Resource Book — MyBible

Risipă de spaţiu
Este tipul de familie pe care îl găsim în aproape fiecare asociaţie de locatari din America: o mamă divorţată cu trei copii. Cu toţii locuiesc într-un cartier mărginaş, iar copiii, de 5, 10 şi 14 ani, se bat şi caută problemele cu lumânarea. Nu sunt nici modele de comportament, nici criminali înnăscuţi, nici fiinţe unice. Mary, mama lor, îi iubeşte, dar îi cam lasă să facă ce vor. Pe faţă i se citeşte durerea provocată de divorţ – tatăl (căruia copiii îi simt lipsa din plin) aflându-se undeva în Mexic însoţit de cineva pe nume Sally.

Nimic neobişnuit în asta, cel puţin până în seara în care micuţul de 10 ani, Elliott, dă în grădină peste un extraterestru care scormonea după mâncare. Creatura fusese uitată din greşeală atunci când nava sa spaţială a părăsit în grabă Pământul. Contrar creaturilor hidoase şi răutăcioase din romanul lui H. G. Wells Războiul lumilor, această făptură, poreclită E. T. de Elliott şi fraţii săi, este inofensivă, blândă şi iubitoare şi nu doreşte altceva decât să ajungă acasă. Copiii se împrietenesc cu E. T. şi se ataşează de el, ascunzându-l de agenţii guvernamentali. Spre sfârşitul poveştii, copiii, împreună cu mama lor, reuşesc să-i păcălească până când E. T. este salvat de o navă spaţială.

Desigur, totul este o fantezie ştiinţifico-fantastică (în cazul de faţă, filmul lui Steven Spielberg E. T., din 1982), şi asta pentru că nu există fiinţe extraterestre care să vină pe Pământ şi să interacţioneze cu noi, nu-i
aşa?
Sau…?
Pentru început, trebuie să spunem că universul este un loc destul de mare. Pare un cosmos infinit pentru o singură planetă, ba încă una destul de mică. Este cu siguranţă posibil ca Pământul să fie singura planetă cu viaţă pe ea, dar nu ar fi asta o enormă risipă de spaţiu?
Aşa ar fi, într-adevăr – tocmai de aceea mulţi oameni de ştiinţă cred că mai există şi alte forme de viaţă în afară de cele de pe Pământ. Atât doar că încă nu ştiu cum să le găsească. Dar asta nu înseamnă că nu încearcă.

Institutul SETI
Cunoscută drept ecuaţia lui Drake, funcţionează astfel: se înmulţeşte rata de formare a stelelor din galaxia noastră cu numărul stelelor astfel formate care au planete. Acest număr se înmulţeşte apoi cu numărul mediu de astfel de planete care ar putea să susţină viaţa. Rezultatul se înmulţeşte apoi cu numărul de astfel de planete care pot cu adevărat să dezvolte viaţă, urmând apoi a se înmulţi rezultatul cu numărul planetelor care pot dezvolta viaţă inteligentă. Ceea ce obţinem se înmulţeşte cu numărul planetelor ale căror forme de viaţă inteligentă ar fi dispuse să comunice cu noi. În final, se înmulţeşte acest număr cu durata medie de viaţă a acestor civilizaţii.

N = R* × fp × ne × fl × fi × fc × T
R* reprezintă rata anuală medie de apariţie a stelelor în galaxia Calea Lactee
fp este numărul stelelor care au planete în jurul lor
ne este numărul mediu de planete/stea care pot susţine viaţa
fl este partea de planete din ne pe care apare efectiv viaţa
fi este partea din fl pe care viaţa a evoluat în viaţă inteligentă
fc este partea din fi care comunică
T este durata medie de viaţă a civilizaţiilor din fc
Când înmulţim toate aceste variabile, obţinem numărul N, care este numărul civilizaţiilor comunicante din galaxie.

La ce bun atâta calcul? Ne ajută să estimăm câte planete locuite ar putea să comunice cu Pământul. Rezultatul final al ecuaţiei lui Drake indică în jur de 10 000 de planete din galaxia noastră care ar putea să comunice cu planeta noastră. Şi asta doar în vecinătatea noastră. Dacă aproximativ 10 000 este media pe galaxie, iar în cosmos există miliarde de galaxii… ei bine, faceţi dumneavoastră calculele! Nu prea putem spune că suntem singuri în univers.

Totul pare logic. Oricât de potrivit ar fi cosmosul pentru a susţine viaţa umană, de ce Dumnezeul descris în Scriptură ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor („Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” [Coloseni 1:16]) ar fi creat viaţă doar aici şi nicăieri altundeva? Desigur, date fiind toate lucrurile neplăcute de pe planeta noastră (boli, războaie, arme nucleare, bombe, staruri pop), am înţelege de ce ar dori Dumnezeu să lase un spaţiu liber între noi şi vecinii noştri, dar să creeze întregul cosmos doar pentru noi, deşi este posibil, nu prea pare rezonabil, atâta tot.

Nu e o glumă cosmică
Tocmai de aceea, de ani buni, oamenii de ştiinţă scanează cerul în căutarea vieţii extraterestre. Lăsând la o parte orice considerent teologic, se pare că sunt suficiente dovezi ştiinţifice care atestă posibilitatea existenţei vieţii în altă parte. „Percep acest univers nu ca pe o glumă cosmică”, spunea un laureat al Premiului Nobel, „ci ca pe o entitate plină de sens, construită în aşa fel, încât să genereze viaţă şi inteligenţă, destinată să dea naştere unor fiinţe raţionale capabile să discearnă adevărul, să perceapă frumuseţea, să simtă dragostea, să tânjească după bunătate, să definească răul şi să resimtă misterul.”1 Doar aici, pe Pământ, sau şi în alte părţi?

Ramura ştiinţei cunoscută ca astrobiologie caută să exploreze posibilitatea existenţei vieţii în cosmos. NASA dispune de propriul institut de astrobiologie, pe al cărui site putem citi: „Astrobiologia se dedică în totalitate studiului ştiinţific al vieţii din univers: originea, evoluţia, distribuția şi viitorul ei… Există viaţă şi în alte lumi în afară de Pământ? În ce fel ar putea formele terestre de viaţă să supravieţuiască şi să se adapteze dincolo de planeta aceasta?”2

Din 1984, Institutul SETI (Institutul de Căutare a Inteligenţei Extraterestre) scanează cerul în căutarea vieţii dincolo de graniţele Pământului. „Scopul Institutului”, se spune în descrierea lui, „aşa cum a fost definit la acea vreme, dar valabil şi acum, este de a conduce investigaţii ştiinţifice şi proiecte educaţionale care să aibă legătură cu originea, natura, răspândirea şi distribuţia vieţii în univers… În prezent, printre cei 18 membri ai Consiliului Administrativ al Institutului SETI, se numără doi laureaţi ai Premiului Nobel, patru membri ai Academiei Naţionale de Ştiinţă, un membru al Academiei Naţionale de Inginerie şi câţiva actuali sau foşti directori executivi ai unora din cele mai importante companii americane. Această puternică orientare ştiinţifică, îmbinată cu un extraordinar leadership antreprenorial şi tehnologic, le oferă administratorilor posibilitatea de a contribui la progresul ştiinţific al organizaţiei şi, în acelaşi timp, de a asigura o bază financiară solidă pentru viitor.”3

Toate aceste lucruri nu sunt poveşti cu farfurii zburătoare sau excentricităţi de tip Star Trek. Este o ştiinţă serioasă, care se foloseşte de cea mai bună tehnologie în încercarea de a descoperi ceea ce, în mod raţional, oamenii de ştiinţă cred că ar putea exista: viaţa extraterestră.

Extratereştrii
Ei bine, în timp ce astronomi şi oameni de ştiinţă premiaţi îşi îndreaptă sofisticatele radiotelescoape spre cer, în speranţa că vor reuşi să capteze un murmur sau un sunet inteligent provenit din spaţiu, Biblia nu doar că vorbeşte despre existenţa vieţii extraterestre, dar ne oferă şi nişte indicii fascinante despre ea. Dincolo de realitatea lui Dumnezeu, Scriptura susţine cu claritate ceea ce ştiinţa (chiar dacă dintr-o perspectivă diferită) suspectează: că Pământul nu este singurul loc al creaţiei unde există viaţă inteligentă. Dimpotrivă.

Trebuie să reţinem că, atunci când vorbeşte despre „cer” sau „ceruri”, Biblia nu se referă întotdeauna neapărat la cer ca la un loc în care există Dumnezeu (deşi uneori este aşa), ci la cosmos, ca în Geneza 15:5, unde se spune: „După ce l-a dus afară, i-a zis: «Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri!»”, sau în Deuteronomul 4:19, unde citim: „Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer şi văzând Soarele, Luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti, căci acestea sunt lucruri pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.” În aceste texte, şi în multe altele, „cerul” reprezintă cosmosul.
Ce spune atunci Biblia despre viaţa din univers şi despre cum interacţionează ea cu cea de pe planeta noastră? Că există şi că, mai mult decât atât, interacţionează cu lumea noastră.

Scriptura prezintă o luptă cosmică
•   „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:10)
•   „Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12)
•   „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.” (Coloseni 1:16)
•   „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere! Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” (Iov 38:4-7)
•   „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis lui Satana: «De unde vii?» Şi Satana a răspuns Domnului: «De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.»” (Iov 1:6,7)
•   „În cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui… De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare, căci Diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme!” (Apocalipsa 12:7-12)
•   „Parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.” (1 Corinteni 4:9)
•   „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!” (1 Petru 5:8)
•   „Iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: «Scoală-te, iute!» Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini.” (Faptele apostolilor 12:7)
•   „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să ştie, pe îngeri!” (Evrei 13:2)

Marea controversă
Când tânărul Isaac Newton, aflat la umbra unui măr, a fost lovit drept în moalele capului, a avut cea mai uimitoare revelaţie: forţa care a făcut ca mărul să cadă, adică gravitatea, este aceeași forţă care ţine Luna pe orbită în jurul Pământului şi Pământul pe orbită în jurul Soarelui. Şi, deşi pentru Newton ideea că „un corp poate acţiona de la distanţă asupra altuia printr-un vid, fără un alt intermediar”, era „atât de absurdă, încât nu cred că cineva care are o cât de mică aptitudine de gândire în chestiuni filosofice ar putea vreodată să îi dea crezare”4, el ştia că gravitaţia făcea tocmai acest lucru – „acţiona de la distanţă asupra altui corp printr-un vid” – oricât de inexplicabil ar părea acest fenomen.

Dar lucrurile devin şi mai uimitoare: nu doar că toată materia are propria forţă gravitaţională, ci fiecare frântură de materie are un efect gravitaţional asupra restului materiei. Astfel, dumneavoastră exercitaţi o influenţă gravitaţională nu doar asupra pisicii dumneavoastră, ci şi asupra Lunii, a Soarelui şi chiar asupra stelelor îndepărtate. Desigur că această influenţă este neglijabilă, dar este reală. Existenţa dumneavoastră afectează, literalmente, întregul cosmos măsurabil.

Concluzia? Deoarece simpla dumneavoastră prezenţă fizică poate avea şi cel mai mic impact asupra Nebuloasei Crabului, atunci universul însuşi, indiferent de mărimea lui, are interconexiuni mult mai puternice decât ar putea-o sugera experienţa noastră obişnuită. Deci, fiindcă Biblia vorbeşte nu doar despre existenţa vieţii în alte părţi ale creaţiei, dar susţine şi că o parte din această viaţă interacţionează cu a noastră, acest lucru nu este ceva atât de greu de acceptat, cu atât mai puţin dacă ţinem cont de ceea ce ştim despre influenţa materiei din cosmos asupra restului materiei. Faptul că putem exercita o atracţie gravitaţională (fie ea cât de mică) asupra altei părţi din univers nu demonstrează nici pe departe că alte fiinţe din părţi diferite ale cosmosului pot interacţiona cu cele de aici. Dar sugerează totuşi, prin analogie, că ideea ca o parte a universului să o influenţeze pe o alta nu este atât de exagerată. Dimpotrivă, este fizică de bază.

Îngeri care coboară pe pământ
Este de asemenea şi teologie biblică de bază. Textele citate mai sus ne dezvăluie nu doar că există viaţă şi în alte părţi ale cosmosului, ci şi că unii din reprezentanţii ei, fiinţe cunoscute sub numele de îngeri, au venit pe Pământ şi îşi exercită influenţa aici, chiar dacă noi îi vedem în aceeaşi măsură în care putem observa milioanele de apeluri de telefonie mobilă care circulă prin aer chiar în faţa ochilor noştri, adică deloc.
Poetul William Blake a scris odată despre legătura dintre cer şi Pământ: „O ciocârlie când rănim,/Curmăm un vers de heruvim.”5 Deşi ideea lui este puţin exagerată, nu este prea departe de tipul de realitate descris de Biblie: în univers există şi alte fiinţe inteligente care nu numai că sunt interesate de ce se petrece pe Pământ (ne-am transformat într-un spectacol pentru întreg universul), ci unele sunt direct implicate în ceea ce se petrece aici.

Deşi Scriptura nu este explicită în acest sens, paginile ei ne dezvăluie o luptă între bine şi rău – o mare controversă am putea spune – care a început într-o parte diferită a universului, dar care se desfăşoară acum pe Pământ.
Scriptura descrie un război în cer, într-o altă parte a cosmosului, o luptă între îngeri; iar (conform textelor) învinşii, Satana şi îngerii săi, au fost exilaţi în lumea noastră, unde lupta continuă, de data aceasta însă fiind şi noi implicaţi în ea. Din aceste pasaje, precum şi din altele care ne vorbesc despre îngeri buni (de exemplu: Faptele apostolilor 12:7, Daniel 6:22 sau Psalmii 34:7), înţelegem că aici, pe Pământ, conform Bibliei, ne aflăm într-o bătălie spirituală între agenţii binelui şi cei ai răului. Faptul că nu îi putem vedea nu demonstrează câtuşi de puţin că ei nu există ori că acest conflict nu este real, după cum nici faptul că radiaţiile electromagnetice sunt invizibile nu înseamnă că ele nu sunt reale.

Vă rog, puţină seriozitate!
Cu siguranţă că mulţi oameni, în special cei din Occidentul secularizat, iau rapid în derâdere ideea de îngeri, demoni sau fiinţe supranaturale. Dar asta nu îi face să nu existe, ci arată doar cât de mulţi oameni sunt puternic influenţaţi de viziunea raţionalist-ştiinţifică asupra lumii, care limitează realitatea doar la ceea ce poate fi explicat cu ajutorul legilor naturale şi cuantificabile, idee care a luat naştere în perioada Iluminismului.

„Nicio explicaţie din exterior care caută principiul naturii într-un tărâm de dincolo”, comenta Ernst Cassirer cu referire la idealul Iluminismului, „nu îşi va putea atinge vreodată ţinta. Pentru că omul este opera naturii şi nu poate exista în afara ei… Toate procesele naturii, inclusiv cele pe care le numim în mod obişnuit «intelectuale», întreaga ordine fizică şi morală a lucrurilor se pot reduce la materie şi mişcare, putând fi pe deplin explicate prin prisma acestor două concepte.”6

Doar materia şi mişcarea explică totul? Şi dacă într-adevăr este aşa, atunci dragostea, curajul, onoarea, pasiunea, frumuseţea şi arta nu sunt decât materie şi mişcare, atomi şi molecule, nimic mai mult? Suntem doar nişte „sisteme”, doar nişte procese fizice care se supun unor legi pur fizice? Ecuaţii în carne şi oase, fiinţe a căror întreagă existenţă poate fi redusă doar la formule matematice, asemenea mişcării stelelor?
„Din păcate”, observa filosoful Michael Polanyi, „obiectivele ideale ale ştiinţei sunt absurde. Biologia actuală are la bază presupunerea că procesele vieţii pot fi explicate cu ajutorul fizicii şi al chimiei; şi, desigur, fizica şi chimia trebuie să fie reprezentate în ultimă instanţă în termenii forţelor care acţionează între particulele atomice. Aşadar, orice formă de viaţă, orice fiinţă umană şi orice operă a omului, inclusiv sonetele lui Shakespeare şi Critica raţiunii pure a lui Kant, trebuie să fie reprezentate în modul acesta. Idealul ştiinţei rămâne… de a înlocui întreaga cunoaştere umană cu o completă cunoaştere a unor atomi aflaţi în mişcare.”7

O viziune mai amplă asupra realităţii
Biblia ne oferă însă o perspectivă mai amplă asupra realităţii, una neîncorsetată de limitele înguste ale ştiinţei şi de viziunea ei atomistă asupra existenţei. Scriptura nu neagă aceste procese fizice. Dimpotrivă, primul capitol al Genezei descrie Luna, Soarele şi stelele nu ca divinităţi sau zei (cum erau ele percepute de popoarele păgâne ale acelor timpuri), ci ca obiecte fizice inanimate supuse legilor naturii. Scriptura nu face însă un lucru: nu limitează realitatea la aceste legi naturale fundamentale. În schimb, ea arată spre Dumnezeu, care este mai mare şi mai presus de natură.

Din nou, o viziune pur naturalistă asupra întregii creaţii nu este logică. După cum am subliniat deja, trebuie să existe ceva din exteriorul naturii, mai presus şi mai mare ca ea, ceva din care, cumva, aceasta să ia fiinţă, tot astfel cum o pictură trebuie să fie creată de ceva din exteriorul ei, de ceva mai presus şi mai mare ca ea. Mona Lisa nu a existat în pensula lui Leonardo da Vinci, după cum nici romanul Crimă şi pedeapsă nu a zăcut ascuns în peniţa lui Fiodor Dostoievski.

Biblia face trimitere la nişte fiinţe conştiente care există pe tărâmuri nelimitate de viziunea noastră ştiinţifică şi raţionalistă asupra lumii fizice (viziune care, în treacăt fie spus, se află într-o permanentă schimbare). Puţini occidentali ar nega existenţa binelui şi a răului, în ciuda faptului că ele nu pot fi reduse la procese şi legi ştiinţifice, iar majoritatea ar recunoaşte că există o luptă continuă între cele două perspective. Multe din aceste fiinţe (îngeri) despre care Scriptura spune că sunt implicate în conflict sunt acum aici, deşi iniţial s-au aflat în altă parte a cosmosului. Unele sunt prietenoase, altele ostile, dar toate sunt implicate în această luptă colosală dintre bine şi rău, luptă care a început într-un loc diferit din univers, dar care se desfăşoară acum printre, în şi prin noi. Şi deşi nu percepem în mod direct aceste fiinţe, recunoaştem în mod clar rezultatele intervenţiei lor aici, tot astfel cum nu putem vedea undele radio, dar suntem martorii efectelor lor (cum se întâmplă de fiecare dată când folosim telefonul mobil, televizorul sau conexiunea wireless la internet).

Bine versus rău
Care sunt rezultatele acestei lupte, ale acestui război cosmic dintre bine şi rău? Timp de milenii întregi, oamenii au fost martorii acestei înfruntări, oricât de bine ascunse au stat forţele supranaturale din spatele ei. Cu multe secole înainte de Christos, zoroastrismul învăţa despre lupta în care sunt implicate forţele supranaturale ale binelui şi ale răului, temă preluată în primele secole ale erei creştine de adepţii maniheismului, care credeau de asemenea într-un conflict supranatural între bine şi rău, între lumină şi întuneric.

După cum am arătat, nu avem nevoie de religie pentru a observa realitatea acestei lupte. Friedrich Nietzsche, cel mai dur ateu al timpului său, declara: „Să concluzionăm. De mii de ani, cele două valori opuse «bine şi rău» sunt implicate într-o luptă înspăimântătoare pe pământ.”8 T. S. Eliot scria de asemenea despre „lupta perpetuă” dintre bine şi rău9.
Cine nu simte această luptă dintre bine şi rău chiar la nivel personal? Poate nu suntem în stare să o exprimăm sau să o înţelegem în mod clar, dar recunoaştem că ea se desfăşoară în inimile noastre, în activităţile noastre zilnice ori în tentaţiile şi alegerile noastre, oricât de confuze ne-ar părea motivele şi forţele din spatele ei.

Personajul principal din poemul Faust, al poetului german Goethe, spune:
„Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat
În piept, să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strâns mă ţine, încleştat
Cu voluptate, celălalt puternic
Către cereşti limanuri mă îndrumă.”10

Această luptă nu este doar rodul imaginaţiei, al culturii sau al subiectivităţii noastre, indiferent de gradul de tradiţie şi de cultură pe care o astfel de luptă îl presupune. Dincolo de simţurile noastre, cu ajutorul cărora nu putem percepe decât o foarte mică parte a realităţii (ca şi cum am încerca să deducem toate mecanismele electronice complicate ale unui CD-player doar din muzica pe care o ascultăm la el), se dezlănţuie un conflict major între bine şi rău, între Christos şi Satana, care se desfăşoară în mod constant la toate nivelurile existenţei umane, începând cu relaţiile internaţionale şi terminând cu zbuciumul tăcut din străfundul sufletului omenesc, iar problemele aflate în joc au consecinţe eterne.

Lupta pentru supremaţie
„Fără ca noi să alegem asta, trăim într-o lume în care binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea, legea şi fărădelegea, demnitatea şi dezonoarea, credinţa şi necredinţa luptă pentru supremaţie. În fiecare zi, gândurile, acţiunile şi cuvintele noastre ne plasează de o parte ori de alta în acest mare conflict spiritual. Oricât de complicate ar părea manifestările sale, oricât de înceţoşate, de neclare şi de gri ar părea opţiunile morale, alegerile şi deciziile noastre, nu există decât două părţi, decât două alegeri: bine şi rău, adevăr şi minciună. Ca şi în cazul vieţii şi al morţii, nici aici nu există un stadiu intermediar, oricât de mult ne-ar plăcea să ne păcălim că într-un astfel de stadiu ne aflăm de fapt.”11

Chiar dacă acceptăm (ca şi milioane de alţi oameni) ideea existenţei lui Satana şi a căderii sale ori a unor puteri supranaturale care se luptă aici, pe Pământ, acest fapt ridică şi mai multe întrebări, dintre care cea mai evidentă este următoarea: Dacă Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, atunci de unde a apărut Satana? Dacă, la fel cum mulţi creştini cred, răul a început de la Satana, într-o altă parte a universului, atunci ne întrebăm din nou cum a fost posibil ca el [răul] să apară într-un univers creat şi guvernat de un Dumnezeu care, după cum spune Biblia, este „iubire”.
Bune întrebări! Şi putem căuta în Biblie indicii care să ne îndrepte spre nişte răspunsuri la ele.

Căderea lui Lucifer
„Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:14,15).
„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:12-14).

Aceste cinci versete dezvăluie o bogăţie de informaţii pe care niciun experiment ştiinţific şi nicio speculaţie filosofică nu le-ar putea descoperi vreodată, după cum nici radiografia manuscrisului original al piesei Hamlet nu ar fi în stare să dezvăluie secretul geniului lui Shakespeare.
Timp de secole, comentatorii biblici au înţeles aceste pasaje ca o referire la fiinţa supranaturală pe nume Satana şi la căderea acesteia – cădere descrisă în Apocalipsa (12:7-9). Dar ne întrebăm din nou: Cum a apărut răul acesta? Dacă, după cum spune Scriptura, „prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16), atunci „toate lucrurile” îl includ cu siguranţă şi pe „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana” (Apocalipsa 12:9). Cum e posibil aşa ceva?
Găsim un răspuns parțial în Ezechiel 28:15, verset care – vorbind despre Satana – spune că a fost „fără prihană în căile [lui], din ziua când [a] fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în [el]”. Remarcaţi, vă rog, că Satana a fost „fără prihană”, adică „perfect”, atunci când a fost creat de acest Dumnezeu perfect! Şi totuşi nelegiuirea s-a strecurat în sufletul lui. Cum aşa?

Deoarece perfecţiunea trebuie să includă libertate morală, posibilitatea de a deveni rău. Altfel, cum ar putea o fiinţă – „fără prihană” în căile ei chiar de când a fost creată – să devină rea? Dacă Satana a fost creat perfect, înseamnă că, iniţial, nelegiuirea nu a existat în el. A apărut mai târziu, prin urmare, orice sens ar avea termenul „perfect”, sau „fără prihană”, include posibilitatea de a deveni rău.
Dar nu ar fi putut Dumnezeu să creeze o fiinţă care să nu prezinte un asemenea risc? Ba da, ar fi putut, dar care ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească acea fiinţă? Ar fi putut o astfel de fiinţă, lipsită de opţiuni morale, să fie „perfectă”?

Ce nu poate face Dumnezeu
În 1944, după ani de opresiune, sărăcie şi obscuritate forţată impusă de guvernul sovietic, poetei Anna Ahmatova i s-a permis să ţină un recital poetic în cel mai mare auditoriu din Moscova, Muzeul Politehnic. Când a terminat, cei 3 000 de spectatori s-au ridicat în picioare, aplaudând frenetic. Când a aflat cele întâmplate, Iosif Stalin a întrebat:
— Cine a organizat aceste ovaţii?
Cât de trist este faptul că Stalin a trăit într-un mediu atât de fals, încât chiar şi spontaneitatea era premeditată şi programată din timp! Ce valoare mai au laudele dacă sunt aduse cu forţa?
Imaginaţi-vă un geniu al ştiinţei, pe care îl vom numi dr. Ralph! Obsedat de munca sa, nu s-a căsătorit şi nu şi-a întemeiat vreodată o familie, fiind lipsit încă din copilărie de orice legătură strânsă de afectivitate. Apropiindu-se de ultimii ani ai vieţii, începe să resimtă durerea unei existenţe singuratice şi lipsite de iubire şi, astfel, graţie geniului său, creează un robot care arată, se comportă şi pare la atingere identic cu o fiinţă umană. Îi dă aspectul unei tinere frumoase, pe care o numeşte Carla. Tânăra îi satisface toate capriciile, dorinţele şi nevoile, răsfăţându-l inclusiv cu gesturi şi manifestări de iubire. Carla este tot ce şi-ar putea dori vreodată un bărbat, iar problemele care apar de obicei într-o relaţie normală lipsesc cu desăvârşire. Şi totuşi, indiferent de numărul de declaraţii şi de gesturi de iubire din partea Carlei, dr. Ralph îşi dă seama în final că toate astea nu înseamnă nimic, deoarece, indiferent ce face sau spune Carla, aceasta nu poate fi dragoste adevărată din moment ce el o programase să fie aşa.

Cu alte cuvinte, dragostea trebuie să fie liberă, altfel nu poate fi dragoste. Ceea ce a învăţat dr. Ralph de la creaţia sa este că nimeni nu poate fi forţat să iubească, nici măcar de Dumnezeu.
Într-adevăr, contrar credinţei populare despre omnipotenţa lui Dumnezeu, există anumite lucruri pe care El nu le poate face. Oricât de stupidă ar fi întrebarea: „Poate Dumnezeu să creeze o piatră atât de mare, încât să nu o poată ridica?”, ea prezintă totuşi un adevăr profund: în cadrul parametrilor acestui univers, cel puţin aşa cum l-a creat Dumnezeu, există limitări logice cu privire la ce poate El să facă. Omnipotenţa nu înseamnă abilitatea de a face ceea ce este logic imposibil în cadrul dat de limitele şi definiţiile realităţii pe care a creat-o Dumnezeu.

De exemplu, poate El să facă un număr întreg pozitiv care să fie mai mic decât zero? Nu în acest univers, cel puţin nu din punctul de vedere al modului în care înţelegem noi definiţiile cuvintelor „pozitiv”, „întreg”, „număr”, „mai mic” şi „zero”. Poate Dumnezeu să creeze un burlac însurat? Nu, cel puţin în cadrul definiţiilor actuale ale cuvintelor „însurat” şi „burlac”. Sau poate Dumnezeu să creeze un cerc format din unghiuri drepte? Din nou, răspunsul este nu, cel puţin cât timp rămânem la conceptele curente de „cerc” şi „unghi drept”. În cadrul acestei creaţii există anumite limitări logice şi lingvistice, chiar şi pentru Dumnezeu.
Dragostea trebuie să poată alege

Acest lucru este de o importanţă maximă. Are de-a face cu ultrametafizica creştinismului: Poate crea Dumnezeu dragoste forţată? Poate fi cineva silit să iubească împotriva dorinţei sale? Teologul Francis Schaeffer scria: „Fără alegere, cuvântul dragoste nu înseamnă nimic.”12 Poate fi dragostea programată sau implantată cuiva în aşa fel, încât individul să nu mai aibă nicio altă opţiune decât să iubească, la fel ca robotul doctorului Ralph?
Bineînţeles că nu! Dragostea, prin natura şi definiţia ei, fie e dăruită în mod liber, fie nu e dăruită deloc. Nici chiar Dumnezeu nu poate forţa dragostea, fiindcă, în momentul în care face acest lucru, ea încetează să mai fie dragoste. Dumnezeu nu poate forţa pe cineva să iubească, la fel cum nu poate crea o piatră atât de mare, încât să nu o poată ridica.

Ce ironic! Oamenii se întreabă de unde atâta rău şi suferinţă, dacă „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Şi totuşi răul există tocmai pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Nu pentru că dragostea ar presupune existenţa răului (nici pe departe!), ci pentru că dragostea necesită un mediu moral al libertăţii, iar libertatea, prin natura ei, în special libertatea morală, include şi posibilitatea de a face atât răul, cât şi binele. Altfel, nu ar exista deloc nici moralitate, nici libertate.

Dacă Satana a fost creat o fiinţă perfectă, atunci perfecţiunea sa a inclus şi o componentă morală. Poate că definiţia cuvântului „perfect” în universul lui Dumnezeu presupune şi o astfel de componentă morală. Totuşi, pentru ca o fiinţă să poată fi cu adevărat morală, trebuie ca în acelaşi timp să aibă şi posibilitatea de a fi imorală. Am putea construi un robot antrenat şi programat să salveze oameni din incendii, să ajute femei în vârstă să traverseze strada sau să salveze copii de la înec, dar acest robot nu ar fi cu nimic mai moral decât un semafor în mijlocul unei intersecţii (care previne accidentele rutiere).
Astfel, Satana, fiinţă creată cu libertatea de a face alegeri morale, a abuzat în mod evident de această libertate şi a apucat-o pe căi greşite.
Ce s-a întâmplat? Şi cum anume?
Din nou, pentru a găsi răspunsul, vom apela la Biblie.

Rege în infern sau rob în cer?
De la Plutarh avem această relatare despre marele conducător roman Iulius Caesar:
„Se spune că, în timp ce [Cezar] traversa Alpii, a dat peste un sat cu foarte puţini locuitori, un loc care îi părea în întregime deplorabil. Prietenii săi făceau glume pe seama acestui loc, spunând: «Cu siguranţă că şi aici oamenii se luptă pentru putere, se ceartă cine să fie primul şi există invidii şi rivalităţi între oamenii importanţi.» Cu toată seriozitatea, Cezar le-a răspuns: «În ce mă priveşte, aş prefera să fiu primul în acest loc decât al doilea în Roma.»”13

Ce se întâmplă cu noi? Indiferent cât de mult am avea, dacă cineva, fie şi un singur individ, are mai mult decât noi sau ceva mai bun decât noi, atunci ne concentrăm asupra acestuia până când un ţiuit strident în urechile noastre blochează orice altceva, chiar şi vocile miilor sau milioanelor de oameni care au mai puţin decât noi sau care nu au nimic. La fel s-a întâmplat cu Cezar şi se pare că şi cu Satana.
Scriptura adeseori nu oferă detalii, dar, conform textelor pe care le-am citat, ceva asemănător s-a întâmplat şi cu acest „heruvim ocrotitor” care se afla „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:14), iar aceste cuvinte ne fac să înţelegem că se afla într-o poziţie înaltă, foarte aproape de Dumnezeu. Satana, orice ar fi fost el, era o fiinţă înălţată la rang de cinste. Şi totuşi, asta nu era îndeajuns pentru această fiinţă liberă din punct de vedere moral.

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:12-14).
Oricare ar fi fost statutul său, Lucifer dorea mai mult. Aspirând să fie ca Însuşi Cel Preaînalt, el căuta de fapt să fie Dumnezeu. Dar o fiinţă creată nu este Dumnezeu şi nici nu ar putea fi vreodată, la fel cum o mână de cărţi de joc, indiferent cât de bună ar fi, nu va putea niciodată să fie jucătorul însuşi.

Trebuie să subliniem din nou faptul că Dumnezeu a creat fiinţe morale într-un univers moral, cu libertate morală. O astfel de libertate morală include ca opţiuni şi invidia, ambiţia, mândria şi dorinţa de a deveni ceva mai mult decât am putea fi vreodată. Altfel, cum ar putea o fiinţă – „fără prihană în căile [sale]” (Ezechiel 28:15) – să dorească să fie Creatorul, dacă „perfecţiunea” nu ar include şi posibilitatea de a face acest lucru?

În Paradisul pierdut, poetul John Milton a surprins esenţa spiritului lui Satana atunci când l-a făcut să proclame: „Mai bine rege în Iad ca rob în Ceruri.”14
În afară de Lucifer, şi alte fiinţe cereşti au avut această posibilitate. Ştim acest lucru deoarece Scriptura face referire la alţi îngeri care au trecut de partea lui Lucifer. Se pare că lucrurile au degenerat atât de mult, încât în cer a izbucnit un adevărat război (cel din Apocalipsa 12:7-12, la care ne-am referit deja).
Dorinţa lui Satana de a avea mai mult decât i se cuvenea a dus la căderea sa şi a îngerilor care i-au luat partea într-un război cosmic care, deşi a început în altă parte a universului, se desfăşoară acum pe Pământ.
De fapt, acelaşi sentiment care l-a animat în mediul perfect din cer a funcţionat şi pe acest Pământ perfect la început. Descrierea biblică a căderii lui Adam şi a Evei (Geneza 3) demonstrează din nou libertatea morală a tuturor fiinţelor raţionale şi inteligente pe care Dumnezeu le-a creat şi explică pe larg cum a fost posibilă apariţia răului într-un univers creat de o divinitate atotştiutoare şi atotiubitoare.

Libertatea în Eden
„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Şi nu doar că le-a creat, ci le-a făcut desăvârşite. Pe parcursul procesului de creaţie, Dumnezeu privea şi aprecia ceea ce făcuse. Scriptura ne spune astfel:
•   „Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.” (Geneza 1:4)
•   „Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Geneza 1:10)
•   „Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Geneza 1:12)
•   „Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun” (Geneza 1:17,18).
•   „Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.” (Geneza 1:21)
•   „Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.” (Geneza 1:25)
•   „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31)
Iar acest „tot” îi includea şi pe Adam şi pe Eva, primii doi oameni, despre care Scriptura spune că au fost creaţi în mod direct şi intenţionat de Dumnezeu. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27).

Un Dumnezeu perfect face o creaţie perfectă, una „foarte bună” chiar. În plus, cei doi oameni erau diferiţi de restul creaţiei, fiind făcuţi „după chipul Său, …după chipul lui Dumnezeu”. Secole întregi, oamenii au dezbătut semnificaţia sintagmei „după chipul lui Dumnezeu”. Orice ar însemna ea, indică cel puţin faptul că oamenii se află cu un pas „înaintea” restului creaţiei de pe Pământ, că oamenii sunt caracterizaţi cel puţin de ceva superior, „mai bun”, sau unic, ceva care îi face diferiţi de, să zicem, scoici, copaci şi de „toate târâtoarele pământului” (Geneza 1:25); iar această unicitate este evidentă chiar şi în prezent.
Astfel, Adam şi Eva trebuie să fi ieşit desăvârşiţi din mâna Creatorului. Cum altfel i-ar fi putut crea Dumnezeu, mai ales că erau făcuţi după chipul Său? În acest sens, ei sunt ca Lucifer – „fără prihană în căile [lor], din ziua când [au] fost [făcuţi]”. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva de la Adam şi Eva, fiinţe create „după chipul lui Dumnezeu”, caracteristică pe care Scriptura nu i-a atribuit-o niciodată lui Lucifer, nici chiar înainte de căderea sa.

Apoi urmează cunoscutele versete din Biblie în care Dumnezeu îl avertizează pe Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit»”(Geneza 2:16,17).

Păduri întregi au fost culcate la pământ pentru a se fabrica hârtia pe care s-au scris toate comentariile referitoare la aceste versete. Noi ne vom concentra totuşi asupra unui singur aspect: libertatea morală a lui Adam şi a Evei, aşa cum ne este ea dezvăluită de această relatare.

Capacitatea morală de a alege
De ce să-i fi avertizat Dumnezeu cu privire la un lucru pe care nu trebuiau să-l facă dacă ei nu ar fi avut capacitatea morală de a alege să facă tocmai lucrul care le era interzis? Dacă nu ar fi dorit ca ei să mănânce din pom, când i-a creat, Dumnezeu ar fi putut să le programeze creierele în aşa fel, încât Adam şi Eva să evite pomul, după cum şi noi suntem programaţi să evităm foamea, setea sau durerea. Sau ar fi putut aşeza pomul într-un loc la care ei să nu aibă acces. L-ar fi putut pune pe Lună sau în oricare alt loc inaccesibil. Poate că Dumnezeu l-ar fi putut face de nedorit şi respingător. La urma urmei, ar fi putut să nici nu creeze acest pom de la bun început, înlăturând astfel posibilitatea de a gusta din el (nu poţi mânca fructul unui copac inexistent). Dar nu a făcut niciunul din aceste lucruri, ceea ce implică două aspecte
cruciale:

1. Adam şi Eva au fost fiinţe libere din punct de vedere moral, capabile să aleagă între ascultare şi neascultare de Creatorul lor. Dumnezeu i-a creat în mod special în acest fel. Libertatea cu care au fost înzestraţi este evidentă, fiindcă, altfel, de ce i-ar fi avertizat Dumnezeu cu privire la ceva ce nu erau capabili să
facă?
2. Pomul respectiv era un test. De ce l-ar fi pus Dumnezeu acolo, la îndemâna unor fiinţe capabile să asculte sau să nu asculte, dacă nu ar fi intenţionat să-i încerce prin intermediul lui, dându-le astfel şansa de a-şi demonstra supunerea în calitate de făpturi morale libere? Avem de-a face aici cu două fiinţe morale, înzestrate cu libertate de alegere, care se confruntă cu o probă a loialităţii lor faţă de Acela care le-a creat, un test al modului în care îşi vor folosi libertatea pe care o au.

În continuare putem vedea desfăşurându-se conflictul dintre Dumnezeu şi Satana, deoarece „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana” apare în Eden, acest mediu perfect creat de un Dumnezeu perfect. Conform Genezei, în momentul în care Satana apare, Eva se afla lângă pomul din care Dumnezeu le interzisese să mănânce.
„El [şarpele] a zis femeii: «Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ’Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină’?» Femeia a răspuns şarpelui: «Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’» Atunci, şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.» Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”
(Geneza 3:1-6).

Dorinţa de a fi Dumnezeu
Trebuie să mai subliniem încă două aspecte:
1. În primul rând, observăm un conflict între ce spune Dumnezeu şi ce spune Satana. Dumnezeu spune: „Nu mâncaţi! Veţi muri!”, iar Satana spune: „Mâncaţi! Nu veţi muri!” Aici, în mod subtil, surprindem o frântură din conflictul dintre Dumnezeu şi Satana, conflict ajuns pe Pământ prin intermediul Evei, care a avut de ales între două voci: a lui Dumnezeu, care îi spusese să nu mănânce din pom, şi a şarpelui, care îi spune să mănânce, în ciuda faptului că ea ştia porunca lui Dumnezeu. (La urma urmei, chiar ea a spus: „Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.»”) Nu putea pretinde ca scuză faptul că nu a ştiut.
2. În al doilea rând, şi cel mai fascinant, este modul în care Satana a manipulat-o. „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (alte versiuni biblice traduc: „veţi fi ca zeii”, deoarece cuvântul ebraic folosit aici pentru „Dumnezeu” are formă de plural).
În cer, Satana şi-a dorit să fie „ca Cel Preaînalt”. Acum, în Eden, o ispiteşte pe Eva cu aceeaşi momeală, şi anume cu dorinţa de a fi „ca Dumnezeu”. Faptul surprinzător este că ea (după cum urmează să vedem) a muşcat momeala, deoarece se pare că ceva din interiorul ei dorea să fie „ca Dumnezeu”. Ce ironie, fiindcă ea era deja „ca Dumnezeu”, dat fiind că, spre deosebire de restul fiinţelor proaspăt create, ea şi soţul ei fuseseră creaţi „după chipul lui Dumnezeu”! Şi totuşi, ca şi în cazul lui Lucifer, ceea ce avea deja nu îi era destul şi, conform textelor biblice, atât ea, cât şi soţul ei au mâncat din
pom.

Ce anume determină o fiinţă creată, chiar înconjurată de perfecţiunea cerească şi edenică, să caute să fie Creatorul, să zică în inima sa: „Voi fi ca Cel Preaînalt”? Se pare că este o problemă recurentă.
„Păcatul omului”, observa teologul Reinhold Niebuhr, „este că încearcă să se facă Dumnezeu.”15
Apologetul ateu Jean-Paul Sartre scria cândva că „să fii om înseamnă să tinzi să devii Dumnezeu. Sau, dacă preferaţi, omul este în mod fundamental dorinţa de a deveni Dumnezeu.”16
Susan Neiman conchide că „întrebările referitoare la Dumnezeu şi la planurile Sale, la natură şi la sensul creaţiei, prin urmare, materialele care stau la baza meditării la problema răului, sunt în afara sferei noastre umane. Dorinţa de a le găsi un răspuns este dorinţa de a transcende limitele raţiunii umane. Iar dorinţa de a transcende aceste limite este periculos de aproape de dorinţa de a fi Dumnezeu.”17

Apostolul Pavel, dând un avertisment despre o putere anticreştină care se va ridica în biserica creştină la sfârşitul unei perioade de apostazie, a descris această entitate religioasă ca pe una care va căuta să se aşeze în locul lui Dumnezeu, o putere care nu se va da înapoi de la a-şi aroga atributele divinităţii. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3,4).

Oricât de multe faţete şi manifestări ar avea, această dorinţă de a fi Dumnezeu se reduce la un singur lucru: autoritate. Cine sau ce este autoritatea noastră ultimă? În Eden se punea problema dacă prima pereche de oameni va asculta de porunca directă a lui Dumnezeu sau dacă se va supune unei alte autorităţi, în cazul de faţă, vocii lui Satana.
Scriptura ne arată care a fost alegerea lor.

Miezul problemei
„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6).
Desconsiderarea pe faţă a poruncii clare a lui Dumnezeu de către două fiinţe perfecte, lipsite de orice scuză pentru neascultarea lor, a permis păcatului, răului, suferinţei şi morţii să-şi facă loc în această lume, pătrunzând în însăşi structura ei de bază. Gândiţi-vă la principiul care stă în spatele a ceea ce s-a întâmplat cu lumea noastră! Ceva a mers rău încă de la început – de la bază – şi, astfel, tot ce s-a dezvoltat în continuare pe acea bază a mers de asemenea rău.

Dacă cineva începe să construiască o casă, dar fundaţia acesteia este înclinată, crăpată sau instabilă, restul casei – tot ce se zideşte pe acea fundaţie defectuoasă – va fi de asemenea afectat în mod negativ. Geometria este creată din axiome, principii fundamentale pe care se construiesc toate celelalte. Dacă ceva alterează aceste axiome sau principii, atunci tot ce depinde de ele va fi de asemenea alterat. Când esenţa unui lucru este ruinată, atunci tot ce izvorăşte din acele elemente degradate va fi la fel de degradat. Nici nu s-ar putea altfel.

Primii doi oameni, părinţii unei rase întregi, au decăzut. Toţi descendenţii lor vor împărtăşi aceeaşi stare decăzută, la fel cum dintr-un pian dezacordat va ieşi întotdeauna o muzică falsă. Fiecare generaţie de după Adam şi Eva a devenit din ce în ce mai rea până când, după cum spune Scriptura, „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).

Atunci când construieşti un zid, dacă acesta este înclinat doar un pic în apropierea solului, pe măsură ce te îndepărtezi de sol, deviaţia devine cu atât mai mare. În cazul omenirii, cu cât ne aflăm mai departe de Eden, mai departe de perfecţiunea originară a lui Adam şi a Evei, cu atât mai degeneraţi devenim. Iată cum descrie Scriptura starea umană la destul de puţine secole după cădere: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat, căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci, Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (Geneza 6:11-13).

O viziune distorsionată asupra naturii
Potopul din timpul lui Noe a fost un rezultat direct al păcatului şi cine ştie în ce fel a modificat această catastrofă procesele fizice şi echilibrul Pământului creat perfect de Dumnezeu (vezi Geneza 8:22)? Căderea în păcat afectase deja natura (Geneza 3:16-19), cel mai probabil într-un mod pe care noi nu îl înţelegem, deoarece, aşa cum este ea în prezent, este singura pe care o cunoaştem şi nu o putem compara cu nimic din ce a fost înainte. De asemenea, noi nu putem percepe natura decât prin prisma propriei noastre depravări, prin conştiinţa şi simţurile noastre pervertite şi denaturate, ceea ce înseamnă că o percepem exact cum ar percepe-o pe Mona Lisa un daltonist suferind în plus şi de astigmatism. (Este ca şi când o persoană cu sânge infectat şi-ar face o transfuzie cu propriul sânge.) Căderea în păcat a afectat în mod irevocabil întreaga planetă şi tot ce trăieşte pe ea, iar noi şi lumea noastră actuală suntem tristele rezultate ale acestui moment.

Niciunul din cei care trăiesc astăzi nu a fost martor la căderea lui Adam şi a Evei (după cum nu a fost martor nici la căderea Imperiului Roman). Deoarece nu am fost acolo, păcatul lui Adam şi al Evei este un eveniment care trebuie să ni se povestească (să ni se reveleze), exact lucrul pe care îl face Biblia. Deoarece nu am fost de faţă şi nu l-am văzut desfăşurându-se, trebuie să avem încredere în Biblie, prin credinţă. Dar cine are nevoie de credinţă pentru a vedea durerea, suferinţa, răul şi moartea care desfigurează planeta şi care au impregnat însăşi esenţa existenţei noastre? Avem nevoie de credinţă nu pentru a recunoaşte rezultatele, ci pentru a înţelege cauzele.

Cum a început suferinţa? În primele capitole ale Genezei, Scriptura ne spune exact cum anume. La începuturile sale, omenirea s-a separat de Creatorul ei, singura ei sursă de viaţă, siguranţă şi pace (nu uitaţi că, înainte de căderea în păcat, totul era „foarte bun”!), alegând în schimb o altă autoritate, iar rezultatul a fost haos, răzvrătire, suferinţă şi moarte încă de la început, teme care străbat toate formele de viaţă de pe planetă. Nimic din ce trăieşte pe Pământ nu este imun la consecinţele căderii în păcat. Prin neascultare, primii noștri părinţi au deschis uşa răului. Alegând să-i slujească lui Satana în locul lui Dumnezeu, ei au invitat o altă putere în vieţile lor şi implicit şi într-a noastră. Avertismentul lui Petru nu este doar o exprimare poetică: „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!” (1 Petru 5:8). El face trimitere la o realitate pe care nu o putem percepe doar pe baza simţurilor şi a raţiunii noastre.

Păcatul este sursa a tot ce numim suferinţă, deoarece duce în mod inevitabil la durere, la rău şi la moarte. Ne aflăm prinşi într-un război în care forţele supranaturale ale răului se luptă cu forţele supranaturale ale binelui în şi prin noi.
Asta-i problema.
Iar Iisus Christos, prin ce a făcut la cruce, este soluţia la această problemă.

Note
1. În Paul Davies, „E.T. and God”, Atlantic Monthly, septembrie 2003, p. 114.
2. http://nai.arc.nasa.gov/about/about_nai.cfm (accesat în noiembrie 2005).
3. http://www.seti.org/site/pp.asp (accesat în noiembrie 2005).
4. În Rupert Hall, Isaac Newton: Adventurer in Thought, Cambridge (Massachusetts), Cambridge University Press, 1992, p. 248.
5. William Blake, „Auguries of Innocence”, în Romantic Poets: Blake to Poe, New York, Viking Press, 1972, p. 18.
6. Ernst Cassirer, The Philosophy of the Enlightenment, Boston, Beacon Press, 1955, p. 65, 66.
7. Michael Polanyi şi Harry Prosch, Meaning, Chicago, University of Chicago Press, 1975, p. 25.
8. Friedrich Nietzsche, On the Genealogy of Morals, New York, Random House, 1967, p. 52.
9. T. S. Eliot, „The Rock”, în The Complete Poems and Plays, New York, Harcourt Brace and Company, 1980, p. 98.
10. Johann Wolfgang von Goethe, Faust, Lucian Blaga (trad.), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 54.
11. Clifford Goldstein, The Day Evil Dies, Hagerstown (Maryland), Review and Herald Publishing Association, 1999, p. 10, 11.
12. Francis Schaeffer, Genesis in Space and Time, Downers Grove (Illinois), InterVarsity Press, 1979, p. 72.
13. Plutarch, Fall of the Roman Republic, New York, Penguin Classics, 1972, p. 254, 255.
14. John Milton, Paradisul pierdut, Adina Begu (trad.), Bucureşti, Editura Aldo Press, f.a., p. 12.
15. Reinhold Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, New York, Charles Scribner’s Sons, 1964, vol. 1, p. 140.
16. Jean-Paul Sartre, Existentialism and Human Emotions, New York, Philosophical Library, 1957, p. 63.
17. Susan Neiman, Evil in Modern Thought, Princeton (New Jersey), Princeton University Press, 2002, p. 62.