16. Încheierea tuturor învăţăturilor

Intenţii
Cu două zile înainte de sfârşitul Primului Război Mondial, Pablo Picasso, la aproape 40 de ani, se bărbierea în baia Hotelului Lutetia din Paris, când a sunat telefonul. Când a răspuns, a aflat că bunul său prieten, poetul Guillaume Apollinaire, murise. Slăbit din pricina unei răni la cap căpătate pe front, Apollinaire a cedat în faţa gripei spaniole, care a ucis în final mai mulţi oameni decât războiul în sine. 

Picasso şi-a ridicat privirea, ţinând încă receptorul strâns la ureche. „Expresia sa îngrozită reflectată în oglindă l-a şocat”, scria Arianna Huffington, „iar reacţia lui instinctivă şi imediată a fost de a-şi picta autoportretul, purtând pe chip acea expresie nedeghizată a morţii care îl privise din oglindă.”1 Conform spuselor lui Huffington, Picasso a ţinut secret acest autoportret mulţi ani, nedorind ca cineva să vadă expresia care rămăsese întipărită acolo. 

„Pentru Picasso, care se temea de moarte, considerând-o manifestarea cea mai oribilă a existenţei, decesul prematur, la 38 de ani, al celui cu care îşi împărţise atât de strâns ultimii paisprezece ani din viaţă a reprezentat un şoc teribil.”2

Picasso, desigur, nu se mai află nici el printre noi, deşi picturile şi numele lui continuă să trăiască. Dar la ce îi ajută toate astea acum, când este la fel de mort ca amicul său, Apollinaire, decedat cu câteva decenii în urmă? De fapt, la ce ne ajută viaţa pe oricare din noi? Dacă ştiinţa are dreptate, atunci, într-o bună zi, fie printr-o mare implozie, fie printr-un mare îngheţ, fie printr-o altă catastrofă cosmică, nu doar autoportretele lui Picasso vor fi distruse pentru totdeauna, ci toţi cei care i-au admirat vreodată picturile, precum şi orice fiinţă umană, iar în urmă nu va mai rămâne nici măcar o amintire. 
Nici nu e de mirare că Picasso „se temea de moarte, considerând-o manifestarea cea mai oribilă a existenţei”. Moartea nu ne neagă doar existenţa, ci şi sensul acesteia. Dacă în urma noastră nu mai rămâne nici măcar o amintire, atunci cu adevărat vieţile noastre sunt în zadar. 

Acest pesimism are sens totuşi doar în cazul în care cineva acceptă premisa, exprimată succint de Carl Sagan, conform căreia „cosmosul este tot ceea ce există, a existat sau va exista vreodată”3, ideea că el se explică singur, fără a mai fi nevoie de un Creator. Într-un astfel de cosmos, „salvarea omului”, scria Ralph Burhoe, „vine din închinarea cu reverenţă în faţa maiestuozităţii şi gloriei magnificului program de evoluţie în care ne avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”4.
Deci ne închinăm înaintea „maiestuozităţii şi gloriei” evoluţiei vieţii. Iar apoi ce urmează? Moarte eternă într-un univers condamnat?
Ce mai salvare!
De asemenea, ideea că universul se explică singur, că îi putem afla originile doar în şi prin el însuşi, are la fel de mult sens ca ideea că jocul de şah a apărut de unul singur, că regulile jocului, forma pieselor şi pătratele de pe tablă au luat naştere doar din materialele din care sunt făcute. Este ca şi cum am crede că intriga, personajele şi dialogurile din Regele Lear au apărut din piesa în sine, fără a mai fi nevoie de un Shakespeare. 

Iar dacă toate astea vi se par neverosimile când vine vorba de un joc sau de o piesă de teatru, nu vi se par cu atât mai neverosimile când vorbim de universul care conţine atât jocul, cât şi opera dramatică?
Nu este de mirare deci că atât de mulţi oameni consideră explicaţiile ştiinţifice ale originii noastre nesatisfăcătoare din punct de vedere logic, spiritual şi intelectual. 
În contrast, avem poziţia explorată în această carte, conform căreia, departe de a fi rezultatul aceloraşi forţe nepăsătoare şi lipsite de scop care ne vor şi distruge într-un final, ne aflăm aici deoarece un Creator iubitor ne-a creat şi ne-a promis viaţa veşnică într-o lume nouă, mai bună: „Iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17).

Am fost creaţi cu un scop
Am avansat ideea că, în mod instinctiv, majoritatea dintre noi simţim că nu existăm din întâmplare, ci că am fost creaţi cu un scop anume, că vieţile noastre au un rost şi o finalitate gândite dinainte. 
„Cui nu îi este clar”, scria W. H. Auden, „că a fost creat cu un scop?”5
Trebuia să existăm, dar numai pentru că Dumnezeu ne-a creat, iar El ne-a creat pentru a avea de asemenea parte de viaţa veşnică. Altfel, vieţile noastre nu au niciun sens. Şi cum ar putea avea sens dacă dispar în neant? Moartea este o aberaţie; noi nu am fost proiectaţi să murim, după cum nici un avion cu reacţie nu este proiectat să se prăbuşească. Am fost creaţi să trăim veşnic, iar sensul vieţii noastre îl găsim numai în această intenţie divină. Doar atunci când această intenţie va fi realizată, va fi realizat şi scopul existenţei noastre. 

Iar motivul pentru care Iisus a venit este tocmai acesta – să ne redea eternitatea pe care Dumnezeu a intenţionat să o avem: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:14,15). 
Iar intenţia divină îşi va găsi împlinirea deplină şi finală la revenirea lui Iisus. „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tesaloniceni 4:16). 

Încheierea tuturor învăţăturilor
În Geneza, după ce i-a pus faţă în faţă pe Adam şi Eva cu păcatul lor, Domnul i-a spus şarpelui, lui Satana: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Prin acest limbaj criptic, Dumnezeu a dezvăluit manifestarea fundamentală a marelui conflict dintre El şi Satana (vezi capitolul 10). Duşmănia avea să dăinuie între Diavol şi sămânţa lui, pe de o parte, şi femeie şi sămânţa ei, pe de altă parte. Femeia (în Vechiul Testament, „femeia” va deveni simbolul poporului lui Dumnezeu, iar în Noul Testament, al bisericii) şi sămânţa ei vor lupta cu Satana şi cu sămânţa acestuia până la sfârşitul timpului. „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
Analizaţi paralelele dintre prima carte a Bibliei (Geneza) şi cea din urmă (Apocalipsa): Satana, şarpele (descris în Apocalipsa ca un „balaur”), se află în conflict – s-a dus „să facă război” – cu femeia şi cu rămăşiţa seminţei ei, adică aceia care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Elementele din Geneza 3:15 (Satana, femeia şi duşmănia dintre cei doi) se regăsesc şi în Apocalipsa, doar că, acum, la finalul istoriei Pământului. 

Apare totuşi un factor nou. Apocalipsa descrie sămânţa femeii ca fiind compusă din acele persoane care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos”. Mai târziu, când Scriptura tratează aspectul escatologic al „semnului fiarei” (vezi Apocalipsa 13 şi 14), poporul lui Dumnezeu este descris astfel: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). 

Cele două pasaje din Apocalipsa dezvăluie două semne distinctive ale celor ce Îi rămân credincioşi lui Dumnezeu: aceştia îl urmează pe Iisus şi respectă poruncile lui Dumnezeu. 
Interesant este că regele Solomon, după ce a cugetat la lipsa de sens a unei vieţi trăite departe de Dumnezeu, ne spune cum ar trebui să trăiască poporul lui Dumnezeu: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). 

Ce înseamnă lucrul acesta? În primul rând, „teama” de Dumnezeu este termenul care exprimă în Vechiul Testament respectul şi dragostea faţă de El, iar aceasta se aplică şi în dreptul lui Iisus, care este, la rându-I, Dumnezeu (Ioan 1:1-3). Asta înseamnă să credem în Iisus: să acceptăm că El este Mântuitorul nostru, care a murit pentru păcatele noastre şi a cărui viaţă nepătată ne poate fi atribuită doar prin credinţă în El. Ne-a fost dată promisiunea că, oricât de mult am fi păcătuit sau oricât de murdar ar fi trecutul nostru, desăvârşirea Sa ne va acoperi şi vom putea sta înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu am fi păcătuit niciodată. Vom sta înaintea Sa prin propria-I neprihănire (cea a lui Dumnezeu!). „Neprihănirea dată de Dumnezeu… vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Romani 3:22). 

Vom trăi în neprihănire
În al doilea rând, deoarece ni s-a atribuit neprihănirea lui Dumnezeu, va trebui să trăim în acea neprihănire, manifestând-o prin supunere faţă de El. Conform Bibliei, putem exprima această supunere prin ascultarea de poruncile Sale, de fiecare în parte. „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: «Să nu preacurveşti» a zis şi: «Să nu ucizi». Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii” (Iacov 2:10,11).
Ceea ce ne spune Iacov este ceea ce declară şi Apocalipsa, dar într-un alt context: trebuie să avem credinţă în Iisus în calitatea Lui de Creator şi Mântuitor al nostru, iar această credinţă o arătăm prin supunerea faţă de Cele Zece Porunci. 

Vă bântuie trecutul, un sentiment de vinovăţie care nu vă dă pace sau amintiri care vi se perindă prin minte şi care vă tulbură şi în somn?
Atunci, ce puteţi face?
În primul rând, trebuie să vă predaţi voinţa în mâna lui Dumnezeu prin actul de a recunoaşte starea în care vă aflaţi. Apoi, având încredere deplină în Iisus, cereţi acea răsplată pe care dumneavoastră nu o meritaţi, dar pe care Dumnezeu v-o va da oricum – neprihănirea desăvârşită a lui Iisus. Nu aşteptaţi să vă simţiţi destul de bun sau de vrednic. Nu sunteţi şi nu veţi fi niciodată. Dacă aţi fi sau ar fi cea mai mică şansă să fiţi vreodată vrednic să o primiţi, atunci nu aţi avea nevoie de un Mântuitor şi nici de darul pe care îl are de oferit. Dar pentru că nu sunteţi şi nici nu puteţi să fiţi astfel, Iisus a venit şi a plătit datoria pe care, în nevrednicia dumneavoastră, o datoraţi, dar pe care nu o veţi putea plăti vreodată. 

De aceea, trebuie să cereţi în dreptul dumneavoastră neprihănirea lui Iisus. Acceptaţi-o ca fiind a dumneavoastră! Acceptaţi-o pentru că v-o oferă în dar! Fără ea, veţi fi lăsat să staţi singur, cu toate păcatele şi faptele dumneavoastră din trecut care vă condamnă, în faţa unui Dumnezeu care cere o sfinţenie desăvârşită, o sfinţenie pe care doar Iisus o are, dar pe care le-o promite tuturor celor ce vin la El crezând şi pocăindu-se. 

Găsiţi o comunitate care să vă împărtăşească credinţa!
Dacă aţi făcut toate aceste lucruri sau încă vă gândiţi să le faceţi, este important să găsiţi o comunitate de credincioşi care vă pot ajuta pe drumul credinţei. Creştinismul este o religie comună. A fi urmaşul lui Iisus înseamnă a face parte dintr-o comunitate de credincioşi. Oamenii se răzvrătesc de multe ori împotriva religiei „organizate”, dar ce ar prefera, una „dezorganizată”? Nu există un creştinism individual, după cum nu există nici o fizică individuală. În calitate de creştini, trebuie să aparţinem unui corp de credincioşi de la care să primim şi cărora să le oferim sprijin, încurajare şi părtăşie. 
Deşi în multe biserici există creştini buni, credincioşi şi devotaţi care vă pot ajuta în călătoria dumneavoastră spirituală, trebuie să urmăriţi nişte aspecte cruciale atunci când căutaţi şi vă rugaţi pentru o comunitate în care să găsiţi sprijin şi părtăşie.

Ce să Căutaţi
•    Căutaţi un grup care să Îl înalţe pe Iisus!
•    Căutaţi o biserică în care accentul se pune pe Iisus şi pe moartea Sa pe cruce ca fiind elementele centrale în jurul cărora gravitează toate celelalte învăţături!
•    Căutaţi o biserică ce crede în revenirea lui Christos şi predică despre ea!
•    Alegeţi o biserică ce susţine că legea lui Dumnezeu încă se aplică în viaţa noastră şi astăzi!
•    Nu vă mulţumiţi cu o biserică ce minimalizează importanţa legii sau a vreuneia dintre porunci!
•    Oricine caută adevărul, indiferent cât l-ar costa acest lucru, poate să găsească o astfel de biserică.

În primul rând, cel mai important este să găsiţi un grup care să Îl înalţe pe Iisus. Acest grup trebuie să înveţe că El este Dumnezeu, că a murit pentru păcatele noastre şi că doar prin credinţa în El suntem consideraţi neprihăniţi şi desăvârşiţi în faţa lui Dumnezeu. Căutaţi o biserică în care accentul se pune pe Iisus şi pe moartea Sa pe cruce ca fiind elementele centrale în jurul cărora gravitează toate celelalte învăţături! Iisus crucificat, Iisus condamnat şi Iisus înviat – aceasta trebuie să constituie baza întregului crez al acelei biserici. 
Strâns legată de moartea lui Iisus şi de prima Sa venire este revenirea Lui. Căutaţi o biserică ce crede şi predică despre această revenire, deoarece fără ea, după cum am văzut, prima venire ar fi fost inutilă! Cei morţi sunt încă morţi şi vor rămâne aşa până când va reveni Christos. Prin urmare, oamenii din comunitatea pe care o alegeți trebuie să aştepte revenirea lui Iisus ca o împlinire a tuturor speranţelor pe care şi le-au pus în Dumnezeu. 

Şi deşi mulţi creştini buni şi iubitori cred că cei drepţi se îndreaptă spre rai imediat după moarte, pe când cei pierduţi vor îndura chinuri veşnice într-o groapă încinsă, aflată undeva sub pământ, dumneavoastră, care aţi citit cartea aceasta, ştiţi cu totul altceva. Doar o cunoaștere fermă şi statornică a stării omului după moarte, cunoaştere bazată pe Biblie, şi nu pe tradiţie sau pe experienţă (deoarece experienţa poate fi înşelătoare), vă va proteja de numeroasele şi adeseori subtilele înşelătorii ale curentului New Age şi ale spiritismului, care s-au infiltrat chiar şi în unele biserici. Cât timp înţelegeţi că cei morţi se află într-un somn inconştient până la revenirea lui Christos, nu vă veţi afla niciodată în pericolul de a cădea pradă unor astfel de erori. Cu atât mai mult vă va fi de ajutor să fiţi înconjurat de oameni care, asemenea dumneavoastră, înţeleg că cei morţi sunt adormiţi şi inconştienţi, aşteptând revenirea lui Iisus. 

Şi, în final, plecând de la cele studiate pe parcursul acestei cărţi, şi în mod special de la versetele din Apocalipsa 12:17 şi 14:12 pe marginea cărora am discutat, ar trebui să alegeţi o comunitate care, deşi înţelege că mântuirea se obţine doar prin har, susţine faptul că legea lui Dumnezeu este încă valabilă şi în zilele noastre. Alăturaţi-vă unui grup care învaţă că respectarea legii morale a lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci, este modalitatea prin care ne arătăm dragostea faţă de El şi prin care aplicăm în viaţa noastră principii divine ce ne pot face viaţa mult mai bună chiar aici şi acum!

Nu vă mulţumiţi cu o biserică ce minimalizează importanţa legii sau a vreuneia dintre porunci, inclusiv cea a sabatului, care este cel mai adesea ignorată! Ce ironie, deoarece aceasta este porunca pe care se bazează toate celelalte convingeri creştine, întrucât toate derivă din ideea că Dumnezeu este Creatorul nostru, iar sabatul – care a fost inclus în creaţie încă de la început – rămâne semnul veşnic şi de neschimbat al creaţiei, doctrina care stă la baza tuturor celorlalte doctrine. 

În final, oricine caută adevărul, indiferent cât l-ar costa acest lucru, poate să găsească o astfel de biserică. Sunt peste tot. Iar vestea bună este că nu e nevoie să fii Einstein pentru a o găsi (dacă Clifford Goldstein a găsit-o, atunci oricine o poate face!). Dumnezeu ne-a dat o promisiune: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13). 
În timp ce căutaţi cu toată inima, nu uitaţi nici de principiul lui Clifford: „Este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente.” Clifford are dreptate. Este întotdeauna greşit să crezi ceva în lipsa unor dovezi suficiente. Dumnezeu ne oferă suficiente motive şi suficiente dovezi pentru a crede în El şi pentru a ne bucura de „nădejdea vieţii veşnice făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă” (Tit 1:2).

Note
1. Arianna Stassinopoulous Huffington, Picasso: Creator and Destroyer, New York, Avon Books, 1988, p. 159.
2. Ibidem.
3. În John Polkinghorne, The Faith of a Physicist: Reflections of a Bottom-Up Thinker, Minneapolis, Fortress Press, 1996, p. 9. 
4. Ibidem, p. 63.
5. W. H. Auden, „Talking to Myself”, în Selected Poems, New York, Vintage International, 1979, p. 297.