9. Factorul Henry al VIII-lea

La Guardia şi legea
Fiorello Enrico La Guardia a fost judecător în timpul dificilei perioade a Marii Depresiuni, o perioadă (rară în America) în care oamenii nu au avut întotdeauna suficientă mâncare. Într-o zi, poliţia îi aduse în sala de judecată un tată. Acuzația? Furtul unei pâini. Întrebat de ce furase, omul – suspinând – spuse că o făcuse pentru a-şi hrăni copiii flămânzi. La Guardia îl întrebă dacă era conştient că încălcase legea, comiţând o infracţiune. Omul, smerit şi de-abia ridicându-şi ochii, dădu din cap, zicând:
— Da, domnule.
Cu asprime, La Guardia îi răspunse că este nevoit să îl pedepsească deoarece „legea nu admite excepţii”.
Omul dădu din nou din cap.
Judecătorul La Guardia îşi vârî apoi mâna în buzunar, scoase o bancnotă de 10 dolari şi spuse:
— Iată plata pentru amenda dumitale. O voi plăti eu. Deşi eşti vinovat, nu vei suporta dumneata pedeapsa.

Ceea ce a făcut judecătorul La Guardia pentru acest om este exact ce a făcut Iisus pentru fiecare fiinţă omenească, doar că vina păcatului nu putea fi plătită cu 10, 1 000 sau 1 000 000 de dolari, ci cu viaţa celui vinovat. Păcatul este un delict capital, deoarece păcătosul este un inadaptat într-un univers perfect moral. Şi, deşi fapta lui La Guardia impresionează prin generozitate şi bunătate, nu putem să nu ne întrebăm ce ar fi făcut acesta dacă, în loc de 10 dolari, legea ar fi cerut pedeapsa cu moartea! Cât de dispus ar fi fost atunci judecătorul să plătească pentru fapta infractorului?

Şi totuşi, tocmai asta a făcut Iisus pentru noi. A plătit pedeapsa pentru păcatele comise de noi, iar această pedeapsă a fost moartea. În asta constă planul de mântuire: Iisus a suferit în locul nostru pedeapsa pentru păcat, pentru ca niciunul din noi să nu fie nevoit să o mai plătească vreodată. Acest lucru a fost posibil deoarece El a făcut în locul nostru ceea ce noi nu putem face – a respectat legea morală a universului în maniera desăvârșită pe care o presupune aceasta. De aceea spune Biblia că „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20). „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii” (Romani 3:28). „Omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 2:16). „[Faptul] că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat” (Galateni 3:11).

Principiul oglinzii
Dar de ce nu? De ce nu putem fi socotiţi neprihăniţi prin lege? 
Ei bine, pentru început, legea nu a fost făcută cu scopul de a ne face neprihăniţi. De fapt, ea ne condamnă, deoarece „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Legea este pentru păcat la fel cum este o radiografie pentru un os rupt. Radiografia (legea), departe de a vindeca osul (păcatul), nu face altceva decât să îl scoată în evidenţă.

Imaginaţi-vă că, din cauza unor arsuri, aţi avea faţa desfigurată de cicatrici! Nu puteţi observa cicatricile decât dacă vă priviţi în oglindă. Şi totuşi, chiar dacă v-aţi privi de nenumărate ori în oglindă, tot nu aţi putea face ca acestea să dispară. Din contră, le veţi observa din ce în ce mai mult. Oglinda vă arată cât de rău arătaţi cu adevărat. Acesta este şi rolul legii: ea este oglinda care ne dezvăluie păcatele. Şi, într-adevăr, ni le aruncă în faţă!

Aici intervine răscumpărarea. Asemenea judecătorului, Dumnezeu nu a desfiinţat legea şi nici nu i-a coborât standardele. După cum consecinţele încălcării legilor fizice nu pot fi anulate, nici cele ale încălcării legilor morale nu pot fi oprite. În schimb, Iisus (singurul care a respectat vreodată legea în mod desăvârşit în trup omenesc), prin viaţa şi slujirea Lui, a găsit o cale de a împlini această lege. Iisus nu a încălcat niciodată legea, nici măcar în proporţie de 1:1037, iar esenţa credinţei creştine este că Dumnezeu va trece în dreptul nostru reputaţia fără pată a lui Christos. 

„Deoarece suntem păcătoşi şi nesfinţi, nu putem respecta în mod desăvârşit Legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire proprie, prin intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Christos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi al ispitelor cu care suntem nevoiţi să ne confruntăm noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi, iar acum Se oferă să preia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Iisus şi Îl primeşti ca Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viaţa ta în trecut, datorită lui Christos, eşti considerat neprihănit. Caracterul Lui este prezentat în locul caracterului tău, iar tu eşti acceptat înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată.”1 

Scriptura Îl descrie pe Iisus ca fiind fără păcat, neîncălcând niciodată legea lui Dumnezeu. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). „Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele şi în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). Biblia spune că Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Iisus a reuşit ceea ce nimeni nu a reuşit vreodată – să trăiască o viaţă în deplină sfinţenie şi neprihănire. El a avut ceea ce Biblia numeşte „neprihănirea lui Dumnezeu” (Romani 3:21, NIV), adică o neprihănire egală cu cea a lui Dumnezeu Însuşi, ceea ce nu este surprinzător având în vedere că Iisus era El Însuşi Dumnezeu, cu singura excepţie că, în timpul slujirii Sale pe Pământ, Şi-a acoperit dumnezeirea cu haina naturii umane (natura noastră umană), trăind astfel ca unul din noi, fără a ceda însă vreuneia din ispitele pe care noi le îmbrăţişăm cu atâta ardoare.

Nu ne vor mai fi ţinute în seamă
Marea învăţătură a Evangheliei, esenţa mesajului creştin, este că faptele noastre trecute – chiar şi cele pentru care nu putem prezenta niciun fel de scuză decât satisfacerea eului şi niciun fel de justificare decât dorinţele şi poftele noastre odioase – nu ne vor mai fi ţinute în seamă, deoarece, dacă o cerem, viaţa desăvârşită a lui Iisus va fi a noastră. Neprihănirea Sa, neprihănirea lui Dumnezeu, va fi considerată neprihănirea noastră şi, astfel, toate lucrurile pe care le-am făcut, chiar şi cele care ne încătuşează sufletul în vinovăţie, vor fi, într-un anumit sens, şterse de Dumnezeu, iar noi vom avea parte de un nou început alături de El. Deşi de nenumărate ori ne-am lăsat învinşi de ispite, Iisus nu a cedat în faţa niciuneia, iar vestea bună este că izbânda Lui va fi socotită de Dumnezeu ca fiind a noastră.

Aceasta este speranţa pe care o oferă Iisus lumii. Efortul de a ne apropia de Dumnezeu prin faptele noastre bune este la fel de inutil ca şi înmulţirea oricărui număr (20, 50, 10 000 sau 16 000 000) cu 0 în încercarea de a obţine 1. Este o strădanie imposibilă. De aceea Iisus a venit, S-a făcut asemenea nouă şi a trăit o viaţă desăvârşită, pentru ca viaţa Lui să poată fi considerată ca şi când ar fi a noastră. Fără această înlocuire, am fi condamnaţi de legea morală a lui Dumnezeu, legea cosmică ce defineşte binele şi răul, acţiunile bune şi acţiunile greşite, mai presus de legile, obiceiurile şi tradiţiile umane; acea lege care nu acceptă nicio abatere, întocmai ca legea fizică ce guvernează raportul dintre numărul electronilor şi cel al protonilor.

Cum rămâne cu dreptatea?
Dacă acest „cazier” desăvârşit al lui Iisus ne poate acoperi păcatele şi, în faţa lui Dumnezeu, noi apărem într-o desăvârşire morală pe care nu am câştigat-o, într-o stare pe care nu am meritat-o, cum rămâne cu drep­tatea? Cât de drept sau de corect este ca aceia care încalcă legea morală a lui Dumnezeu să scape de pedeapsa cerută de legea divină? La ce este bună o asemenea lege dacă şi cei mai sfidători „contravenienţi” au parte de clemenţă? Cum rămâne cu prăpădul pe care l-a cauzat păcatul lor? Fiecare moarte, fiecare boală, fiecare război, fiecare durere a oricărei fiinţe omeneşti sunt rezultatul încălcării legii lui Dumnezeu, nu neapărat la nivel individual (ca şi când suferințele unei persoane ar fi întotdeauna rezultatul direct al propriilor sale păcate), ci la nivel colectiv – cum este exemplul persoanelor ale căror case sunt înghiţite de un uragan cauzat de încălzirea globală sau ale căror vieţi au fost ruinate în războaie pe care nu ele le-au  declanşat. 

„Dacă am putea aşeza toată suferinţa acestei lumi”, scria filosoful german Arthur Schopenhauer, „în talerul unei balanţe şi toată vina lumii în celălalt, acul balanţei ar indica egalitate perfectă.”2
Vina şi suferinţa să fie la fel de grele? Cu siguranţă atunci că vina este nemărginită (suferinţa ştim cu toţii că este). Şi totuşi, prin Iisus, toată această vină poate fi pe deplin iertată? Cum e posibil? Nu cere legea pedeapsă şi dreptate? Ce se alege de vină, pedeapsă sau dreptate dacă desăvârşirea lui Iisus li se atribuie chiar şi celor mai ticăloşi? Asta e milă, dar dreptatea unde e?

În moartea lui Iisus, acolo e. În calitate de Dumnezeu, Iisus a creat totul, nu doar legile fizice care guvernează universul, ci şi legile morale. În calitate de întemeietor al legii morale, El se află la înălţimea acesteia (sau chiar mai presus de ea), la fel cum artistul se află la înălţimea operei sale (sau chiar mai presus de ea). Prin urmare, fiind singurul care deţine acest rol, acela de a fi mai presus de lege, Iisus este singurul care îi poate împlini cerinţele.
Dar ce înseamnă asta?

Închisoarea datornicului
Închipuiţi-vă că aţi avea o datorie atât de mare, încât, chiar dacă toţi prietenii şi-ar pune la un loc întreaga avere, nu ar putea acoperi nici măcar dobânda aferentă! Imaginaţi-vă de asemenea că un prieten v-ar spune din senin că, prin propria sa autoritate, datoria v-a fost ştearsă. Desigur că declaraţia sa nu ar putea-o anula, la fel cum nici Duma rusă nu ar putea hotărî prin decret ca următoarea lună plină să rămână pe cer pentru totdeauna, ca să lumineze nopţile în tundra siberiană.

Cine este singurul care poate anula o datorie? Doar cel ce are de încasat datoria respectivă, bineînţeles.
Dar sâcâitoarea întrebare referitoare la dreptate revine. Este dreaptă anularea unei datorii? Să presupunem că aţi semnat un contract prin care, dacă veţi ajunge să datoraţi bani cuiva, vă angajaţi să îi restituiţi sau să rezolvaţi problema într-un fel sau altul. E posibil ca acest contract să fie atât de sacru, încât încălcarea lui ar duce la producerea unei teribile nedreptăţi. Aşadar, datoria ar fi imposibil de anulat. Trebuie plătită. Şi să mai presupunem că singura persoană care dispune de suma necesară este chiar aceea căreia îi datorați banii.

Nu există deci decât o singură opţiune pentru ca atât dreptatea, cât şi plata datoriei să se înfăptuiască. În loc să vă anuleze datoria, o va plăti chiar cel căruia îi sunteţi dator! Dorind să vă elibereze de povara unei datorii imposibil de plătit, dar neputând-o anula (nu fără a fi nedrept), se îngrijește el însuşi de acoperirea acesteia. S-a făcut dreptate deoarece datoria nu a fost anulată, dar aţi fost scutit totuși de plată prin generozitatea celui care a luat-o asupra sa.

Ei bine, conform Bibliei, cu toţii am încălcat legea lui Dumnezeu, deci cu toţii avem o datorie la El, una pe care nu o putem plăti, cel puţin nu fără a pierde viaţa veşnică. Singurul care poate anula datoria este Dumnezeu, pentru că doar Lui Îi suntem datori. Dar fiindcă dreptatea Sa nu Îi permite să o anuleze, o plăteşte El Însuşi!

Acesta este de fapt conceptul din spatele morţii lui Iisus pe cruce, motivul pentru care a murit El. Moartea Lui a făcut dreptate, fiindcă datoria a fost plătită, dar a fost plătită de singurul care putea împlini cerințele legii. Şi nu doar că a respectat legea într-un mod desăvârşit, ci este şi Acela care a creat-o iniţial. „Înlocuitorul celor care încalcă legea”, scria teologul britanic John Stott, „este nimeni altul decât însuşi Făuritorul legii.”3

Iisus a murit pentru ca Dumnezeu „să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Domnul a dat dovadă de dreptate neîncălcând un adevăr fundamental, acela că păcatul duce la moarte. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Şi totuşi El a dat dovadă de milă, deoarece, luând asupra Sa pedeapsa pe care o meritam pentru păcatele noastre, ne-a eliberat de ea. Nu mai trebuie să înfruntăm judecata finală pentru păcatele pe care le-am făcut, deoarece Iisus a înfruntat-o deja în locul nostru, la cruce.

„Lucrul cel mai bun…”
Acțiunea romanului Poveste despre două oraşe, de Charles Dickens, se petrece pe fundalul Revoluţiei Franceze, sau cel puţin pe fundalul acelei faze a ei cunoscute sub numele de Domnia Terorii, perioadă în care violenţa la care statul a instigat mulţimea a ajuns atât de departe şi atât de mulţi oameni au fost ghilotinaţi, încât mirosul de sânge, care se scurgea la propriu pe străzile Parisului, a cauzat o scădere pe piaţa imobiliară în cartierele unde aveau loc execuţiile.

În povestirea lui Dickens, printre cei condamnaţi se află şi un tânăr tată pe nume Charles Darnay, al cărui delict capital este faptul că provine dintr-o familie de aristocraţi, lucru care le-a adus multora condamnarea la moarte în timpul Domniei Terorii.
Tot acolo este şi Sydney Carton, un avocat leneş şi beţiv, totalmente indiferent şi neinteresat de nimic şi de nimeni, nici măcar de el însuşi. Personajul devine conştient de inutilitatea vieţii sale (amintind de faimosul parazit existenţialist Meursault, din romanul lui Albert Camus Străinul). Totuşi, spre sfârşitul poveştii, Sydney reuşeşte să îi ia locul lui Charles, astfel încât tânărul aristocrat să scape, iar Sydney să moară în locul său.

Din pricina isteriei mulţimii, schimbul trece neobservat. Pe măsură ce gloata îl petrece pe Sydney de-a lungul străzii, oamenii sunt ferm încredinţaţi că acela este Charles. Când îi strigă tot felul de insulte, presupun că pe Charles îl insultă. Când îi aşază capul în ghilotină, sunt convinşi că este capul lui Charles. Iar când tăişul cade curmându-i viaţa, sunt încredinţaţi că lui Charles i-au luat ei viaţa.
„Este lucrul cel mai bun pe care-l pot face eu şi pe care l-am făcut vreodată”, cugetă Sydney înainte ca tăişul să cadă, „iar odihna spre care mă îndrept este, de departe, cea mai deplină din câte am cunoscut eu vreodată.”4

În romanul lui Dickens, un om moare în locul altuia. Dar prin Iisus, un singur om a murit pentru întreaga omenire, pentru fiecare persoană, indiferent de identitatea ei, de locul în care locuieşte sau de păcatele ei. Şi totuşi, moartea lui Christos nu oferă în mod automat viaţă veşnică oricărei persoane. De ce?
Este simplu. Trebuie să o cerem.

Trebuie doar să cerem
Cu adevărat, marele mesaj al creştinismului este că toate aceste lucruri ne sunt oferite cu simpla condiţie de a le cere. Da, doar cerându-le. 
Dacă stăm să ne gândim, cum altfel ar putea fi? Ne este imposibil să le merităm, câtă vreme nu vom putea vreodată să împlinim legea. În schimb, pretindem această neprihănire nu pentru că am merita-o (şi nu o merităm), ci pentru că este singura noastră speranţă. Fără ea, nu avem nimic. Marea noastră nevoie este singurul lucru care ne dă dreptul la ea şi o putem dobândi pentru că ne-a fost oferită de Dumnezeu. În creştinism, darul mântuirii lui Dumnezeu se numeşte „har”. Neprihănirea, desăvârşirea şi mântuirea devin ale noastre nu prin propriul efort sau prin propria ascultare, ci prin credinţă. Cu alte cuvinte, credem, după care cerem să ne fie dat acest har. Dacă nu-l putem câştiga, atunci va trebui să-l acceptăm prin încredere în puterea lui Dumnezeu de a-Şi aduce la îndeplinire promisiunile.

Mântuirea este unul dintre puţinele lucruri reale care devin adevărate doar pentru că noi credem că sunt astfel. Da, moartea lui Iisus este reală, indiferent dacă recunoaştem sau nu acest lucru. Credinţa noastră nu schimbă cu nimic acest fapt, după cum nici o presupusă convingere că Pământul nu este rotund nu l-ar face mai puţin rotund. Credinţa noastră poate însă schimba modul de aplicare a morţii Sale în viaţa noastră. Atunci când credem şi acceptăm moartea Lui, acea credinţă şi acea acceptare o fac să devină valabilă şi în dreptul nostru.

Acest proces este numit de creştini îndreptăţire prin credinţă. „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii” (Romani 3:28). Iisus a murit pentru păcatele noastre pentru ca noi să putem avea viaţă veşnică, dar aceasta nu le este acordată în mod automat tuturor. Doar cei care o cer prin credinţă o vor primi cu adevărat.
Vestea cea mare a îndreptăţirii prin credinţă constituie esenţa mesajului pe care îl oferă lumii creştinismul. Toate celelalte sunt lucruri secundare. 

Existenţa lui Dumnezeu nu este, în sine, neapărat o veste bună. Însă cu totul altfel stau lucrurile dacă acest Dumnezeu ia asupra Sa natura omenească şi suferă în această natură omenească pentru tot răul pe care l-a comis vreodată omenirea. Dacă Se lasă de bunăvoie pedepsit pentru toate lucrurile rele pe care le-am făcut noi. Dacă ia asupra Sa această pedeapsă deoarece este singura cale prin care noi, nişte mincinoşi, trădători, vinovaţi de adulter, calomniatori şi chiar mai rău decât atât, putem avea speranţa vieţii veşnice. Dacă această speranţă ne este oferită de acest Dumnezeu doar prin credinţă, printr-o absolută încredere în ea.

Acesta este Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul revelat în Iisus Christos, care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
Nu este de mirare atunci că atât de mulţi iubesc, la modul cel mai propriu, ceea ce descoperă în această învăţătură biblică.

Factorul Henry al VIII-lea
Nici cel mai josnic şi mai deplasat scenariu hollywoodian nu ar putea concura cu povestea lui Henry al VIII-lea (1491-1547) şi a celor şase soţii ale sale, care au avut, fiecare, o soartă diferită: de Catherine de Aragon a divorţat, pe Ann Boleyn a executat-o, Jane Seymour a murit în timpul naşterii, de Anne de Cleves a divorţat, pe Kathryn Howard a executat-o, iar pe Catherine Parr a lăsat-o văduvă.
De ce a avut atâtea soţii?

Cu Catherine de Aragon, Henry a avut şase copii, dintre care a supravieţuit doar o fată. Cum fertilitatea lui Catherine era în rapidă scădere, Henry era nevoit să facă rost de un alt „pântec” pentru a-şi împlini ambiţiile dinastice (acelea de a avea un moştenitor de parte bărbătească). Şi l-a şi găsit: cel al lui Anne Boleyn. Însă Anne nu a fost de acord să-şi împartă patul cu Henry decât dacă, la rându-i, acesta avea să-şi împartă tronul cu ea. Aceasta presupunea să divorţeze de Catherine, lucru pe care legea nu-l  permitea.

Ce a făcut deci Henry al VIII-lea? A rescris legea, ce altceva putea face? A restructurat tot peisajul legal politic şi ecleziastic pentru ca legea să coincidă cu dorinţele sale. „Henry şi parlamentul au abandonat în cele din urmă loialitatea faţă de Roma prin intermediul unei inedite avalanşe de legi revoluţionare: Legea annatelor  (1532), Legea apelurilor (1533), Actul de supremaţie (1534), Primul act de succesiune (1534), Actul trădării (1534) şi Actul împotriva autorităţii papale (1536).”5 Regele Angliei nu şi-a schimbat nici caracterul, nici faptele pentru a îndeplini legea, ci a modificat cerinţele legii pentru ca acestea să fie în concordanţă cu faptele sale. Nicio lege nu era îndeajuns de sacră încât să nu poată fi schimbată.

Acesta a fost un regat real. Să presupunem însă unul imaginar, pe care îl vom numi Antinomia. Regele Antinomiei are un fiu, un ticălos fără speranţă, care vandalizează o faimoasă statuie din capitală. Pentru fapta sa, legea cere cu stricteţe şi fără excepţie pedeapsa de cinci ani de închisoare. Ce face regele? Ei bine, schimbă legea pentru ca vandalizarea unei statui să nu mai fie considerată un act criminal. În acest fel, fiul său, care ar fi trebuit pedepsit, scapă pentru că ceea ce a făcut nu mai este o infracţiune. 

Imaginaţi-vă acum acelaşi scenariu, dar cu o singură diferenţă! Consideraţi că legea este atât de sacră, încât nici chiar regele nu ar schimba-o! Ar putea, dar nu o face. Deşi legea cere pedeapsă, conducătorul îşi iubeşte atât de mult copilul, încât nu doreşte ca acesta să o suporte. Ce face regele? Primeşte pedeapsa el însuşi, punându-se în locul fiului său, astfel încât  (1) cerinţele legii să fie îndeplinite şi dreptatea să fie înfăptuită şi (2) fiul său să nu suporte suferinţa pedepsei.

Această povestire (în a doua versiune) seamănă cu Evanghelia biblică, cu alegerea lui Dumnezeu de a Se pune în mod voluntar în locul nostru. Iisus a împlinit cerinţele legii şi a plătit pentru faptul că noi am încălcat-o, iar noi, care am încălcat-o, nu am fost pedepsiţi.

După cum am văzut, Scriptura spune că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4) – sau, în traducerea King James, „păcatul este încălcarea legii” – şi duce la moarte. Totuşi, Evanghelia ne învaţă că Iisus a suferit moartea în locul nostru, ca să nu fim nevoiţi să o gustăm noi. Cu alte cuvinte, El a suportat pedeapsa pe care o meritam noi pentru încălcarea legii lui 
Dumnezeu.

Preţul crucii
Ce ne spune atunci moartea lui Iisus despre legea lui Dumnezeu (Cele Zece Porunci)? Că cerinţele ei trebuiau împlinite. Nu I-ar fi fost mai uşor lui Dumnezeu să facă ce a făcut Henry al VIII-lea ori conducătorul Antinomiei (în prima versiune a povestirii imaginare): să schimbe legea pentru a fi pe placul celor ce au încălcat-o? Dacă ne gândim la preţul crucii – Dumnezeu luând asupra Sa păcatele, suferinţa şi vina întregii omeniri –, nu ar fi fost mai puţin costisitor dacă doar ar fi „coborât standardele”, dacă ar fi modificat legea divină pentru ca ceea ce înainte era considerat o încălcare acum să nu mai fie socotit astfel? Dacă este împotriva legii să calci pe iarbă, dar toată lumea o face, atunci de ce să nu desfiinţezi legea care interzice acest lucru? Nu I-ar fi fost mult mai uşor lui Dumnezeu să schimbe definiția păcatului, adaptând-o la starea actuală a omenirii, decât să sufere pedeapsa pentru păcatul ei?

Poetul Bertolt Brecht a scris poemul „Judecătorul democratic” – povestea unui italian, proprietar de restaurant, care dorea să obţină cetăţenie americană. În acest scop, s-a înfăţişat înaintea judecătorului care era responsabil cu examinarea celor care îşi doreau cetăţenie. Deoarece nu cunoştea limba engleză, imigrantul răspundea la fiecare întrebare a judecătorului cu „1492”, anul în care Columb a descoperit Lumea Nouă. Judecătorul a fost nevoit să îi respingă cererea şi să îl trimită acasă. Fictivul nostru cetăţean nu s-a dat însă bătut, în ciuda faptului că toate strădaniile sale de a învăţa limba s-au dovedit zadarnice. De fiecare dată când îi era adresată o întrebare, oferea acelaşi răspuns: „1492”. Fiindcă îi devenise deja simpatic, la cea de-a patra înfăţişare, judecătorul l-a întrebat în ce an a descoperit Columb America, iar acesta a putut în sfârşit să răspundă corect: „1492”. Astfel, judecătorul i-a acordat cetăţenia. 

Oricât de înduioşătoare ar fi povestirea lui Brecht, nu asta a făcut Dumnezeu. El nu a schimbat legea, adaptând-o stării noastre decăzute, ci a dus El tot greul, a suportat povara deplină a neascultării noastre. Dar întreb din nou: Decât să suporţi pedeapsa legii, de ce să nu o schimbi? Oare răspunsul să fie că Dumnezeu o consideră atât de sacră şi de inviolabilă, încât să nu o modifice cu niciun chip, oricât L-ar costa acest lucru? 

Crucea dezvăluie caracterul de neschimbat al legii
Ce altceva poate oferi o explicaţie pentru cruce, acea cruce pe care Dumnezeu, asemenea regelui Antinomiei (din a doua versiune), a suferit pedeapsa pentru violarea unei legi pe care, dacă ar fi vrut, ar fi putut-o schimba? Departe de a nega sau de a anula legea, moartea lui Iisus îi dovedeşte caracterul perpetuu şi de neschimbat. Chiar dacă (după cum am văzut) nu putem fi mântuiţi prin ea, aceasta nu înseamnă că a fost abolită sau  revizuită.

Dimpotrivă. Au devenit cumva minciuna, crima, adulterul şi furtul nepăcătoase după momentul crucii? Dacă legea defineşte păcatul, atunci, în afară de cazul în care definiţia s-a schimbat sau păcatul nu mai există, înseamnă că ea este încă valabilă.

Cu multe secole în urmă, scriitorul satiric irlandez Jonathan Swift scria: „Dar dacă, printr-o lege a parlamentului, ar fi eliminate din limba şi dicţionarele englezeşti verbele a bea, a înşela, a minţi şi a fura, ar fi cineva de părere că în dimineaţa următoare ar trebui să ne trezim decenţi şi abstinenţi, cinstiţi, drepţi şi iubitori de adevăr? Ar fi aceasta o urmare  corectă?”6

Tot astfel, dacă legea lui Dumnezeu ar fi fost abolită, de ce încă  socotim drept păcate minciuna, crima şi furtul? Dacă Dumnezeu Şi-a  schimbat legea, atunci şi definiţia păcatului trebuie să se fi schimbat. Sau, dacă Şi-a desfiinţat legea, atunci cu siguranţă că a făcut la fel şi cu păcatul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce ni se spune în Noul Testament că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1 Ioan 1:9,10)? Sau că „fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14,15)?
 

Despre ce păcat vorbeşte Scriptura? Cum poate exista păcat dacă nu există o lege divină?
În Noul Testament apar atât legea, cât şi Evanghelia. Legea arată ce este păcatul, iar Evanghelia ne arată care este remediul pentru acest păcat: moartea şi învierea lui Iisus. „Nu se poate predica legea fără Evanghelie”, declara teologul german Dietrich Bonhoeffer, „şi nici Evanghelia fără lege… Oricare ar fi mesajul bisericii pentru lume, acesta trebuie să cuprindă întotdeauna atât legea, cât şi Evanghelia.”7
Dacă, înainte de moartea lui Christos, Dumnezeu nu a abrogat şi nici măcar nu a modificat legea, de ce să o facă după? Ca şi când regele Antinomiei ar fi schimbat legea referitoare la vandalizarea statuilor după ce el însuşi ar fi plătit pentru încălcarea ei. De ce să nu o fi abolit sau schimbat înainte şi, astfel, să nu mai fie nevoit să suporte pedeapsa? În acelaşi mod, moartea lui Iisus arată că, dacă ar fi fost posibil ca legea să fie abrogată ori modificată, atunci acest lucru ar fi trebuit înfăptuit înainte, nu după momentul crucii. Prin urmare, nimic nu demonstrează mai bine valabilitatea legii decât moartea lui Iisus, moarte care a avut loc tocmai din cauza faptului că legea nu putea fi modificată.

Creştini morţi
„Şi curând”, scria poeta rusă Marina Ţvetaeva, „cu toţii vom dormi sub ţărână, noi, care nu ne-am lăsat niciodată unul pe altul să dormim deasupra ei.”8
Şi avea dreptate. În curând noi, care facem atâta zarvă pe pământ, vom adormi acoperiţi de el, în tăcere, cel puţin pentru urechile umane (descompunerea se produce cu siguranţă la un nivel extrem de scăzut de decibeli, iar pământul este un bun izolant fonic). Asta sunt cu toţii acum, chiar şi cei care au crezut în Iisus, în dreptul cărora s-a prezentat raportul nepătat al vieţii Sale, care au cerut, prin credinţă, împlinirea faţă de ei a tuturor promisiunilor Noului Testament referitoare la viaţa veşnică, printre care se numără: 

•    „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică.” (Ioan 6:54)
•    „Eu le dau viaţa veşnică.” (Ioan 10:28)
•    „Adevărat vă spun că nu este nimeni [care să fi renunţat la tot pentru Dumnezeu şi care] să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Luca 18:29,30)
•    „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
•    „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13)
•    „Am căpătat îndurare pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” (1 Timotei 1:16)
•    „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14)
•    „Acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică.” (Romani 6:22)
•    „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică!” (Iuda 21)
•    „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică.” (Ioan 6:47)
•    „Făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viaţa veşnică.” (1 Ioan 2:25)
•    „Odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, […] ne facem în nădejde moştenitori ai vieţii veşnice.” (Tit 3:7)

Cimitirele sunt pline atât cu oasele creştinilor, cât şi cu ale celor care i-au ucis cu sânge rece. Cele ale lui Nero se află în ţărână împreună cu cele ale creştinilor pe care i-a dat pradă leilor. Cum putem explica moartea lor, în ciuda tuturor acestor promisiuni?

Marele cuceritor Alexandru cel Mare l-a întâlnit într-o zi pe filosoful Diogene, care se uita îndelung la o grămadă de oase umane.
— Ce cauţi? l-a întrebat Alexandru.
— Ceva ce e cu neputinţă să găsesc, a răspuns Diogene.
— Ce anume?
— Diferenţa dintre oasele tatălui tău şi cele ale sclavilor lui.
Diferenţa nu va fi mare. În cel mai bun caz, va fi una cantitativă (nicidecum calitativă). Deşi trăim vieţi total diferite, la moarte ne îndreptăm cu toţii în aceeaşi direcţie, transformându-ne la loc în ţărâna din care am fost luaţi la început. La un moment dat, niciunul din noi nu va fi altceva decât o formulă fizică. 

Pe drumul rapid spre ţărână
Contrar credinţei populare, Biblia nu afirmă că morţii se avântă fie spre o fericire imediată, fie spre un chin veşnic (vezi capitolul următor), ci ne prezintă ceea ce a afirmat încă de la început, din Grădina Edenului, când, imediat după primul păcat al omului, Dumnezeu i-a spus lui Adam că va munci cu sudoare „până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Şi acest lucru nu este valabil doar pentru Adam, ci pentru noi toţi. Cine are nevoie de credinţă pentru a crede aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Încă de când suntem concepuţi, ne aflăm pe drumul rapid spre ţărână. Câteodată, viaţa nu pare a fi mai mult decât o umplere a timpului până în momentul în care pornim înapoi în ultima călătorie către origini.

Aceasta naşte întrebarea: La ce bună toată vorbăria asta despre răscumpărare, mântuire şi viaţă veşnică dacă oricum nu suntem altceva decât nişte morţi care umblă? După cum am văzut, cu toţii suntem păcătoşi şi am încălcat legea lui Dumnezeu şi cu toţii suntem acuzaţi de această lege pe care am încălcat-o. Dar tocmai de aceea a venit Iisus: pentru a ne scăpa de condamnarea pe care ne-a adus-o încălcarea legii. Şi a dus la îndeplinire acest lucru împlinind cu desăvârșire legea şi oferindu-ne apoi viaţa Sa nepătată, care devine a noastră atunci când o cerem. Ca urmare, condamnarea noastră este revocată şi avem parte de toate promisiunile de viaţă veşnică enumerate mai sus, precum şi de altele.

Însă ce înseamnă toate aceste promisiuni dacă şi creştinii, cei care Îl urmează pe Iisus, mor la fel ca toţi ceilalţi şi dacă, odată morţi, se întorc în ţărână? Din câte vedem acum, nu există nicio diferenţă. Cel mai evlavios sfânt este în egală măsură de mort ca şi cel mai neevlavios păcătos. Cum să înţelegem atunci promisiunile de mântuire, răscumpărare şi viaţă veşnică?
Bune întrebări – îndeajuns de bune pentru a merita şi răspunsuri pe măsură.

Note
1. Ellen G. White, Calea către Hristos, ediţia a 10-a, Pantelimon, Editura Viaţă şi Sănătate, 2013, p. 47 (volumul se poate descărca gratuit de la adresa: http://www.viatasisanatate.ro/resurse/teologie).
2. Arthur Schopenhauer, The World as Will and Idea, Londra, J. M. Dent, 1995, p. 216.
3. John R. W. Stott, The Cross of Christ, Downers Grove (Illinois), InterVarsity Press, 1986, p. 159.
4. Charles Dickens, Poveste despre două oraşe, Antoaneta Ralian (trad.), Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 409.
5. Kenneth Morgan (ed.), The Oxford History of Britain, Oxford (Anglia), Oxford University Press, 1984, p. 282.
6. Jonathan Swift, A Modest Proposal and Other Satires, Amherst (New York), Prometheus Books, 1995, p. 205.
7. Dietrich Bonhoeffer, Ethics, New York, Collier Books, 1955, p. 357, 358.
8. Marina Tsvetaeva, Selected Poems, New York, Penguin Books, 1994, p. 3.