7. O dilemă morală

Stânga sau dreapta? Bine sau rău?
O fetiţă de 6 ani din Londra a mers în prima ei vizită în Franţa. După ce au luat bagajele, familia a ieşit în faţa aeroportului şi a oprit un taxi. Înspăimântată, copila a refuzat să urce.
— Mămico, a ţipat fetiţa, oamenii ăştia nu conduc pe partea bună a drumului!
Care este partea „bună”?

Este ca şi cum am întreba care melodie este mai frumoasă: Simfonia a noua a lui Beethoven sau Suicide Solution a lui Ozzy Osbourne? Unii sunt încântaţi de arta lui Lucian Freud, iar alţii nici măcar nu o pot numi „artă”. Deşi în multe culturi majoritatea felurilor de mâncare au la bază carne de porc, alţii cred că se vor întina prin simpla atingere a acestui animal. Unele femei considerate obscen de obeze în unele societăţi sunt privite ca „fotomodele” în altele. 

Ce vreau să subliniez? Că în anumite contexte, problema nu se pune în termenii binelui sau ai răului, ci se judecă în funcţie de cultură, obiceiuri şi preferinţe personale. 
Dar cum rămâne cu moralitatea? Este ea la fel de relativă ca preferinţele cuiva: faptul că unuia îi plac coapsele mai plinuţe, iar altuia cele mai subţiri sau că unul îl preferă pe Beethoven în detrimentul lui Ozzy Osbourne? Unii ar spune că da. „Nu există fenomene morale”, trâmbiţa germanul Friedrich Nietzsche, „ci doar o interpretare morală a fenomenelor.”1 Şi, deşi nu este lipsită de logică, această poziţie are (ca majoritatea poziţiilor) o anumită încărcătură nedorită. 

O chestiune de gust
Un ateu şi un creştin au început o discuţie cu privire la moralitate, creştinul susținând că valorile morale vin de la Dumnezeu, iar ateul, că acestea sunt doar creaţii umane, izvorâte din simţiri personale şi nimic mai mult.
— Astfel, susţinea ateul, nimeni nu este îndreptăţit să considere un cod moral ca fiind superior altuia.
— Bunule domn, spuse creştinul, în unele societăţi oamenii îşi iubesc vecinii, în altele îi mănâncă, şi toate astea pe baza anumitor coduri morale. Dumneata ce moralitate ai prefera?
Acum câțiva ani, o tânără de origine turcă, mamă a unui copil de 5 ani, a fost împuşcată mortal într-o staţie de autobuz din Berlin, devenind una din cele şase turcoaice ucise în „asasinate de onoare” de rude apropiate.

„În ultimele şase luni”, raporta o publicaţie germană, „şase femei musulmane care locuiau în Berlin au fost ucise cu brutalitate de membrii familiilor. Crima lor? Faptul că încercau să se elibereze şi să ducă un stil de viaţă occidental. În cadrul comunităţilor din care provin, ucigaşii sunt trataţi ca eroi pentru că au ajutat la păstrarea demnităţii familiei. Cum e posibil ca o practică atât de oribilă şi incredibil de primitivă să se afle în floare chiar în inima Europei?”2

„O practică oribilă şi incredibil de primitivă”? Ce critică aspră! Dacă moralitatea, asemenea artei şi muzicii, este doar o invenţie umană, cine are dreptul să judece ceea ce în altă cultură este considerat a fi moral, ba chiar onorabil? Furia pe care au simţit-o germanii nu a fost cumva o interpretare morală a evenimentelor şi nimic altceva? Dacă moralitatea este doar creaţia oamenilor, atunci a considera rele „asasinatele de onoare” ori canibalismul este ca şi când am eticheta ca fiind „rea” preferinţa pentru rumba în locul tangoului.

O dilemă morală
Totuşi, în ciuda oricăror argumente culturale, tradiţionale sau preferenţiale aduse în apărarea lor, avem sentimentul că unele lucruri sunt greşite. După cum nu suntem îndreptăţiţi să echivalăm dorinţa de a extermina un anume grup de oameni, şi nu altul, cu dorinţa de a mânca un anume fel de mâncare, şi nu altul, nu suntem îndreptăţiţi nici să considerăm că anumite acţiuni sunt relative din punct de vedere moral. 
De ce spun acest lucru? Dacă moralitatea este „orizontală”, izvorând din natura umană şi nefiind pusă acolo de ceva din exterior, cum ar fi Dumnezeu, atunci ce temei avem să condamnăm crima, tortura, furtul, incestul şi aşa mai departe dacă într-o anumită cultură astfel de lucruri sunt acceptate ca fiind morale, legale şi poate chiar onorabile?

Să presupunem că o naţiune susţine că, pentru binele propriu, trebuie să ucidă un copil de 3 ani cu părul roşcat, iar marea majoritate a populaţiei este de acord cu această lege, până într-acolo încât o includ chiar în constituţie. Cei mai mulţi dintre noi ar argumenta totuşi că nu este un lucru corect. Dar dacă, în ciuda numărului mare de oameni care o aprobă (fie chiar şi lumea întreagă), rămânem totuşi încredinţaţi că este un lucru greşit, atunci există cu siguranţă o moralitate care transcende cultura, legea şi tradiţia, o moralitate care există într-un tărâm dincolo de cel uman. Şi de unde ar putea veni un astfel de concept al binelui şi al răului dacă nu de la Dumnezeu? Cu siguranţă că nu s-a născut dintr-o confluenţă întâmplătoare de molecule şi substanţe chimice, nu-i aşa? 

Din nou, dacă ne amintim de principiul lui Clifford („Este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente”), atunci a presupune că moralitatea a luat naştere în mod accidental din nişte substanţe chimice pare să violeze acest principiu, nu-i aşa? La urma urmelor, ce dovadă avem că substanţele chimice neînsufleţite (carbon, hidrogen, oxigen, azot) ar putea vreodată, prin ele însele, să producă o moralitate transcendentă?

Dacă acceptăm o moralitate care transcende cultura şi tradiţia, care nu este o născocire umană, la fel cum nu sunt nici legile care guvernează mişcările planetelor, atunci se nasc două noi întrebări: (1) Ce este acest cod moral? (2) Care sunt urmările încălcării sale?

Note
1 Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil, New York, Random House, 1996, p. 85.
2 Spiegel Online, 2 martie 2005, http://www.spiegel.de/international/the-death-of-a-muslim-woman-the-whore-lived-like-a-german-a-344374.html.