8. Mary Tifoidica

Pentru ce trăim?
Poetul James Tate scria despre un angajat preocupat de faptul că noul său director, Preston Cooper, era un mare pungaş. În sinea lui, se gândea cât de modest încerca să pozeze şeful său, când, de fapt, era măcinat de ambiţie. Într-o zi, acesta îşi vârî capul în biroul angajatului său şi îi ţinu un discurs cu privire la cât de bine se descurca [el, muncitorul] şi la cât de mult crescuseră vânzările pe toate pieţele din ţară. Apoi, directorul îl anunţă:
— Îmi miroase a primă consistentă pentru tine, Mortie. Dă-i bătaie şi fii tare pe poziţii! Trimite-i înapoi în Epoca de Piatră! declară, înainte de a dispărea cu zâmbetul pe buze.
Mortie continuă să se gândească la Preston Cooper şi la ce însemna să îl aibă ca şef. De când apăruse Preston, biroul parcă intrase în război. Mortie avea simţăminte contradictorii cu privire la noua atitudine. Deşi câteodată i se părea distractiv, alteori nu mai era atât de sigur că e aşa. La urma urmei, ei nu protejau ţara de inamici, ci doar vindeau cartofi prăjiţi1.

Rotiţele universului
Cartofi prăjiţi? Este moral să fii atât de feroce, de fanatic şi de devotat unui lucru cum ar fi vânzarea de cartofi prăjiţi?
Depinde de unde ne vine moralitatea, de cum s-a format şi de cât de strict trebuie să aderăm la ea. Interesant este că fizica (dintre toate lucrurile, tocmai ea!) ne poate învăţa ceva despre moralitate!
După cum am menţionat deja, de-a lungul ultimelor decenii, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi de cât de adecvat este cosmosul pentru a susţine viaţa umană. Am putea chiar să îi înţelegem şi să-i scuzăm pe cei care sunt de părere că universul a fost făcut special pentru noi. Universul pare a fi menţinut de numeroase rotiţe aflate într-un echilibru atât de precar, încât chiar şi cea mai mică reglare greşită a uneia din ele ar împiedica existenţa vieţii umane aşa cum este ea astăzi. Se pare că legile fizice ale lui Dumnezeu nu permit nici cea mai mică violare.

De exemplu: „Dacă numărul de electroni nu ar fi egal cu numărul de protoni cu o marjă de eroare de 1:1037 sau chiar mai mică, atunci forţele electromagnetice din univers le-ar fi depăşit pe cele gravitaţionale într-o asemenea măsură, încât galaxiile, stelele şi planetele nu s-ar fi format niciodată.

O proporţie de 1:1037 înseamnă un echilibru atât de sensibil, încât este greu de imaginat. Poate că următoarea analogie vă va ajuta: acoperiţi întreg continentul nord-american cu grămezi de monede care să ajungă până la Lună (o înălţime de aproximativ 384 000 km). […] Apoi, faceţi acelaşi lucru pe un miliard de alte continente de mărimea Americii de Nord. Vopsiţi o monedă în roşu şi amestecaţi-o printre miliardele de grămezi. Legaţi un prieten la ochi şi rugaţi-l să aleagă o monedă. Şansele ca el să o aleagă pe cea roşie sunt de 1:1037. Iar acesta este doar unul din parametrii atât de fin echilibraţi, încât să permită formarea vieţii.”2

Mai există şi alte echilibre la fel de delicate ca acesta, cu deviaţii maxime şi mai necruţătoare decât cea de mai sus (de 1:1040 sau 1:1060) – relaţii ce presupun o precizie care depăşeşte cu mult orice ar îndrăzni să viseze ştiinţa omenească.

Rotiţe morale
Oricât de mult ar indica aceste echilibre fine spre un proiect (şi spre un Proiectant), ele ar putea sugera şi altceva. După cum am văzut, suntem (aparent) sub domnia unei moralităţi transcendente, nu de sorginte omenească – altfel, nu ar fi nimic rău în a ucide copiii roşcaţi dacă toată lumea ar fi de acord. Pentru că simţim totuşi că acest lucru ar fi greşit indiferent câtă lume l-ar aproba, înseamnă că moralitatea îşi are originea în altă parte, nu în noi. Dat fiind că este puţin probabil, dacă nu imposibil, ca această moralitate să se fi născut din simple reacţii chimice (şi mai ales din unele accidentale), cealaltă sursă evidentă este Dumnezeu, o divinitate care, după cum a pus nişte legi fizice la baza universului, l-a înzestrat şi cu legi morale. Dacă aceste legi există cu adevărat, atunci ce paralele ar putea exista între ele şi ceea ce observăm în natură?

„Ordinea din natură”, spunea teologul Paul Tillich, „este analogă cu cea a legii morale.”3
Analogă? În ce fel?
Să presupunem, de exemplu, că legile morale ale lui Dumnezeu ar fi la fel de precise şi de fin echilibrate ca legile fizice. Gândiţi-vă că o astfel de moralitate transcendentă ar fi la fel de fermă şi de intolerantă faţă de abatere sau încălcare ca şi constantele fizice menţionate mai sus. Una este să avem legi fizice cu o precizie de 1:1060, şi alta este să avem o lege morală cu o marjă de eroare la fel de mică. Aţi putea să vă imaginaţi o astfel de situaţie?

Scriptura învaţă însă ce simţim şi noi: că există o lege morală transcendentă care este mai presus de legile omeneşti. Aceasta este cunoscută în mod obişnuit sub numele de „Cele Zece Porunci”, sau „Decalog”, şi, în ciuda faptului că a fost revelată unui anumit popor într-un anumit moment (poporului israelit, la muntele Sinai), această lege a intrat în vigoare cu mult înainte de trâmbiţarea ei cu putere la Sinai, fiind încă valabilă şi astăzi.

Legea morală a lui Dumnezeu
Gândiţi-vă un pic! A existat vreodată un loc sau un timp în care crima, adulterul, furtul, minciuna etc. să nu fie pedepsite? Dacă Cele Zece Porunci conţin principiile moralităţii lui Dumnezeu dezvăluite nouă – principii care întrec în autoritate orice lege, obicei sau tradiţie umană (la urma urmei, dacă Dumnezeu spune că adulterul este greşit, înseamnă că, indiferent câte legi ori tradiţii omeneşti l-ar declara corect, el rămâne inacceptabil) –, atunci este greu de imaginat că ele nu au fost valabile dintotdeauna, cel puţin de când există oamenii. Imaginaţi-vă haosul fizic care s-ar crea dacă Dumnezeu Şi-ar suspenda legile fizice! Avem atunci vreun temei să credem că El Şi-ar abroga legile morale, astfel încât, din punctul Lui de vedere, crima, furtul, minciuna şi toate celelalte să fie permise în orice circumstanţă?

Dacă Cele Zece Porunci conţin această lege morală, care este gradul maxim permis de deviaţie de la ele? Dacă legile morale ale lui Dumnezeu seamănă cu unele din legile fizice, atunci abaterea de la ele ar fi, după toate aparenţele, aproape inexistentă.

De exemplu, aproape oricine a auzit de porunca de a nu ucide (Exodul 20:13). Sună destul de logic, dacă luăm în calcul toate aspectele implicate. Dar cât de îndeaproape ar trebui s-o urmăm? Iisus spunea: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5:21,22).
La fel stau lucrurile şi în cazul legii privind adulterul. Iisus spunea: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:27,28).

Cu toate că nu putem compara o proporţie de genul adulter:pofta-din-inimă cu cea de 1:1060, principiul totuşi există – legea morală a lui Dumnezeu nu permite să fie încălcată, după cum nici legile fizice nu permit acest lucru.
Şi atunci, ce ne facem, dat fiind că noi suntem obişnuiţi să furăm totul, de la găleata vecinului până la nevasta lui, şi nu putem trăi împreună decât, după cum scria francezul Jean-Jacques Rousseau, „împiedicându-ne, subminându-ne, înşelându-ne, trădându-ne şi distrugându-ne unul pe altul”4?
Toate astea ne-ar condamna fără doar şi poate, nu-i aşa?
Şi de aceea – tocmai de aceea – avem nevoie de răscumpărare (mântuire).

Mary Tifoidica
În anul 1906, un bancher bogat din New York, pe nume Charles  Henry Warren, a închiriat pentru câteva săptămâni o casă de vacanţă în oraşul Oyster Bay din Long Island, New York. La numai câteva săptămâni, unele din fiicele sale s-au îmbolnăvit de mult temuta febră tifoidă. Nu după mult timp, menajerele, soţia sa şi grădinarul s-au îmbolnăvit şi ei. Jumătate din cei din casă se îmbolnăviseră. La început, au dat vina pe apă, dar investigaţiile ulterioare au arătat că purtătoarea bolii fusese bucătăreasa lor, o tânără imigrantă de origine irlandeză, pe nume Mary Mallon (care plecase la câteva săptămâni după izbucnirea bolii).

Un investigator a descoperit că, în fiecare loc unde aceasta muncise, izbucnise un focar de febră tifoidă, în ciuda faptului că, după toate aparenţele, ea era sănătoasă. Gătise într-o casă din Mamaroneck, New York, timp de aproape două săptămâni, după care locatarii casei se îmbolnăviseră de febră tifoidă. S-a angajat mai apoi într-o casă mare din Manhattan, în 1901, iar cei din casă au fost curând contaminaţi cu aceeaşi boală (spălătoreasa a şi murit din această cauză). A gătit apoi pentru un avocat, din familia căruia şapte din opt membri au contractat febra tifoidă (ironia este că Mary a ajutat luni întregi la îngrijirea oamenilor pe care îi îmbolnăvise fără să-şi dea seama).

Convins că tânăra era sursa infecţiei, investigatorul George Soper i-a dat de urmă într-o altă casă şi a abordat-o, nu însă fără a-şi lua măsuri de precauţie. (Cum aţi reacţiona dacă, din senin, ar veni la dumneavoastră un străin cu acuzaţia că sunteţi purtătorul unei bacterii mortale, deşi vă simţiţi excelent, iar apoi v-ar cere mostre de scaun, sânge şi urină?)
„Am avut prima discuţie cu Mary în bucătăria acestei case… Am fost cât se poate de diplomat, dar am fost nevoit să îi spun că o suspectam de a-i fi îmbolnăvit pe acei oameni şi că aveam nevoie de mostre de urină, scaun şi sânge. Reacţia ei nu a întârziat. A pus mâna pe o furculiţă mare şi s-a repezit în direcţia mea. Am fugit repede pe holul lung şi îngust şi am trecut prin poarta înaltă de fier… şi de acolo pe trotuar. Am avut noroc că am scăpat.”5

A mai fost contactată şi de alţi funcţionari guvernamentali, dar a refuzat să coopereze, susţinând că, din moment ce era sănătoasă, era practic imposibil să fie purtătoarea unei maladii mortale. După ce a refuzat orice sugestie de a coopera voluntar, a fost dusă cu forţa la un spital, unde testele au confirmat că era o „purtătoare sănătoasă” de febră tifoidă, ceea ce însemna că, deşi era infectată, nu prezenta niciun simptom.

Autorităţile au izolat-o într-un spital din North Brother Island, în apropiere de Bronx, în ciuda faptului că nu exista nicio lege care să permită guvernului să încarcereze pe cineva fără ca acea persoană să fi fost acuzată de vreo infracţiune. În ce o privea pe Mary, ea susţinea în continuare că nu era purtătoarea bolii (la urma urmelor, nu era bolnavă!) şi că autorităţile o persecutau din cauză că era o imigrantă de origine irlandeză. A dat în judecată Departamentul de Sănătate, susţinând că închiderea ei era ilegală. 

— Nu am comis nicio infracţiune, spunea ea, şi sunt tratată ca un proscris – un infractor. Este nedrept, strigător la cer şi necivilizat. Pare incredibil că, într-o comunitate creştină, o femeie poate fi tratată în asemenea hal6.
Judecătorul a dat totuşi un verdict negativ, iar Mary şi-a petrecut următorii trei ani pe insulă. Apoi, un comisar al Departamentului de Sănătate a eliberat-o, cu condiţia să nu mai lucreze ca bucătăreasă. După ce a încercat câteva munci de tot felul, Mary şi-a schimbat numele în d-na Brown şi a obţinut un post de bucătăreasă la un spital din Manhattan. La scurt timp, 25 de oameni s-au îmbolnăvit, dintre care 2 au şi murit. Fiind depistată rapid, a sfârşit prin a fi ţinută în carantină pe aceeaşi insulă timp de 23 de ani, murind de pneumonie în 1938. Autopsia a adeverit faptul că era încă o purtătoare activă a virusului febrei tifoide. 
O singură persoană, efecte extrem de negative.
Comparaţi-le cu efectele şi întinarea produse de păcat, înmulţiţi-le cu miliardele de fiinţe umane care au trăit vreodată, şi veţi începe să înţelegeţi cu ce fel de problemă se confruntă omenirea! 

Efectul de fluture
În romanul Infinite Jest [O glumă nesfârşită], David Foster Wallace povesteşte despre un adolescent, jucător de tenis, care se sinucide bând cianură dintr-un pahar de Nesquik. Auzind „bufnitura produsă în momentul în care copilul s-a prăbuşit”, tatăl aleargă în bucătărie, unde încearcă să-şi resusciteze băiatul prin metoda respiraţiei gură la gură. Singura problemă este că şi tatălui îi ajunge puţin din „Nesquick-ul cu aromă de cianură” în gură şi moare. Mama intră, „îi vede pe amândoi zăcând pe jos, vineţii şi înţepeniţi”, îi face respiraţie gură la gură soţului, după care moare şi ea. Această familie nenorocită mai are încă şase copii, care fuseseră, la rândul lor, instruiţi să facă respiraţie gură la gură, astfel că „până la revărsatul zorilor zac toţi morţi, vineţii şi ţepeni ca nişte buşteni”7.

Oricât de absurdă şi de stupidă ar părea la prima vedere această poveste, ea prezintă un adevăr care nu este nici absurd, nici stupid – nimeni nu trăieşte într-un vid. Vieţile şi acţiunile noastre îi influenţează pe ceilalţi exponenţial şi adeseori şi negativ. Gândiţi-vă numai la Mary Tifoidica! Oamenii de ştiinţă vorbesc despre efectul de fluture – ideea că până şi cele mai neînsemnate acţiuni, cum ar fi bătaia din aripi a unui fluture, pot avea efecte dezastruoase mai târziu, declanşând furtuni şi alte evenimente care pot schimba vieţi.

Ce se întâmplă atunci când oamenii încalcă drastic legea morală a lui Dumnezeu? Biblia foloseşte un termen pe care l-am folosit în repetate rânduri în această carte: „Oricine păcătuieşte, încalcă legea; de fapt, păcatul este o nelegiuire” (1 Ioan 3:4, NIV). Conform Bibliei, o astfel de încălcare a legii lui Dumnezeu a dus omenirea pe calea distrugerii şi a ruinei. La urma urmei, dacă nerespectarea legilor fizice ale lui Dumnezeu ar fi însemnat ca viaţa umană nici măcar să nu existe, atunci ce efect ar avea asupra aceleiaşi vieţi umane ignorarea legilor Sale morale? Scriptura ne spune: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12). Încălcarea legilor fizice ale lui Dumnezeu ar fi împiedicat existenţa noastră. Încălcarea legilor morale are acelaşi efect, numai că se ajunge la acest punct mult mai încet.

„Plata păcatului”, spune Scriptura, „este moartea” (Romani 6:23). Pe lângă faptul că moartea în sine este suficient de rea, calea care duce la ea este presărată întotdeauna cu durere, boală, pierdere, înstrăinare şi teamă, sentimente care ne hărţuiesc şi care îşi bat joc de noi la fiecare pas. Şi, oricât de feroce şi de înverşunaţi i-am râde în nas, moartea câştigă întotdeauna, aşa că ce rost mai are tot drumul nostru?

Cea mai presantă dintre toate întrebările
Ateul şi autorul britanic Bryan Magee scria că, din pricina sumbrei realităţi a morţii, nimic din tot ce a realizat (sau nu a realizat) în viaţă „nu ar conta câtuşi de puţin pentru mine sau pentru oricine altcineva atunci când nu vom mai fi decât nimic, căci toţi vor ajunge în această stare, inclusiv cei care nu s-au născut încă; prin urmare, nu ar avea nicio importanţă când voi muri şi nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu m-aş fi născut niciodată; în orice caz, voi fi, pentru întreaga eternitate, ceea ce aş fi fost dacă nu m-aş fi născut niciodată; nimic nu are vreun sens şi nimic nu are vreun scop; şi în final totul este nimic”8.

Dacă „sensul vieţii este cea mai presantă dintre toate întrebările”9, după cum spunea francezul Albert Camus, atunci, până nu găsim răspuns la problema morţii, nu o vom putea rezolva nici pe cea a vieţii, deoarece (după cum înţelegea Bryan Magee) moartea despoaie viaţa nu doar de suflare şi simţire, ci şi de sens. Desigur că, după mii de ani de progres, ar trebui să fim în stare să amânăm moartea un pic mai mult decât în zilele când medicii foloseau bălegar de vacă în elixiruri medicinale ori lipitori pentru a trata bolile, dar toate încercările noastre de a rezolva problema morţii au fost la fel de eficiente ca şi aceea de a trata obezitatea prin simpla ştergere a conţinutului de grăsimi de pe o cutie de gogoşi.

Moartea a fost declanşată de un singur lucru: păcatul – violarea legii morale a lui Dumnezeu. Dacă problema păcatului nu va fi rezolvată, atunci nici cea a morţii nu-şi va găsi vreodată soluţia. Aceasta este esenţa planului de mântuire: Dumnezeu Însuşi tratează problema păcatului şi, în consecinţă, şi dilema morţii. Bineînţeles, încă murim, dar prin acţiunea răscumpărătoare a lui Iisus, moartea noastră este doar o perioadă de odihnă, un somn, nu destinul nostru veşnic, aşa cum ar fi în alte circumstanţe.

„Vă spun o taină”
„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»” 
(1 Corinteni 15:51-55).

„El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Toate încercările noastre de a pune capăt morţii eşuează, deoarece tratăm problema doar la nivel fizic (ce altceva am putea face, de fapt?), şi totuşi partea fizică este doar un simptom al problemei, nu cauza acesteia. După cum am mai spus, cauza este păcatul (încălcarea legii lui Dumnezeu), ceea ce înseamnă că şi răspunsul trebuie căutat la acelaşi nivel (cel al păcatului).
Aici intră în scenă Iisus Christos.

Note
1. James Tate, Return to the City of White Donkeys, New York, HarperCollins, 2004, p. 41.
2. Hugh Ross, The Creator and the Cosmos, Colorado Springs (Colorado), NavPress Publishing Group, 1995, p. 115.
3. Paul Tillich, Biblical Religion and the Search for Ultimate Reality, Chicago, University of Chicago Press, 1955, p. 40.
4. Jean-Jacques Rousseau, The Discourses and Other Early Political Writings, Cambridge (Massachusetts), Cambridge University Press, 1997, p. 100.
5. http://history1900s.about.com/od/1900s/a/typhoidmary.htm.
6. Ibidem.
7. David Foster Wallace, Infinite Jest, New York, Little, Brown and Company, 1996, p. 436, 437.
8. Bryan Magee, Confessions of a Philosopher, New York, Random House, 1997, p. 252.
9. Albert Camus, The Myth of Sisyphus and Other Essays, New York, Random House, 1955, p. 4.