11. Dumnezeul crucificat

Podul din San Luis Rey
Thornton Wilder a scris un roman despre un pod de funii care s-a rupt şi a ucis cinci oameni care îl traversau în acel moment.
„În după-amiaza zilei de vineri, 20 iulie 1714, cel mai bun pod din Peru s-a rupt, aruncând cinci călători în abisul de dedesubt. Podul se afla pe drumul principal dintre Lima şi Cuzco, fiind traversat zilnic de sute de persoane. Fusese confecţionat din răchită de incaşi, cu mai bine de un secol înainte, fiind o atracţie turistică pentru vizitatorii oraşului. Era o simplă scară din scânduri subţiri care se balansa deasupra văii, cu funii de sprijin din viţă-de-vie uscată. Căruţele şi caii erau nevoiţi să coboare sute de metri pentru a traversa cu pluta valea învolburată, dar nimeni, nici chiar viceregele, nici chiar arhiepiscopul de Lima, nu a coborât vreodată în vale cu bagajul, ci traversau cu toţii faimosul pod din San Luis Rey… Podul părea să fie unul din acele lucruri care durează o veşnicie; era de neconceput că se va rupe vreodată.”1 
Restul povestirii se concentrează asupra unui preot franciscan, fratele Juniper, care, convins că în universul lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător, se hotărăşte să studieze vieţile celor cinci oameni morţi în accident pentru a demonstra providenţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu chiar şi în faţa unei asemenea tragedii.

„Fratele Juniper era de părere că venise momentul ca teologia să îşi ocupe locul printre ştiinţele exacte, iar el de mult se străduia să o aşeze acolo.”2
Fratele Juniper făcea ceea ce fac teologii de secole: încerca să demonstreze dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu în ciuda răului şi a suferinţei. În cuvintele lui Alexander Pope, el încerca „să apere căile Domnului în faţa omului”3 sau, citându-l pe John Milton, „să afirme Providenţa Eternă/Şi să justifice căile lui Dumnezeu înaintea omului”4. Şi Scriptura atinge această temă, de exemplu, atunci când David Îi cere iertare lui Dumnezeu în ideea ca Acesta să fie „găsit drept în hotărârea [S]a şi fără vină în judecata [S]a” (Psalmii 51:4, NKJV).

Problema bunătăţii lui Dumnezeu într-o lume chinuită de durere şi suferinţă rămâne destul de dificilă. Şi totuşi un răspuns există, iar acesta se găseşte într-un singur loc: la cruce (prin moartea lui Iisus). Orice altă încercare de a justifica acţiunile lui Dumnezeu în afară de cruce – în afară de un Dumnezeu crucificat – este sortită pieirii.

Problema durerii
În poezia intitulată „În următoarea galaxie”, Ruth Stone scrie:
„Totul va fi diferit.
Nimeni nu-şi va mai pierde vederea,
auzul sau fierea…
Conceptul de Hitler încă nu
va fi încolţit.
Pe când aici
încă mai căutăm 
pâlcuri de nazişti stafidiţi
ascunşi prin Argentina.”5

Cuvintele ei exprimă speranţa că, undeva, cândva, viaţa va fi mai bună decât este acum pe o planetă pe care „conceptul de Hitler” a încolţit de multă vreme. Speranţa într-o lume mai bună este strâns legată de întrebarea noastră: Cum s-a născut răul în această lume? Cum a apărut „conceptul de Hitler” şi tot ce este rău într-o lume creată de un Dumnezeu iubitor?
Încercarea de a găsi un răspuns la această întrebare poartă numele de teodicee, termen teologic care înseamnă „justificarea lui Dumnezeu” în faţa răului.
„Problema suferinţei”, spunea Walter Kaufmann, „este de o importanţă capitală, deoarece demonstrează că Dumnezeul teismului popular nu există.”6
Teodiceea este o încercare de a explica bunătatea, puterea şi dragostea lui Dumnezeu în ciuda suferinţei umane. Şi tocmai asta încercăm să facem noi.
Şi ce am constatat până acum?
În primul rând, că, încă de la început, Dumnezeu nu a avut de ales. Dacă dorea fiinţe care să-L poată iubi, trebuia să le creeze libere, iar libertatea înseamnă posibilitatea de a alege răul. Fără această posibilitate, nu ar exista libertate, iar lipsa libertăţii înseamnă lipsa dragostei.
Astfel, dragostea are nevoie de libertate, iar ca oamenii să poată iubi, este necesar să fie liberi. Dar de ce era nevoie de existenţa omului? Universul a existat miliarde de ani fără noi. Nimic nu depindea de existenţa noastră, cu siguranţă nu în felul în care dragostea depinde de libertate.

Riscul asumat de Dumnezeu
Asta înseamnă că, deşi nu există vreun motiv logic pentru existenţa noastră, totuşi Dumnezeu ne-a creat, ştiind dinainte că e posibil ca fiecare dintre noi să sufere, să se îmbolnăvească şi să moară. Adică a creat omenirea fiind conştient că ea ar putea păcătui, iar dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar atrage după sine existenţa răului.
De ce să fi făcut asta oare?

Răspunsul trebuie să fie acela că, atunci când totul se va sfârşi, va rezulta un bine mai mare din această experienţă oribilă a păcatului, a suferinţei şi a morţii. Dacă Dumnezeu este plin de iubire şi omniscient, cu siguranţă că a creat omenirea ştiind că, şi dacă aceasta va păcătui, va urma un bine mai mare şi că, în ultimă instanţă, se va demonstra că El a fost drept şi plin de milă în modul în care a acţionat faţă de Lucifer, de păcat, de rău şi de noi. Dacă problema răului, a dreptăţii şi a păcatului este universală, implicând şi forme de viaţă inteligentă din exteriorul planetei noastre, atunci trebuie să credem că Dumnezeu va fi dezvinovăţit şi că bunătatea, mila, dragostea şi dreptatea Lui vor fi demonstrate într-o manieră pe care acum nu o putem percepe în mod clar (din cauza viziunii noastre limitate asupra realităţii). Cum altfel ar putea proceda un Dumnezeu plin de iubire?

Ideea unui bine mai mare, a unui Dumnezeu reabilitat, ridică probabil cea mai tulburătoare întrebare.
Cineva se întreba la un moment dat: „Dacă există cu adevărat un bine mai mare, dacă toate acţiunile lui Dumnezeu vor fi dezvinovăţite într-o armonie finală măreaţă care va reface imaginea lui Dumnezeu şi va justifica tot ce s-a întâmplat pe pământ, atunci cum poate El să explice faptul că totul se petrece aici, în mizerie, în sânge, în sudoare şi în lacrimi…, în timp ce El tronează în glorie cerească? Oricât de profunde ar fi aceste întrebări, oricât de măreţe ar fi problemele morale rezolvate în această luptă dintre bine şi rău, oricât de eficient şi de permanent ar şterge răspunsurile promise toată îndoiala, toate absurdităţile şi toate lacrimile, rămâne totuşi întrebarea: De ce un Dumnezeu omnipotent şi omniscient S-ar adăposti în siguranţă undeva în cer şi, cunoscând sfârşitul încă de la început, ne-ar privi târându-ne ca nişte neghiobi pe vintrele noastre neputincioase, incapabili să vedem nici măcar dincolo de secunda următoare, darămite să întrevedem sfârşitul tuturor lucrurilor? Orice ar fi dorit acest Dumnezeu iubitor să demonstreze, de ce nu a făcut-o El Însuşi, fără ca în această demonstraţie să ne implice într-un mod atât de trist şi de complicat şi pe noi, oamenii, nedându-ne nici măcar posibilitatea de a alege?”7
Sunt întrebări bune, care nu au decât un singur răspuns.

Dumnezeul crucificat 
„[Cei mântuiţi] nu vor uita niciodată că El, a cărui putere a creat şi a susţinut lumile nenumărate din spaţiul infinit, iubitul Fiul al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii şi serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută. De asemenea, nu vor uita că Iisus a suferit vina şi ruşinea pentru păcat şi că a trebuit să suporte gândul că Tatăl Său Şi-a întors faţa de la El, până când suferinţele unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Creatorul tuturor lumilor, Judecătorul tuturor destinelor, a renunţat la slava Sa şi S-a umilit din dragoste pentru om – iată ce va provoca pentru totdeauna uimirea şi adorarea universului!”8

Ce descrie autoarea aici? Faptul că Iisus Christos, deşi era Creatorul universului, Acela care nu doar că a creat omul, ci l-a şi înzestrat cu liber-arbitru, a lăsat toate „suferinţele unei lumi pierdute” să cadă asupra Sa pe când era atârnat pe cruce.

Crucea, şi numai ea, răspunde întrebării legate de dreptatea şi corectitudinea lui Dumnezeu în ciuda suferinţei. Orice teodicee care nu pune crucea pe primul loc este sortită să dispară înăbuşită de propriile-i absurdităţi. Doar când înţelegem că Dumnezeul creator a suferit aşa cum nicio fiinţă umană decăzută nu a făcut-o vreodată putem începe să înţelegem întrucâtva bunătatea Lui în mijlocul unei lumi dominate de rău, o lume în care ne luptăm cu ceea ce Vergiliu numea „poverile unei firi muritoare”. Departe de a Se „adăposti în siguranţă, undeva în cer”, Creatorul nostru a devenit unul dintre noi, suportând consecinţele păcatului într-un mod în care niciunul din noi nu ar fi putut să le suporte vreodată. Doar atunci când recunoaştem acest adevăr uimitor putem începe să întrevedem speranţa din spatele perdelei de fum ce înconjoară o rasă decăzută care începe să putrezească chiar înainte ca acest lucru să se întâmple cu cadavrele sale.
Iar lucrul fascinant este că expresia cea mai clară a suferinţei lui Dumnezeu nu apare în Noul Testament, ci în Vechiul Testament.

Isaia 53
„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:1-6).

Cel care suferă aici este Iisus, iar El este Dumnezeul creator, Acela care a împânzit cosmosul cu miliarde de galaxii şi care le susţine pe toate prin „cuvântul Lui puternic” (Evrei 1:3, NIV). Aceste texte vorbesc despre Dumnezeu, care, în natură omenească, a suferit ceea ce nimeni nu ar putea suferi vreodată. 

Desigur că oamenii erau crucificaţi şi înainte, dar nu acesta este elementul principal al suferinţelor îndurate de Iisus, ci substituţia, faptul că suferea pentru ce făcuseră alţii: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:4-6).
Iisus a purtat „suferinţele noastre” şi a luat asupra Lui „durerile noastre” (versetul 4). Cuvântul ebraic tradus prin „suferinţă” (holi) are conotaţia de „boală”, în timp ce cuvântul redat prin „durere” (makov) reprezintă „durere, durere fizică, durere psihică”. Pe ale cui dureri, suferinţe, boli şi amaruri le-a purtat El pe cruce? Pe ale lumii întregi! Christos a murit pentru fiecare persoană. El a purtat pedeapsa fiecărui păcătos şi, întrucât suntem cu toţii păcătoşi, înseamnă că a suportat pedeapsa fiecărei fiinţe omeneşti.

Însă Scriptura ne spune chiar mai mult. Conform textului, El a purtat simultan suferinţa întregii lumi: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” El a purtat în acelaşi timp asupra Sa suferinţele individuale (durerea, suferinţa şi amarul fiecărui om).

Durerea altora
Gândiţi-vă la următorul lucru: „Senzaţiile mele externe nu îmi sunt mai puţin intime decât gândurile şi sentimentele mele. În ambele cazuri, experienţa mea se răsfrânge în mărginirea propriului cerc, un cerc închis pe dinafară.”9
Durerea este personală, chiar mai intimă decât gândurile (îţi poţi împărtăşi gândurile, dar nu şi durerea), astfel că niciun om din miliardele de fiinţe care mişună prin cazanul plin de boală al acestei lumi nu a suferit vreodată mai mult decât ar putea suferi individual fiecare persoană. Astfel, durerea nu depăşeşte niciodată „mărginirea propriului cerc, un cerc închis pe dinafară”. Nu poţi simţi durerea nimănui şi nimeni nu o poate simţi pe a ta.

„Natura umană”, ne aminteşte Goethe, „îşi are propriile limite. Poate suporta bucuria, suferinţa şi durerea până la un anumit punct, dar piere atunci când acest punct este depăşit.”10
Numărul victimelor rezultate în diverse tragedii (125 000 într-un tsunami, 100 000 într-un cutremur, 2 000 000 în nu ştiu care război, 500 000 într-alt război) ne înfioară, dar indiferent dacă e vorba de o persoană sau de un milion de persoane, durerea fiecăreia este doar a sa de fiecare dată, ca şi când ar muri doar acea singură persoană. În întreaga istorie nenorocită a întregii noastre planete nenorocite, nimeni nu a suferit mai mult decât ar putea suferi un singur individ, indiferent de numărul oamenilor care ar suferi în acelaşi timp. Holocaust, foamete, pandemii… nu are importanţă. Durerea vine întotdeauna ambalată în pachete individuale.
Cu o singură excepţie.

La cruce, amarul unei întregi lumi căzute şi pierdute (bolile, durerile şi suferinţele ei) a căzut în acelaşi timp asupra lui Iisus. „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” Adică suferinţele şi durerile oricărei fiinţe omeneşti care a trăit sau va trăi vreodată. Toate s-au aflat acolo, concentrate în acelaşi timp asupra lui Iisus, Dumnezeul Însuşi, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a suferit pentru toată libertatea de alegere pe care ne-a oferit-o în calitatea noastră de fiinţe umane.
Cine ar putea atunci să Îl acuze pe Dumnezeu că ar fi indiferent sau că S-ar ţine la distanţă de durerea noastră, când El o cunoaşte mai intens decât oricare din noi deoarece El a suportat-o mai mult decât oricare din noi?

Albert Camus (tocmai el, dintre toţi!) scria: „Christos a venit să rezolve două probleme: răul şi moartea, care sunt tocmai problemele care îl preocupă şi pe cel răzvrătit. Soluţia Sa a fost ca, în primul rând, să le trăiască pe pielea Lui. Omul-dumnezeu suferă la rândul lui – cu răbdare. Răul şi moartea nu Îi mai pot fi în întregime imputate, din moment ce El Însuşi suferă şi moare.”11
Camus nu a fost departe de adevăr. Răspunsul mai bun ar fi fost: „Din moment ce El Însuşi suferă şi moare mai rău decât ar putea-o face vreo fiinţă umană.”

Teodicee
Ce am constatat?
Dacă dorea ca oamenii să poată iubi, Dumnezeu nu avea altă opţiune decât să-i creeze liberi. Dar nu era obligat să-i creeze deloc. Şi totuşi a făcut-o, conştient fiind de toată suferința care putea urma. Dar pentru că este un Dumnezeu iubitor, deşi ştia că aceste lucruri se puteau întâmpla, a dorit să ne ofere un bine mai mare, unul care să poată compensa ori justifica toate lucrurile de dinainte. Dar şi aşa, cât este de corect ca Dumnezeu să rămână în cer, pregătind tot acest „bine mai mare”, în timp ce sărmanii şi nenorociţii de noi suferim şi murim aici într-o cloacă de război, sărăcie, boală şi mizerie? Nu ar fi corect deloc! Tocmai de aceea acest lucru nici nu s-a întâmplat. În loc să rămână în cer, Dumnezeu a coborât pe Pământ, făcându-Se om, şi, îmbrăcat în natura noastră umană, a suferit şi a murit mai rău decât a făcut-o ori ar putea-o face vreodată vreunul din milioanele de oameni de pe Pământ. În final, când totul va fi zis şi făcut, nimeni nu va fi îndreptăţit să arate cu degetul spre Dumnezeu şi să-L acuze că nu judecă drept sau că nu ne înţelege durerea, când, de fapt, El a cunoscut mai multă durere decât ar putea cunoaşte cineva vreodată. El a simţit durerea întregii omeniri, ceva ce niciunul din milioanele de oameni din această lume nenorocită nu ar putea simţi vreodată. Dumnezeu S-a unit cu noi prin intermediul unor legături de durere pe care El, şi numai El, ar fi putut-o trăi.

Multe lucruri legate de durere şi de suferinţă nu ne sunt încă clare (dar multe lucruri nu ne sunt clare nici în ce priveşte, de exemplu, natura particulelor subatomice), dar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu este real sau că promisiunile de răscumpărare, mântuire şi viaţă veşnică nu sunt nici ele reale. De partea aceasta a eternităţii, nu vom avea niciodată răspuns la toate întrebările legate de durere şi suferinţă, care par total absurde şi lipsite de sens. Ceea ce avem însă este realitatea crucii şi faptul că niciun om nu a suferit şi nici nu va putea suferi vreodată mai mult decât a făcut-o Dumnezeu.

Şi, deşi asta nu ne uşurează  durerea prin care trecem acum, poate cel puţin să ne ofere speranţa că nu este totul în zadar. Dincolo de asta, ne poate ajuta să ne încadrăm propria durere în contextul mai amplu al luptei dintre bine şi rău. Şi ne poate ajuta să ne ţinem strâns de credinţa pe care o avem până când vom vedea împlinită promisiunea: „El [Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”(Apocalipsa 21:4).

Note
1. Thornton Wilder, The Bridge of San Luis Rey, New York, Harper and Row, 1998, p. 5.
2. Ibidem.
3. Alexander Pope, Essay on Man and Other Poems, Mineola (New York), Dover Publications, 1994, p. 46.
4. John Milton, Paradise Lost, New York, W. W. Norton, 1975, p. 9.
5. Ruth Stone, In the Next Galaxy, Port Townsend (Washington), Copper Canyon Press, 2004, p. 8.
6. Walter Kaufmann, The Faith of a Heretic, New York, Doubleday Books, 1963, p. 137.
7. Clifford Goldstein, God, Gödel, and Grace: A Philosophy of Faith, Hagerstown (Maryland), Re­view and Herald Publishing Association, 2003, p. 50, 51.
8. Ellen G. White, Tragedia veacurilor. Marea luptă dintre Hristos şi Satana, Bucureşti, Editura Viaţă şi Sănătate, 2011, p. 535.
9. F. H. Bradley, în T. S. Eliot, „The Waste Land”, în The Complete Poems and Plays, New York, Harcourt Brace and Company, 1980, p. 54.
10. Johann Wolfgang von Goethe, The Sorrows of Young Werther, New York, Signet Classics, 1962, p. 59.
11. Albert Camus, The Rebel: An Essay on Man in Revolt, Anthony Bower (trad.), New York, Alfred A. Knopf, 1956, p. 32.