Resource Book — MyBible

Cartoforul plin de virtuţi
William J. Bennett şi-a câştigat reputaţia de (un fel de) conştiinţă morală a Americii. Cel puţin aşa se prezenta. Iar dacă ne luăm după numărul de exemplare în care şi-a vândut cărţile, a avut şi destul de mult succes. Timp de peste 20 de ani, fostul lider al administraţiei Reagan a fost un general de primă linie în „războaiele culturii”. Fie că denunţa permisivitatea din campusurile facultăţilor americane, fie că deplângea micile scăpări ale lui Bill Clinton, fie că blama cu putere căsătoriile homosexuale sau „libertatea personală nerestricţionată” care distrugea familiile americane, Bennett a trâmbiţat ideea că naţiunea trebuie să se căiască şi să îşi schimbe comportamentul.

Şi a găsit urechi care să-l asculte, dacă ne gândim numai că onorariul pe care îl percepea (şi îl şi primea) era de 50 000 de dolari pe discurs – ceea ce nu este deloc un câştig neglijabil, mai ales dacă luăm în considerare şi milioanele de dolari care îi reveneau din drepturile de autor asupra bestsellerurilor sale despre moralitate, cum ar fi: The Broken Hearth: Reversing the Moral Collapse of the American Family [Căminul distrus: Cum să scoatem familia americană din colapsul moral], The Book of Virtues [Cartea virtuţilor] şi The Death of Outrage [Moartea mâniei].

Până aici, totul bine, cu excepţia unei singure probleme. William Bennett a cheltuit în jur de 8 milioane de dolari din banii câştigaţi din predicarea moralităţii pe jocuri de noroc – şi i-a pierdut!
„Bennett – care şi-a cheltuit banii pe jocuri de noroc pe toată durata în care Clinton a fost pus sub acuzare – şi-a continuat obiceiul şi în anii următori… De exemplu, a pierdut 340 000 de dolari la cazinoul Caesar’s Boardwalk Regency, din Atlantic City. Şi… a pierdut peste 500 000 de dolari la Bellagio, în Las Vegas. «În branşa noastră, există un termen pentru acest tip de jucători», spune un purtător de cuvânt al unui cazinou, martor la pariurile pe care le făcea Bennett la aparatele automate, la ore târzii din noapte. «Le spunem rataţi.»”1

Dar el nu este singurul caz de acest gen. În anul 2006, în Statele Unite, împătimiții jocurilor de noroc au pierdut 68,7 miliarde de dolari la cazinouri, curse, loterii, pariuri sportive legale, săli de bingo, jocuri caritabile şi jocuri de cărţi. Şi asta într-un singur an şi într-o singură ţară. Adevărul este că cei care joacă pierd întotdeauna (excepţiile sunt atât de rare, încât sunt neglijabile). Orice cazinou, de oriunde ar fi, există doar pentru că oameni ca Bill Bennett (care a apelat la ajutor specializat după ce a fost demascat) lasă acolo mult mai mulţi bani decât iau acasă.
Şansa este întotdeauna împotriva ta. Trebuie să fie așa, pentru că, dacă suficient de mulți oameni ar câștiga, toate localurile cu jocuri de noroc ar dispărea.
Este trist să vezi oameni risipindu-şi averi, mari sau mici, la jocuri de noroc, pariind împotriva şansei. Lucrul şi mai trist este să risipeşti promisiunea vieţii veşnice atunci când şansa de a o obţine este incredibil de mare. Dumnezeu ne oferă ceva atât de bun, cu şanse atât de mari de realizare, încât nu putem pierde decât dacă alegem în mod deliberat acest lucru.
La ce anume mă refer?

Lecţie de istorie
Am încheiat capitolul anterior discutând despre Iisus Christos şi promisiunea vieţii veşnice pe care ne-a făcut-o. Datorită faptului că această promisiune conţine o miză atât de mare (viaţa veşnică sau moartea veşnică), nu este de mirare că Dumnezeu ne-a dat motive atât de bune să credem în ea. Unul dintre aceste motive apare în al doilea capitol al cărţii vechi-testamentare a profetului Daniel, care ne oferă dovezi puternice şi convingătoare pentru a crede în promisiunea revenirii Sale şi în eternitatea pe care o deschide ea.
De fapt, şansele de a se întâmpla acest lucru sunt atât de mari, încât numai un om fără minte ar paria că nu se va întâmpla!

Suntem în Orientul Apropiat, cu aproape 600 de ani înainte de Christos. Şi atunci, ca şi acum, în acea regiune domnea dezordinea politică. De fapt, aveau loc războaie după războaie. În acest caz, Babilonul, colosul militar al acelor timpuri (care ocupa teritoriul Irakului de azi), a măcelărit mica naţiune a regatului Iuda (care ocupa o parte din teritoriul Israelului modern) într-o serie de invazii care, până la sfârşitul anului 587 î.Hr., au lăsat naţiunea în ruină, mulţi din nobili şi din familia regală fiind morţi sau deportaţi. Acest fragment din Biblie se concentrează asupra a patru tineri care fuseseră duşi ca prizonieri chiar în Babilon cu ceva timp în urmă.

„Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar; lui Hanania, Şadrac; lui Mişael, Meşac şi lui Azaria, Abed-Nego” (Daniel 1:6,7).

Deoarece demonstraseră o înţelepciune şi un talent deosebite, ei au primit o educaţie specială în ţara în care erau prizonieri, ajungând astfel să facă parte dintr-un grup de elită care slujea la curtea împăratului. Experienţele prin care au trecut ei ne oferă şi mai multe motive să credem în promisiunea învierii.
„În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte vise. Duhul îi era tulburat şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe caldeeni ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul le-a zis: «Am visat un vis; duhul îmi este tulburat şi aş vrea să ştiu visul acela.»

Caldeenii au răspuns împăratului în limba aramaică: «Veşnic să trăieşti, împărate! Spune robilor tăi visul şi-ţi vom arăta tâlcuirea lui!»
Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis caldeenilor: «Mi-a scăpat din minte lucrul acela. Dacă nu-mi veţi face cunoscute visul şi tâlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi şi casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării. Dar, dacă-mi veţi spune visul şi tâlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri şi răsplătiri şi mare cinste. De aceea, spuneţi-mi visul şi tălmăcirea lui!»
Ei au răspuns a doua oară: «Să spună împăratul robilor săi visul, şi i-l vom tălmăci!»

Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis: «Văd, cu adevărat, că voiţi să câştigaţi vreme, pentru că vedeţi că lucrul mi-a scăpat din minte. Dacă deci nu-mi veţi spune visul, vă aşteaptă pe toţi aceeaşi soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi ca să-mi spuneţi minciuni şi neadevăruri până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă sunteţi în stare să mi-l şi tâlcuiţi!»
Caldeenii au răspuns împăratului: «Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată, niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeu! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!»
La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului. Hotărârea ieşise, înţelepţii începuseră să fie omorâţi şi căutau şi pe Daniel şi pe tovarăşii lui ca să-i piardă” (Daniel 2:1-13).

În continuare, Daniel nu numai că îi dezvăluie împăratului visul pe care acesta nu şi-l putea aminti, dar îi spune şi semnificaţia lui, salvând astfel viaţa tuturor, inclusiv pe a sa.
„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.
Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului” (Daniel 2:31-36).

Un vis istoric
Aşadar, împăratul visează o statuie uriaşă făcută din diferite metale. Capul îi era din aur, braţele şi pieptul – din argint, pântecele şi coapsele – din aramă, gambele – din fier, iar labele şi degetele picioarelor erau un amestec de fier şi lut. La finalul visului, o piatră uriaşă zdrobeşte statuia, nemairămânând nimic din ea.
Apoi, în ultima jumătate a capitolului 2, profetul interpretează visul, explicând faptul că diferitele metale simbolizează imperiile care se vor ridica şi vor cădea până la sfârşitul lumii.

„Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul. Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică” (Daniel 2:37-45).

Istoria arată că Babilonul, „capul de aur” (versetul 38), s-a ridicat şi a căzut întocmai cum a prezis Daniel.
Al doilea imperiu (braţele şi pieptul de argint), Medo-Persia („după tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta” [versetul 39]), s-a ridicat şi a căzut după cum a fost prezis.
Al treilea imperiu, Grecia („o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul” [versetul 39]), şi-a făcut de asemenea apariţia pe scena istoriei.
Al patrulea imperiu, care este în mod evident Imperiul Roman („va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul” [versetul 40]), s-a ridicat şi a căzut, din nou aşa cum a fost profetizat.

În continuare, Daniel spune că al patrulea imperiu nu va fi înlocuit de un altul, ci va fi divizat în regate mai mici, unele mai puternice decât altele, care nu se vor mai uni niciodată, nici chiar prin legături de familie şi de căsătorie. „Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Daniel 2:41-43).
Ce descriere mai bună şi mai precisă ar fi putut face cineva fărâmiţării Imperiului Roman, în urma căreia au rezultat naţiunile divizate ale Europei (unele puternice, altele mai slabe) şi ale fostului teritoriu roman din jurul Mării Mediterane?
Ţineţi cont că Daniel vorbea despre legături omeneşti de căsătorie. Timp de secole, acest lucru s-a şi întâmplat, membrii dinastiilor şi ai familiilor regale căsătorindu-se între ei pentru a cimenta alianţele politice.

Legături regale
„Un faimos exemplu de căsătorie regală încrucişată şi de interrelaţie din zilele noastre este acela al căsătoriei dintre regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi prinţul Filip, duce de Edinburgh (născut ca prinţ al Greciei şi al Danemarcei). Prinţul Filip este fiul prinţului Andrei de Grecia şi Danemarca şi al prinţesei Alice de Battenberg, ai cărei mamă, prinţesa Victoria de Hesse şi de Rin, şi bunic din partea tatălui, prinţul Alexandru de Battenberg, au fost membri ai aceleiaşi familii, pe linia tatălui. Fratele tatălui prinţesei Alice, prinţul Henry de Battenberg, s-a căsătorit între timp cu prinţesa Beatrice (una din fiicele stră-străbunicii reginei Elisabeta a II-a, regina Victoria). Fiica lor, Victoria Eugenie de Battenberg, s-a căsătorit cu regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, iar nepotul său, actualul rege Juan Carlos, s-a căsătorit cu prinţesa Sofia de Grecia şi Danemarca, al cărei tată a fost verişor cu prinţul Filip, ducele de Edinburgh. La rândul său, stră-străbunicul reginei Elisabeta, regele Christian al IX-lea de Danemarca, a fost de asemenea străbunicul prinţului Filip. Mai sunt de asemenea înrudiţi de câteva ori prin intermediul prinţesei Sofia, principesă electoare de Hanovra.”2

Şi totuşi nici chiar aceste căsătorii nu au putut reuni toate teritoriile fostului Imperiu Roman. Ce a spus Daniel că se va întâmpla? „Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită… Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Daniel 2:41-43). Cu alte cuvinte, nu se vor reunifica, în ciuda nenumăratelor încercări de a face acest lucru!

Ce descriere precisă a istoriei fostelor teritorii ale Imperiului Roman, care se întindea din Europa până la marginea de est a Mării Mediterane şi de-a lungul nordului Africii! De la căderea Imperiului Roman, fostele sale teritorii s-au luptat în mod constant unul cu altul. Mai pe scurt, nu s-au putut uni, „după cum fierul nu se poate uni cu lutul”.
Ceea ce înseamnă că, acum mai bine de 26 de secole, Daniel a descris cu precizie ridicarea şi căderea Imperiului Roman şi tabloul politic care avea să-i urmeze, până în zilele noastre.
Ce a mai rămas? Piatra cea mare care zdrobeşte toate aceste împărăţii şi care nu lasă nimic în urma ei. Iar aceasta Îl reprezintă pe Dumnezeu, care Îşi întemeiază împărăţia veşnică, eveniment ce va avea loc după a doua venire a lui Christos, când cei drepţi vor fi înviaţi pentru a primi ca răsplată viaţa veşnică. „Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 2:44).

Favoritul la pariuri
Să ne gândim la probabilităţile pe care le presupune această profeţie. Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână, Europa şi lumea modernă mediteraneeană – toate s-au succedat întocmai cum a prezis Daniel. Singura profeţie pe care, din perspectiva noastră, nu am văzut-o încă împlinită este cea din final, referitoare la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, împărăţie care va fi întemeiată după învierea celor morţi.
Cinci din cei şase paşi care ne conduc spre împlinirea promisiunii revenirii Sale s-au împlinit deja. Daniel a avut dreptate cu privire la primii cinci. Cine nu l-ar crede cu privire la cel de-al şaselea? Şansa e de partea sa.

Dovezile prezentate sunt la fel de cuprinzătoare, de ferme şi de reale ca însăşi istoria lumii. Se prea poate ca universul să se prăbuşească în sine chiar mâine, dar Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma, divizată ulterior în naţiunile Europei moderne, ale Africii de Nord şi ale Orientului Mijlociu, vor fi existat dintotdeauna, întocmai cum a prezis Daniel. Dacă ar exista un Dumnezeu care ar dori să ne dea o dovadă logică şi raţională a existenţei Sale, ce bază mai fermă şi ce fundament mai solid ne-ar putea oferi decât însăşi istoria lumii?
Ce altă viziune asupra lumii ne oferă un cadru capabil să explice al doilea capitol din cartea lui Daniel? O viziune seculară, ateistă, care neagă orice fel de transcendenţă supranaturală, va nega tocmai ce demonstrează de fapt acest capitol. Ce legi ale naturii sau fenomene fizice pot explica faptul că un om care a trăit acum 2 600 de ani a putut descrie cu atâta acurateţe evenimente viitoare pe care el, cu de la sine putere, nu ar fi putut cu niciun chip să le cunoască?

Pe de altă parte, dacă există cu adevărat un Dumnezeu personal transcendent, care nu numai că ştie viitorul, dar este şi dispus să îl dezvăluie oamenilor, atunci înseamnă că avem un răspuns. Cum altfel ar fi putut Daniel, care a trăit cu atâtea secole înaintea acestor evenimente, să le prevestească atât de exact?
În acest caz, se pare că Dumnezeu nu este doar cea mai bună explicaţie. În mod logic şi raţional, este singura explicaţie, iar aceasta e o dovadă puternică, menită să ne dea motive să credem ce a spus cu privire la ultima împărăţie, cea care va fi stabilită atunci când Iisus va veni a doua oară.

Prima venire a lui Christos
În ultimul rând, şi lucrul cel mai important, dovada cea mai clară în favoarea celei de-a doua veniri a lui Iisus o constituie realitatea celei dintâi. Din nou ne punem întrebarea care a fost rostul morţii lui Christos din moment ce morţii sunt încă morţi. Cei mai buni, cei mai răi, cei mai păcătoşi, cei mai evlavioşi – cu toţii s-au descompus deja sau se îndreaptă cu rapiditate spre descompunere. Fără învierea promisă, cu ce a ajutat pe cineva moartea lui Iisus?

Cu nimic. În cuvintele lui Pavel, „dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:16,17).
Deci, dacă nu cumva credem că întruparea, viaţa, moartea şi învierea lui Christos au fost în van, credincioşii care au murit trebuie să învie pentru a primi viaţa veşnică. Deşi prima venire a lui Christos nu demonstrează realitatea celei de-a doua, cel puţin nu în sensul de dovadă „ştiinţifică” (orice ar însemna asta), această a doua venire şi învierea morţilor o confirmă pe deplin pe prima, eveniment care validează în mod definitiv tot ce a făcut Christos prin viaţa şi moartea Sa.

Batem la uşa raiului?
Dar staţi puţin! Cum rămâne cu raiul? Dar cu iadul? Nu zboară cei mântuiţi, atunci când mor, asemenea unui balon cu heliu, spre fericirea eternă, iar cei pierduţi se prăbuşesc ca plumbul în chinurile infernului veşnic? Nu este acesta crezul tipic creştin, subiectul interminabilelor emisiuni radio şi al predicilor de duminică? Cum se împacă ideea învierii morţilor la a doua venire a lui Christos cu cea a oamenilor care merg în cer sau în iad imediat ce au murit, ca şi când ultima bătaie a inimii i-ar arunca imediat într-o direcţie sau în alta?
Ei bine, nu se împacă. În ciuda viguroaselor şi creativelor exerciţii de gimnastică teologică ce încearcă să unească ambele poziţii într-o singură învăţătură coerentă, morţii fie dorm, în general, inconştienţi şi pasivi la tot, fie se află (după caz) în fericirea raiului sau în chinurile iadului.
Care este varianta corectă?
Să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la moarte. Pasajele următoare au mai multă logică dacă aderăm la ideea că morţii dorm, aşteptând învierea, sau dacă adoptăm ideea că ei se află deja în rai (ori în iad)? Aceasta este singura întrebare: în lumina acestor texte, care poziţie este mai logică şi care este mai absurdă?

Ce aduce moartea?
După ce şi-a pierdut toată averea, familia şi sănătatea, patriarhul Iov tânjea să moară. Însă ce credea el că îi va aduce moartea?
„De ce n-am murit în pântecele mamei mele? De ce nu mi-am dat sufletul la ieşirea din pântecele ei? De ce am găsit genunchi care să mă primească? Şi ţâţe care să-mi dea lapte? Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni cu împăraţii şi cei mari de pe pământ, care şi-au zidit falnice morminte, cu domnitorii care aveau aur şi şi-au umplut casele cu argint. Sau n-aş mai fi în viaţă, aş fi ca o stârpitură îngropată, ca nişte copii care n-au văzut lumina! Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri. Acolo cei puşi în lanţuri sunt lăsaţi toţi în pace, nu mai aud glasul asupritorului; cel mai mic şi cel mare sunt totuna acolo, şi robul scapă de stăpânul său” (Iov 3:11-19).

Ce părere aveţi despre ce credea Iov? Consideraţi că privea moartea ca pe o stare conştientă sau ca pe un somn, ca pe o odihnă?
Dar ce părere aveţi despre următoarea afirmaţie a lui Iisus: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29)? Îşi aşteaptă morţii învierea dormind în mormânt sau se află în rai ori în iad?
„Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12:2). În lumina acestui pasaj, care poziţie vi se pare mai logică? Dacă morţii şi-au primit deja răsplata sau pedeapsa atunci când au murit, la ce se referă acest verset?

Sau ce părere aveţi de următorul pasaj: „Cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine şi cine Te va lăuda în Locuinţa morţilor?” (Psalmii 6:5)? Se află morţii în eterna fericire a raiului (ori în chinurile iadului) sau dorm în mormintele lor? Dacă prima variantă este adevărată, atunci despre ce vorbeşte acest text?
Pentru a răspunde celor care nu credeau în învierea morţilor, Pavel scrie: „Dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi” (1 Corinteni 15:17,18). Dacă nu există înviere, sunt cei ce au adormit (murit) în Christos pierduţi? Cum să fie posibil acest lucru, dacă ei sunt deja în cer? Dacă se află în cer, atunci textele nu mai au nicio logică. Dar dacă se află în morminte, inconştienţi, atunci sunt perfect logice.

În aşteptarea răsplăţii
Iată-L din nou pe Iisus vorbind tocmai despre revenirea Lui: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12). Îşi aduce răsplata cu Sine? Dar cei credincioşi nu-şi primesc răsplata imediat după moarte, când zboară spre cer, cel puţin după credinţele obişnuite? Mulţi din urmaşii credincioşi ai lui Iisus sunt morţi de secole. Cu siguranţă că şi-au primit răsplata cu mult înaintea altora şi cu şi mai mult înaintea celei de-a doua veniri a lui Christos. Şi totuşi, nu aceasta este învăţătura lui Iisus. Răsplata vine odată cu El. Pe de altă parte, dacă urmaşii Săi credincioşi sunt încă morţi, dormind inconştienţi, atunci cuvintele Sale capătă sens. Ei îşi vor primi răsplata doar atunci când Iisus Se va reîntoarce.

Ce sens mai au următoarele pasaje referitoare la moarte dacă, într-adevăr, cei morţi se află în cer sau în infern? „Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Psalmii 146:4). „Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 115:17). „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită” (Eclesiastul 9:5).

Din nou, toate aceste texte sunt greu de înţeles dacă morţii nu sunt inconştienţi până la înviere („cei morţi nu ştiu nimic”).
Una din relatările biblice cu cea mai mare relevanţă pentru acest subiect este cea a morţii prietenului lui Iisus, Lazăr. La auzul veştii despre moartea lui, Iisus a spus: „«Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.» Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci, Isus le-a spus pe faţă: «Lazăr a murit»” (Ioan 11:11-14).

Iisus a echivalat moartea cu un somn, şi nu cu o oarecare stare conştientă de existenţă. De fapt, Biblia compară de zeci de ori moartea cu somnul.
Ce s-a întâmplat apoi cu Lazăr?
Pe când se îndrepta spre Betania, Iisus o întâlneşte pe Marta, sora lui Lazăr, care Îi spune că fratele ei este mort de patru zile. Iată ce îi spune Iisus: „«Fratele tău va învia.» «Ştiu», I-a răspuns Marta, «că va învia la înviere, în ziua de apoi.» Isus i-a zis: «Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi»” (Ioan 11:23-25).

Şi întrebăm din nou: Care dintre cele două poziţii are mai mult sens în lumina acestor întâmplări? De fapt, care este singura poziţie raţională? De ce ar vorbi Marta despre învierea fratelui ei dacă acesta se afla deja în cer? Şi de ce îi spune Iisus că „va trăi” dacă Lazăr era deja viu, bucurându-se deja de răsplata veşnică? Pe de altă parte, dacă era mort, inconştient până la învierea din „ziua de apoi”, atunci întreg dialogul capătă sens.

„Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul… După ce a zis aceste vorbe, [Iisus] a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” (Ioan 11:41-43).
Acum, dacă Lazăr se afla în fericirea cerească, de ce nu i-a spus Iisus: „Lazăre, coboară”? Nu indică vorbele Sale mai degrabă faptul că Lazăr era doar adormit în mormânt, nu viu în cer? Ca şi în cazul celorlalte pasaje studiate, şi acesta are sens doar în măsura în care morţii sunt adormiţi, aşteptând revenirea lui Iisus, şi nu o răsplată ori o pedeapsă imediată.

Cu Iisus în rai
Toate bune până aici. Morţii „buni” şi morţii „răi”, de fapt toţi morţii (cu câteva excepţii notabile), dorm în ţărână, aşteptându-şi răsplata sau pedeapsa finală. Ţinând cont de ce am discutat până acum, este greu de imaginat că ar putea fi altfel.
Şi totuşi, ca să fim corecţi, cum rămâne cu pasajele care par să afirme că există totuşi răsplată sau pedeapsă imediat după moarte?

Din fericire, acestea sunt puţine, iar un studiu mai atent (în special în lumina contextului lor şi a altor texte biblice clare) dezvăluie că ele nu prezintă o învăţătură diferită cu privire la moarte.
Versetul cel mai adesea citat pentru a susţine argumentul că cei drepţi merg în cer imediat după moarte se află în Evanghelia după Luca, unde se relatează răstignirea lui Christos alături de doi tâlhari.
„Şi unul dintre răufăcătorii răstigniţi Îl hulea, spunând: «Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!» Dar celălalt, răspunzând, l-a mustrat, zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi sentinţă? Şi noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic rău.» Şi I-a spus lui Isus: «Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!» Şi Isus i-a spus: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis»” (Luca 23:39-43, GBV).
Versetul-cheie este cel din urmă. Îi spune Iisus cu adevărat tâlharului că va fi cu El în rai chiar în acea zi? Dacă da, atunci cum rămâne cu toate celelalte pasaje care afirmă cu atâta claritate altceva despre moarte?

Punctuaţia schimbă totul
Răspunsul ni-l dă punctuaţia. Observaţi cum un simplu semn de punctuaţie schimbă complet semnificaţia vorbelor lui Iisus! Iată aceleaşi cuvinte, exact aşa cum se regăsesc ele în manuscrisele originale greceşti, care nu conţin semne de punctuaţie (acestea au fost adăugate multe secole mai târziu), doar că, de data aceasta, am schimbat locul virgulei: „Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în paradis.”
Care este diferenţa? Textul conform căruia Iisus îi spune tâlharului că exact în acea zi va fi alături de El în rai nu mai spune acum deloc acest lucru. Virgula, plasată de regulă înainte de cuvântul „astăzi” („Adevărat îţi spun, astăzi vei fi…”), este acum plasată după acesta („Adevărat îţi spun astăzi, vei fi…”), schimbând astfel sensul întregii fraze. Iisus nu îi spunea tâlharului unde se va afla imediat după ce va muri. Dorinţa Lui era să îl asigure pe muribund chiar în acel moment, „astăzi”, că va avea rezervat un loc în împărăţia lui Dumnezeu. Ideea aceasta a iminenţei se aplica făgăduinţei mântuirii, nu stării în care avea să se afle acea persoană după moarte. Adevărat îţi spun – astăzi, chiar acum – că vei fi mântuit.

Să analizăm contextul. Alături de Iisus, autorităţile romane executau doi răufăcători, dintre care doar unul se căia de faptele sale. Acesta este conştient că Iisus îl poate mântui şi Îi cere acest lucru. Îi va ţine oare Iisus o predică despre ce se va întâmpla după moarte sau îi va oferi lucrul de care are nevoie în acest moment de mare încercare – şi anume siguranţa că va fi mântuit? Deşi acel tâlhar îşi primea pedeapsa meritată, Iisus îi promite, chiar în acel moment, „astăzi” (când avea nevoie de acest lucru, deoarece în curând urma să fie mort), că va fi mântuit.
Înţeles astfel, textul se armonizează perfect cu toate celelalte texte pe care le-am studiat mai devreme. Dacă interpretăm textul din Luca 23:43 aşa cum se obişnuieşte să se interpreteze, punem Biblia să se contrazică într-o manieră flagrantă.

De asemenea, de ce i-ar fi spus Iisus tâlharului că va fi chiar în acea zi cu El în rai, când El nici măcar nu a mers în cer decât mai târziu? Christos a murit vineri, a rămas în mormânt sâmbătă şi a înviat duminică. Ce i-a spus El Mariei când a întâlnit-o în acea duminică dimineaţă? „«Nu mă ţine, …căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru!»” (Ioan 20:17).

Ce vrea să spună prin faptul că nu S-a suit încă la Tatăl Său în cer, când doar cu două zile mai înainte, adică vineri, se presupune că i-a zis tâlharului că se vor întâlni acolo amândoi? Dacă virgula (şi repet: un semn de punctuaţie introdus în text la multe secole după ce acesta a fost scris) rămâne înaintea cuvântului „astăzi”, atunci Iisus ar fi trebuit să fie în paradis alături de tâlhar în ziua de vineri. Dar iată-L totuşi, duminică dimineaţa, spunându-i Mariei că nu S-a suit încă la Tatăl Lui (adică la acelaşi „Tatăl nostru” care este „în ceruri” [Matei 6:9]). Cum ar fi fost posibil acest lucru când, vineri, îi spusese tâlharului că vor fi amândoi, chiar în acea zi, în paradis?

Din nou răspunsul este simplu: Iisus şi tâlharul s-au odihnit în mormânt în ziua de sabat, iar duminică, Christos a înviat. Iisus şi tâlharul nu au fost împreună în rai vineri şi, astfel, semnificaţia textului din Luca 23:43 se armonizează perfect cu toate celelalte texte care se referă la starea omului după moarte.

Corturi pământeşti
Pavel are de asemenea câteva declaraţii cu privire la moarte care sunt adesea interpretate greşit:
„Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi, nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere, căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul – pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:1-10).

Ceea ce vrea Pavel să ne transmită aici este simplu: ca fiinţe omeneşti în această lume, în aceste corturi pământeşti, adică în trupurile noastre muritoare, noi vom suferi şi vom geme apăsaţi. Dar el ne încurajează să nu ne pierdem speranţa, deoarece avem promisiunea „locaşului nostru ceresc”, a timpului când „ce este muritor în noi” va fi „înghiţit de viaţă”, adică de viaţa veşnică. El pune în contrast ideea de a fi „acasă în trup” (existenţa de aici şi de acum, în trupurile noastre muritoare) cu promisiunea vieţii veşnice în Iisus, pe care o descrie ca starea de a fi „acasă la Domnul”. Pavel nu spune că, atunci când murim, când părăsim „casa pământească a corpului nostru trupesc”, ne vom afla „acasă la Domnul”, în cer. Nu, ci el ne aminteşte că, deşi acum avem trupuri pământeşti (şi, prin urmare, ar trebui să avem grijă cum ne comportăm cât suntem în ele, deoarece într-o zi ne vom afla în faţa judecăţii), va veni o zi când ne vom afla „acasă la Domnul” şi vom lepăda „cortul nostru trupesc”. Astfel, atunci când Pavel scrie că „suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul”, el declară pur şi simplu că ar prefera să fie în cer, cu Iisus, decât aici, în această lume. Nu vorbeşte despre ce se întâmplă imediat după moarte. Cum ar fi posibil acest lucru, când atât el, cât şi alţi autori biblici afirmă cu atâta claritate că cei morţi dorm şi vor continua să doarmă până la revenirea lui Christos?
Un alt pasaj pe care unii îl folosesc pentru a demonstra că cei morţi se află în cer se regăseşte tot în scrierile lui Pavel:

„Ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci, pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine, dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup. Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre, pentru ca, prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos” (Filipeni 1:19-26).
Din nou, ne vorbeşte acelaşi Pavel care a spus că, dacă nu există înviere, atunci cei morţi în Christos sunt pierduţi, ceea ce ar fi total lipsit de sens dacă aceştia ar merge în cer imediat după moarte.

Ce vrea atunci să spună Pavel? De fapt, acelaşi lucru pe care l-a spus şi în Corinteni: trăim în această lume, în acest trup, dar avem promisiunea unei vieţi noi în Iisus. El discută despre cele două stări: viaţa aceasta şi viaţa veşnică „împreună cu Hristos”. Apostolul ar prefera să se afle în cer, „împreună cu Hristos”, decât pe acest Pământ. „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine, dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Pavel nu spune că, imediat ce va muri, va fi „împreună cu Hristos”, deoarece ştie că moartea e doar un somn. În schimb, în ce-l priveşte, în momentul în care va închide ochii, pentru el nu va mai conta dacă Iisus va veni peste două minute sau peste 2 000 de ani. După moarte, lucrul imediat următor pe care îl va şti este că se va afla „împreună cu Hristos”, indiferent cât de mult timp va fi trecut.

Dar cum rămâne cu ocazia în care Moise şi Ilie li s-au arătat lui Iisus şi unora dintre ucenici? „După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie stând de vorbă cu El” (Matei 17:1-3).
Desigur că această întâmplare ar contrazice idea că moartea este un somn, doar că, potrivit Bibliei, Ilie a fost ridicat la cer fără să fi murit (2 Împăraţi 2:1,11), iar un text din Noul Testament, deşi nu e foarte clar, sugerează că Moise, după ce a murit, a fost înviat (Iuda 9). Prin urmare, nu ar trebui să ne grăbim să dezvoltăm, doar dintr-o relatare care surprinde două personaje unice, o paradigmă care să se aplice tuturor morţilor, mai ales dacă ţinem cont de numeroasele texte care susţin că moartea este un somn.

Experienţele din preajma morţii
Un alt argument folosit în sprijinul ideii că, după viaţa prezentă, urmează o alta, conştientă, implică relatări ale unor oameni care susţin că au murit şi, când au fost readuşi la viaţă, au oferit detalii uimitoare despre întâlnirea lor cu anumite fiinţe spirituale ori cu cei dragi care au murit şi/sau despre discuţii purtate cu îngeri sau chiar cu o făptură divină pe care o asociază cu Dumnezeu sau cu Iisus.
Un astfel de exemplu este următoarea relatare:
„În faţa mea, la mare depărtare, am zărit o lumină mică. Lumina a început să devină tot mai mare. A devenit şi mai strălucitoare şi s-a oprit chiar în faţa mea. Simţeam o dragoste imensă ce venea din Lumină. Nu am niciun fel de dubiu că această lumină puternică, frumoasă şi plină de iubire era de fapt Dumnezeu. Lumina a început să comunice cu mine; dar comunicarea nu era verbală, ci telepatică. M-a întrebat dacă doream să o urmez. În acel moment am înţeles pe deplin natura acestei întrebări şi consecinţele pe care răspunsul meu le-ar avea. Dacă alegeam să urmez lumina, ştiam că aveam să mor fără a mă mai putea întoarce vreodată pe pământ. Am stat puţin pe gânduri şi am răspuns că încă mai am lucruri importante de făcut acolo [pe pământ]. În acel moment, Lumina a început să se îndepărteze. M-am trezit apoi în patul din dormitorul meu.”3
Sau aceasta:
„În 1982, după ce a suferit de o boală terminală, Mellen-Thomas Benedict «a murit» şi, timp de o oră şi jumătate, monitoarele aparatelor la care fusese conectat nu au arătat niciun semn vital. În mod miraculos, s-a reîntors în trup fără boala care îl măcinase, dar îmbogăţit cu probabil cea mai uimitoare experienţă din preajma morţii cunoscută până acum.

În timp ce se afla «pe tărâmul de dincolo», Mellen a călătorit prin diferite sfere ale conştiinţei, inclusiv dincolo de «lumina de la capătul tunelului». În timpul experienţei sale, i-au fost arătate, în detalii holografice, istoria trecută a Pământului şi o minunată viziune despre viitorul umanităţii pe următorii 400 de ani. A trăit cosmologia legăturii sufletelor noastre cu mama-pământ (Gaia), rolul nostru în univers şi i s-a acordat acces la Inteligenţa Universală. După experienţa sa din preajma morţii, Mellen-Thomas şi-a menţinut accesul direct la Inteligenţa Universală şi se poate întoarce la lumină ori de câte ori doreşte, transformându-se astfel într-o punte de legătură între ştiinţă şi spirit. A fost implicat în programe de cercetare a experienţelor din preajma morţii şi a dezvoltat noi tehnologii de menţinere a sănătăţii. Cu umilinţă, perspicacitate şi profunzime sufletească, îşi împărtăşeşte acum experienţele şi intuiţiile.
Întors dintr-o astfel de experienţă, el aduce cu sine un mesaj de speranţă şi inspiraţie pentru omenire în ce priveşte viaţa de după moarte şi reîncarnarea, mesaj transmis cu o bucurie şi o claritate reconfortante. Profunzimea sa sufletească şi pasiunea pentru viaţă sunt un dar care trebuie împărtăşit.”4

O altă persoană a povestit de asemenea întâlnirea pe care a avut-o cu rudele sale decedate, în timpul unei experienţe asemănătoare:
„Am observat că, pe măsură ce începeam să discern diferite figuri în lumină (toate fiind acoperite de lumină – erau lumină şi umpleau de lumină tot ce se afla în jurul lor), acestea deveneau forme pe care le puteam recunoaşte şi înţelege. Mi-am dat seama că una din ele este bunica mea. Nu ştiu dacă a fost realitate sau doar o proiecţie, dar aş recunoaşte-o pe bunica şi vocea ei oricând şi oriunde. Acum, când îmi reamintesc experienţa, toţi cei pe care i-am văzut arată aşa cum arătau în cele mai bune zile ale lor. Am recunoscut o mulţime de oameni. Unchiul Gene era şi el acolo. La fel şi stră-strămătuşa Maggie, care îmi era de fapt verişoară. Din partea tatei, l-am văzut pe bunicul. Aveau o grijă deosebită faţă de mine, protejându-mă.”5
Cum putem împăca astfel de experienţe (deseori foarte bine documentate) cu ceea ce spune Biblia cu privire la moarte?

„Aproape” vindecat de boala vacii nebune
În primul rând, gândiţi-vă la numele fenomenului: experienţe din preajma morţii, sau experienţe aproape de moarte. Remarcaţi că sunt aproape de moarte, iar a fi aproape de ceva nu este totuna cu a fi acel lucru. A fi aproape complet nu înseamnă a fi complet. Sau a fi aproape un geniu nu înseamnă a fi cu adevărat un geniu. Iar a fi „aproape” mort nu e totuna cu a fi mort.
Desigur că inima şi respiraţia se opresc. Dar acest lucru se întâmplă pentru o perioadă foarte scurtă de timp, cel mult câteva minute. Aşadar, deoarece niciunul din cei aflaţi în moarte clinică nu a suferit de rigiditate postmortem şi nici nu a început să se descompună, trebuie să fim atenţi la concluziile pe care le tragem din experienţele lor din preajma morţii, la fel cum ar trebui să facem diferenţa între alcoolism şi băutul unei simple înghiţituri de vin. Deci dacă nu aţi mânca o friptură de vită dintr-un animal aproape vindecat de boala vacii nebune, atunci ce rost mai are să discutăm despre moarte bazându-ne pe ce se întâmplă în apropierea ei?

Medicina a emis însă câteva presupuneri care ar putea explica acest fenomen. Deşi nimeni nu ştie cu siguranţă ce anume se petrece, cercetătorii au propus câteva posibilităţi care ar putea, din punct de vedere fizic şi chimic, să rezolve întrebările legate de experiențele din preajma morţii. Cu alte cuvinte, acestea ar putea fi doar nişte experienţe naturale, explicate de prezenţa unor elemente biochimice şi de suprimarea activităţii sistemului nervos, experienţe din care elementul supranatural lipseşte în totalitate.

Învăţături ale curentului New Age
Şi totuşi, chiar dacă ar fi să acceptăm credinţa populară conform căreia imediat după moarte oamenii merg ori în rai, ori în infern, care este motivul pentru care majoritatea celor care au trecut prin astfel de experienţe revin fără a simţi nici cea mai mică nevoie de Christos sau de darul mântuirii Sale? Dacă aceşti oameni au fost cu adevărat în cer şi au vorbit cu îngerii lui Dumnezeu, cu alţi morţi sau chiar cu Dumnezeu Însuşi, atunci de ce aceşti îngeri, oameni morţi sau chiar Dumnezeu nu i-au informat deloc cu privire la una din cele mai importante învăţături biblice: nevoia ca Christos să le acopere păcatele? Mulţi din cei ce raportează astfel de experienţe nu au fost creştini şi nici nu s-au convertit la creştinism odată întorşi printre cei vii. De ce? Deoarece, în majoritatea cazurilor, nu s-a întâmplat nimic în timpul acestor experienţe care să îi determine să Îl accepte pe Christos.

În schimb (iar acesta ar trebui să constituie cel mai clar semnal de alarmă!), ei afirmă că făpturile spirituale pe care le-au întâlnit le adresau cuvinte mângâietoare, pline de iubire, pace şi bunătate, dar nu spuneau nimic despre răscumpărarea în Iisus, despre păcat şi despre judecată, care constituie unele dintre învăţăturile biblice fundamentale. După ce au gustat din viaţa creștină de dincolo, ei ar fi trebuit să fie cel puţin iniţiaţi în unele din învăţăturile de bază ale creştinismului. Şi totuşi, în cele mai multe cazuri, ceea ce li se spune seamănă mai mult a dogme New Age, ceea ce ar explica faptul că, în multe cazuri, aceste persoane devin şi mai puţin interesate de creştinism decât au fost înainte să „moară”.

Factori comuni în experienţele din preajma morţii
Enumerăm mai jos un număr de elemente comune care constituie un profil general al experienţelor din preajma morţii. Unii oameni le-au raportat pe toate, alţii – doar pe unele.
1. Un sentiment de pace şi linişte care îi învăluie, încetarea durerii, plutirea în afara corpului, observarea încăperii în care se află.
2. Dintr-odată, sunt atraşi într-un tunel întunecos, însoţiţi de un sunet puternic.
3. Văd prieteni, membri ai familiei ori alţi oameni sau îngeri care îi întâmpină, îi ajută şi îi consolează.
4. La finalul tunelului, ajung la lumină, unde întâlnesc o fiinţă de lumină care îi face să se simtă iubiţi şi să nu mai aibă teamă.
5. În acest moment, îşi revăd viaţa în amănunt. Nu există judecată, ci doar răspunsuri la întrebările „ce?” şi „de ce?”.
6. Ajung la o barieră sau graniţă pe care nu o pot trece. Află multe, văd şi aud multe lucruri frumoase, dintre care pe unele le uită atunci când se întorc.
7. Unora li se oferă opţiunea de a se întoarce, pe când altora li se spune că trebuie să se întoarcă deoarece încă nu le-a sosit ceasul. Cei care refuză să se întoarcă sunt expulzaţi şi revin în corpurile lor fără tragere de inimă.
8. După revenire, majoritatea sunt dezamăgiţi, alţii suferă de depresie. Dacă, înainte, au avut dureri, acestea revin.
9. În vieţile lor are loc o transformare, mai mult de natură spirituală şi mai puţin de natură materialistă şi religioasă. Nu le mai este teamă de moarte. Unii îşi împărtăşesc experiența, alţii o păstrează pentru ei înşişi6.
(www.newagedirectory.com)

Dacă nici asta nu vă sună a New Age, atunci ce altceva ar face-o? De fapt, unele din fenomenele asociate cu experienţele din preajma morţii sunt atât de asemănătoare cu cele oculte şi cu învăţăturile New Age, încât unii creştini, chiar dintre cei care cred că mergem în rai sau în iad imediat după moarte, au tras un semnal de alarmă cu privire la aceste lucruri.
De exemplu, cea mai populară revistă creştină din America (editată de oameni care împărtăşesc aceeaşi viziune greşită asupra morţii de care am discutat mai sus) avertizează: „Atât din acest punct de vedere, cât şi din altele, fenomenul experienţelor din preajma morţii se potriveşte predilecţiilor şi aspiraţiilor recurente ale curentului New Age.”7 Revista atacă chiar miezul problemei (din nou, fără a avea măcar ca fundament siguranţa care vine din înţelegerea adevăratei stări a omului în moarte). Deoarece acest fel de trăiri trezesc rareori nevoia de Christos în cei care le au, revista menţionează: „Dată fiind învăţătura lui Iisus cu privire la înşelătoriile demonice, pare logic ca celui rău să-i facă plăcere să convingă sufletele că nu au niciun motiv să se teamă de judecata unui Dumnezeu sfânt.”8

Înşelătorii satanice
•   „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8)
•   „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!” (1 Petru 5:8)
•   „În cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” (Apocalipsa 12:7-9)
Cum înşală Satana întreaga lume? Printre altele, făcându-i pe miliarde de oameni să creadă că cei morţi, aflaţi pe un tărâm sau pe altul, sunt încă în viaţă. Prima minciună pe care Satana i-a spus-o Evei: „Hotărât că nu veţi muri!” (Geneza 3:4) a avut exact efectul scontat, aşa că de ce nu ar continua în acelaşi registru? Şi ce altă metodă mai bună ar fi decât cea a experienţelor din preajma morţii?

Din nou despre conflictul dintre bine şi rău
De fapt, totul capătă sens.
Amintiţi-vă de lupta dintre bine şi rău, dintre Iisus şi Satana, şi de faptul că Satana încearcă să înşele şi să distrugă pe cât mai mulţi oameni posibil! Experiențele din preajma morţii şi concluziile pe care milioane de oameni le-au tras de aici s-au transformat în mijlocul cel mai eficient de a face ca această înșelătorie să dea roade.

Gândiţi-vă la următorul lucru! Câtă vreme cineva crede că, după moarte, sufletul continuă să trăiască într-o formă sau alta, atunci acea persoană va fi deschisă la cele mai oculte şi mai spiritiste înşelăciuni, care pot răspândi cu uşurinţă – atât direct, cât şi indirect – ideea că nu avem nevoie de Iisus. La urma urmelor, dacă în timpul unei experienţe din preajma morţii sau în timpul unei şedinţe de spiritism îl vezi pe blasfematorul şi necredinciosul unchi Louie distrându-se la fel de bine mort ca şi în timpul vieţii sale desfrânate, vei fi mai înclinat să-L accepţi pe Christos sau nu?

Totuşi, cel care înţelege că cei morţi sunt inconştienţi, că nu ştiu nimic, nu va cădea niciodată în una dintre cele mai eficiente şi mai periculoase capcane ale lui Satana – şi anume conceptul de nemurire inerentă a sufletului, ideea că sufletul, sau spiritul, este o conştiinţă nemuritoare care va exista pentru totdeauna. Contrar credinţei populare, Biblia nu ne învaţă despre existenţa unui suflet nemuritor. Şi cum ar putea să facă acest lucru, dacă ţinem cont de toate pasajele care demonstrează, fără niciun dubiu, că moartea este un somn inconştient?

Numai Dumnezeu este nemuritor
Scriptura declară: „Dumnezeu, fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care este nemuritor şi care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6:15,16, NIV). Cum ar putea fi adevărate aceste versete dacă şi sufletul omului ar fi nemuritor?
Nemurirea, departe de a fi inerentă, ne va fi acordată la a doua venire a lui Christos, cu ocazia învierii celor morţi. Vorbind despre înviere, Pavel declară: „Trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:53,54). Dacă sufletele noastre sunt nemuritoare, dăinuind veşnic, atunci la ce se referă Pavel? Cum va putea fi moartea înghiţită de biruinţă la revenirea lui Christos dacă acele suflete, sau forme spirituale conştiente, sunt deja vii în cer?
În altă parte, Pavel afirmă că, în ziua judecăţii, Dumnezeu „va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” (Romani 2:7). De ce am căuta nemurirea dacă o avem deja?

Duh în nări
Cum rămâne cu pasaje ca cel în care Ştefan, înfruntând moartea, strigă: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” (Faptele apostolilor 7:59)? Nu deducem de aici că există o entitate conştientă care, după moarte, se îndreaptă spre Dumnezeu?
Nu şi dacă „duhul” este, pur şi simplu, forţa sau puterea misterioasă de la Dumnezeu care ne dă viaţă. Cuvântarea lui Iov include următoarele cuvinte: „…câtă vreme voi avea suflare şi duhul lui Dumnezeu va fi în nările mele” (Iov 27:3, NIV). Duhul (sau suflarea) lui Dumnezeu în nări? Ce loc ciudat de reşedinţă pentru un suflet conştient nemuritor, nu-i aşa? Pare mai degrabă o forţă dătătoare de viaţă decât o entitate în care rezidă gândurile, emoţiile şi conştiinţa noastră. În relatarea creării lumii, din Geneza, Dumnezeu a suflat în „nările” lui Adam suflare de viaţă (Geneza 2:7) – şi exact această suflare se întoarce la Dumnezeu.
„Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărâna lor” (Psalmii 104:29). „Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). În aceste două pasaje, „suflarea” şi „duhul” înseamnă acelaşi lucru, niciuna din ele nefiind o entitate conştientă compusă din gândurile, amintirile şi capacităţile noastre mentale. În ambele texte, cuvântul ebraic tradus prin „suflare” şi „duh” este unul singur, însemnând „vânt”, „respiraţie” sau „duh”. Aceasta este doar o modalitate de a exprima ideea că Dumnezeu ne-a dat viaţă, iar atunci când murim, acea viaţă se întoarce la Dumnezeu.

Atunci când i-a avertizat pe oameni cu privire la potop, care avea să distrugă toate fiinţele de pe Pământ, Dumnezeu a zis: „Iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri” (Geneza 6:17). Cuvântul folosit aici pentru a desemna „suflarea” este identic cu cel folosit în cele două texte anterioare şi nu are nimic a face cu o entitate conştientă nemuritoare care continuă să trăiască pe un alt tărâm după moartea trupului. Textul vorbeşte pur şi simplu despre „viaţa” în sine.

Biblia nu a susţinut niciodată nemurirea sufletului. Cuvântul obişnuit care desemnează în Biblia ebraică „sufletul” (nefeş) înseamnă „viaţă”, „fiinţă vie”, „sine”. În Geneza este sinonim cu „om” sau „fiinţă omenească”. „Omul s-a făcut astfel un suflet viu (nefeş hayah)” (Geneza 2:7). „Omul” a devenit „un suflet viu”. Asta era el. Geneza foloseşte aceeaşi sintagmă pentru toate „vieţuitoarele” (nefeş hayah) pe care le-a creat Dumnezeu (versetul 19). Deci nefeş poate fi „suflet”, „fiinţă vie” sau „vieţuitoare”. Tot în Geneza, aceeaşi sintagmă este folosită pentru toate animalele, chiar şi pentru păsări: „Tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă (nefeş hayah), le-am dat ca hrană toată iarba verde” (Geneza 1:30). Deci, dacă nu avem de gând să atribuim suflete nemuritoare unor vaci sau unor păsări, nu avem niciun motiv să le atribuim oamenilor.

Origini păgâne
Putem regăsi ideea nemuririi sufletului în diverse credinţe păgâne, deşi în lumea occidentală a pătruns cu precădere prin intermediul grecilor antici, în mod deosebit prin Platon, care scria: „Ştiţi desigur că, atunci când cineva moare, …o consecinţă naturală este ca partea sa vizibilă şi fizică… să se descompună, să se fărâmiţeze şi să se risipească… Dar sufletul, partea invizibilă, …se îndreaptă înspre un loc care, asemenea lui, este glorios, pur, invizibil.”9

Într-un alt dialog, Platon încerca să demonstreze în mod raţional nemurirea sufletului, susţinând că acesta a existat dintotdeauna în trecut şi va continua să existe pentru totdeauna în viitor. Drept dovadă, i-a cerut unui sclav needucat al unui prieten de-al său să deducă anumite adevăruri despre pătrate şi triunghiuri (Platon adora geometria). Sclavul a făcut ce i s-a cerut, ba chiar fără niciun ajutor. Un astfel de tânăr needucat nu ar putea să facă aşa ceva, a argumentat Platon, decât dacă sufletul său, într-o existenţă anterioară, ar fi cunoscut deja aceste adevăruri, care erau găzduite acum de mintea sa prin intermediul sufletului. Sclavul şi-a amintit pur şi simplu ceea ce exista deja în el încă dinainte de naştere.

„Astfel, sufletul”, susţinea Platon, „din moment ce este nemuritor şi s-a născut de o mulţime de ori, văzând toate lucrurile, atât de aici, cât şi de pe lumea cealaltă, cunoaşte totul despre toate câte sunt.”10
Şi totuşi, cu la fel de multă uşurinţă şi logică am putea aduce argumente în defavoarea nemuririi sufletului şi a ideii că acesta ar fi o entitate conştientă care există separat de corp, şi asta pe baza imposibilităţii separării presupuselor funcţii ale „sufletului” de corp. Dacă, în esenţa sa, sufletul ar fi o entitate separată de ceea ce numim carne şi oase (un „duh într-o maşinărie”, cum l-au numit unii), atunci cum vă explicaţi faptul că gândurile, stările noastre sufleteşti, emoţiile şi conştiinţa de sine – aspecte care sunt de obicei asociate „sufletului” – sunt atât de drastic afectate de fenomene fizice, devenind uneori chiar de nerecunoscut? Drogurile, accidentele cerebrale, stimulentele sau orice altceva ce poate altera compoziţia fizică sau structura minţii schimbă în mod radical toate atributele legate de „suflet”. Nimic din toate astea nu ar avea vreo logică dacă sufletul ar fi de sine stătător, existând într-o formă oarecum independentă de corp. Indiferent ce ar fi, conştiinţa de sine are o componentă fizică fără de care nu poate exista, iar această realitate nu se împacă sub nicio formă cu presupusa supravieţuire a sufletului separat de trup.

Fie că e logică sau nu, credinţa în nemurirea sufletului, într-o entitate conştientă care există independent de trup, este extrem de răspândită astăzi, manifestându-se în tot soiul de credinţe religioase, cu precădere în diversele învăţături oculte şi ale curentului New Age.
Din păcate, a fost adoptată şi de o bună parte a creştinătăţii. Această doctrină falsă a devenit aproape o dogmă, ideea centrală fiind aceea că sufletul se îndreaptă, imediat după moarte, către fericirea eternă a raiului sau către torturile iadului. Este un punct de vedere care nu numai că este în opoziţie clară cu Biblia, dar care ne privează şi de una din cele mai cruciale învățături ale Scripturii – a doua venire a lui Christos –, de adevărata ei putere şi speranţă. La urma urmei, cui îi pasă cu adevărat de revenirea Mântuitorului dacă, după moarte, cei mântuiţi se află deja în prezenţa Lui în ceruri?

Pe de altă parte, dacă (aşa cum cu atâta claritate ne învaţă Scriptura) cei morţi se află într-un somn inconştient, atunci a doua venire a lui Iisus îmbracă o semnificaţie cu totul nouă. Se îmbogăţeşte cu speranţa de care a legat-o Pavel atunci când a spus: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»” (1 Corinteni 15:51-55).

IDEEA DE REŢINUT
Într-un capitol anterior ne-am pus următoarea întrebare: Care mai este scopul răscumpărării, al mântuirii sau al vieţii veşnice dacă nu suntem decât nişte indivizi sortiţi morţii, dar aflaţi încă în viaţă? După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi, cu toţii am încălcat legea lui Dumnezeu şi cu toţii am fost condamnaţi de ea. Dar tocmai de aceea a venit Iisus: ca să ne salveze de condamnarea pe care ne-am atras-o prin faptul că am încălcat legea. Iar El a reuşit să facă acest lucru respectând legea cu desăvârşire, iar apoi oferindu-ne nouă „cazierul” vieţii Sale nepătate, care devine al nostru prin credinţă atunci când îl cerem. Prin urmare, condamnarea noastră este revocată şi primim în schimb promisiunea vieţii veşnice.

Înţelegem promisiunile de mântuire, răscumpărare şi viaţă veşnică deoarece avem siguranţa că Christos va reveni şi îi va învia pe cei morţi, împlinind ceea ce a promis atunci când a venit prima dată pe Pământ. Căci, dacă cineva sau ceva nu rezolvă problema morţii, atunci suntem cu toţii sortiţi uitării eterne şi unei lipse totale de sens şi de scop – o concluzie dură pentru nişte fiinţe capabile să conceapă eternitatea, infinitatea şi ceva mai măreţ decât scurtele lor vieţi, scurte deoarece pot fi comparate cu conceptul de eternitate.

Totuşi, vestea cea bună este că eternitatea nu ne va lăsa în urmă şi nu se va desfășura pentru totdeauna în lipsa noastră. Datorită lui Iisus, vom face parte din eternitate, o eternitate în care vom avea trupuri noi într-o nouă existenţă, una în care conflictul dintre bine şi rău va fi încetat în sfârşit, Satana nu va mai exista, iar noi vom fi aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fim de la bun început: nişte fiinţe sănătoase şi fericite, care vor cunoaşte tot mai mult bunătatea şi iubirea Lui.
Aceasta este marea speranţă a creştinismului, nu o speranţă pe care ne-o punem în noi înşine sau în natură, ci una care transcende orice lucru pe care lumea aceasta îl poate oferi.
O speranţă care se bazează numai şi numai pe Iisus.

Note
1. http://www.washingtonmonthly.com/features/2003/0306.green.html.
2. http://en.wikipedia.org/wiki/Royal_intermarriage.
3. http://paranormal.about.com/library/weekly/aa082800a.htm.
4. http://www.mellen-thomas.com.
5. http://paranormal.about.com/library/weekly/aa082800b.htm.
6. http://www.newagedirectory.com/nde/nde_profile.htm.
7. Christianity Today, 3 aprilie 1995, p. 41.
8. Ibidem, p. 42.
9. Plato, Collected Dialogues, Edith Hamilton şi Huntington Cairns (ed.), Princeton (New Jersey), Princeton University Press, 1961, p. 63, 64.
10. Ibidem, p. 364.