajută la înţelegerea factorilor care au dus la schimbarea sabatului, ziua a şaptea a săptămânii, cu duminica, prima zi a săptămânii:
„În ce priveşte păzirea sabatului, doctrina protestantă este cu totul incapabilă să explice înlocuirea sabatului evreiesc cu duminica creştină. Acesta a fost schimbat. Biblia încă ne învaţă că sabatul, sau sâmbăta, ar trebui considerat sfânt. Nu există nicio autorizare în Noul Testament pentru înlocuirea zilei de sâmbătă cu cea de duminică. Cu siguranţă că este o chestiune importantă. O găsim în Biblie sub forma uneia dintre Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Biblia nu ne dă nicăieri autoritatea de a abroga această poruncă sau de a transfera respectarea ei către o altă zi a săptămânii.
Catolicii nu întâmpină niciun fel de dificultate în această privinţă. «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ; cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi», a spus Domnul nostru divin atunci când le-a încredinţat o misiune uriaşă apostolilor Săi. «Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă.» În vocea plină de autoritate a bisericii avem însăşi vocea lui Christos. Biserica este mai presus de Biblie; iar acest transfer al păzirii sabatului de la ziua de sâmbătă la ziua de duminică este dovada clară a acestui fapt. Cine neagă autoritatea bisericii nu are nicio explicaţie sau justificare adecvată sau logică pentru înlocuirea sâmbetei cu duminica” (The Catholic Record, 1 septembrie 1923).
„Întrebare: Mai există o altă modalitate de a dovedi faptul că Biserica [Romano-Catolică] are puterea de a institui sărbători legale?
Răspuns: Dacă nu ar fi avut această putere, nu ar fi putut face ceea ce admit toţi bigoţii moderni – nu ar fi putut înlocui păzirea sâmbetei, ziua a şaptea a săptămânii, cu păzirea duminicii, întâia zi a săptămânii, schimbare pentru care nu există nicio autoritate biblică” (Stephan Keenan, A Doctrinal Catechism, ediţia a 3-a americană, revizuită, New York, T. W. Strong, late Edward Dunigan & Bro., 1876, p. 174).