6. Ideea esenţială

Ne învârtim în cerc
Ce este mai greu de imaginat: un univers finit sau unul infinit? Dacă este infinit, înseamnă că se tot întinde, fără ca undeva, vreodată, să aibă  vreun capăt. Puteţi călători timp de 1 miliard de ani cu viteza luminii şi nu veţi fi cu nimic mai aproape de marginea lui decât atunci când aţi plecat. Mintea noastră nu poate cuprinde cu uşurinţă acest concept (chiar dacă dispune de sute de mii de neuroni). Dar dacă universul este finit, dacă chiar are un capăt, atunci se naşte întrebarea: Ce se află dincolo de marginea lui? Unii susţin că universul este finit, dar fără margini, asemenea unui cerc de-a lungul căruia te poţi învârti fără oprire. Şi totuşi, un cerc este cerc pentru că este rotund, iar ceva rotund presupune un spaţiu pe care nu îl acoperă, la fel cum un lucru delimitat presupune existenţa unei graniţe între el şi oricare alt lucru. Deci, dacă universul este delimitat, ce anume se află dincolo de graniţele sale?

Între timp, orice dimensiune şi formă ar avea, universul continuă să crească. Unii învăţaţi antici credeau că universul nu se extinde cu mult deasupra Pământului, poate doar cu cel mult câţiva kilometri (tradiţia rabinică din vechime considera că tronul lui Dumnezeu se află cam la 5 km deasupra templului din Ierusalim). Acum 100 de ani, astronomii credeau că diametrul universului este de aproximativ 5 000 de ani-lumină. În prezent, astronomii estimează că partea vizibilă a lui ar putea fi, pe o axă transversală, de aproximativ 27 de miliarde de ani-lumină, ceea ce înseamnă că, dacă am reduce scara universului la dimensiunea Pământului, sistemul nostru solar ar fi de mărimea unei bacterii. Ştiinţa susţine că universul se află în continuă expansiune, asemenea unui balon care se umflă. Ideea este acceptabilă, dar dacă universul se află cu adevărat în continuă creştere, atunci ne confruntăm din nou cu un set de întrebări dificile, dintre care cea mai evidentă ar fi: Dacă universul se extinde, spre ce anume se extinde?

LUCRURI MĂRUNTE
Şi nu doar macrocosmosul – perspectiva de ansamblu – ne tulbură. Dacă privim în direcţia opusă, neuronii noştri sunt conectaţi cu legături şi mai tulburătoare. 
Materia este compusă din atomi, particule atât de mici, încât o singură picătură de apă conţine câteva miliarde. Dar atomul în sine – format din nucleu şi norul de electroni din jurul său – este extrem de gol. „La nivel aproximativ”, scria fizicianul John Gribbin, „proporţia [dintre nucleu şi atom – n.r.] este asemănătoare cu cea dintre un grăunte de nisip şi Carnegie Hall. Sala goală este «atomul», iar grăuntele de nisip – «nucleul».”1

Dar lucrurile nu se opresc aici. Nucleul conţine protoni şi neutroni, care, la rândul lor, sunt formaţi din componente mai mici, numite quarcuri. Unii oameni de ştiinţă susţin că acestea din urmă – ca de altfel toată materia – sunt compuse din stringuri (corzi) vibrante unidimensionale atât de mici, încât un astfel de string este faţă de un proton cât este protonul faţă de întregul sistem solar!
Şi încă nu am terminat. E posibil ca materia, ca şi numerele, să se dividă la infinit. Se poate face din ce în ce mai mică fără a ajunge vreodată la cea mai mică parte, după cum numerele devin tot mai mici fără a ajunge vreodată la cel mai mic număr.

Ideea esenţială
Cu alte cuvinte, este posibil ca, în ambele direcţii, existenţa să nu aibă sfârşit. Fie spre interior, fie spre exterior, suntem prinşi ca într-o capcană, atât din punct de vedere intelectual, cât şi fizic, nu doar de infinităţile care ne înconjoară, ci şi de cele din interiorul nostru. 

Creaţia – atât de grandioasă, de complexă şi de imposibil de cuprins cu mintea noastră – este o mărturie impresionantă a puterii celui care a creat-o, prin care „au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16,17).

Însă după cum menţionam şi mai sus, acest Dumnezeu nu este doar Creatorul, ci şi Răscumpărătorul nostru. El nu ne-a adus la existenţă doar pentru a ne lăsa să pierim pentru totdeauna în infinitatea care ne înconjoară. Nu, El ne-a creat ca să putem avea viaţă veşnică. Din păcate, suntem atât de obişnuiţi cu moartea, încât o privim ca pe un lucru firesc, la fel cum unui copil crescut într-un cămin plin de abuzuri i se pare normal ca părinţii să îşi bată copiii. Dar moartea este o perturbare a ordinii plănuite de Dumnezeu, o perturbare care urmează a fi înlăturată. Iar răscumpărarea tocmai asta înseamnă – înlăturarea morţii (precum şi a durerii, a bolii şi a suferinţei). Toate acestea sunt posibile prin Iisus.

Scriptura spune: „Să aveţi aceeaşi mentalitate pe care a avut-o Iisus Christos, care, deşi era prin natura Sa Dumnezeu, nu a considerat că egalitatea cu Dumnezeu este ceva ce trebuie folosit în propriul avantaj, ci S-a dezbrăcat de Sine, luând natura unui rob, asemănându-Se cu oamenii. Şi fiind găsit asemănător oamenilor, S-a umilit, devenind ascultător până la moarte – ba încă moarte pe cruce!” (Filipeni 2:5-8, NIV).
Lăsaţi deoparte toate presupunerile dumneavoastră cu privire la creştinism! Concentraţi-vă în schimb asupra acestei singure idei: în esenţa sa, creştinismul învaţă că Creatorul universului, puterea care a făcut „toate lucrurile” şi prin care „toate se ţin”, „S-a dezbrăcat de Sine, luând natura unui rob”, şi a murit pe cruce. Cu alte cuvinte, El a luat asupra Sa, în mod intenţionat, pedeapsa pe care o merita lumea (după cum vom descoperi)!

Aceasta este ideea esenţială.
Din nou, existenţa lui Dumnezeu, în sine, nu este neapărat o veste bună. Dar dacă această divinitate ar îmbrăca natura umană şi, sub această formă, ar suporta pedeapsa pentru tot răul comis vreodată de omenire? Dar dacă El ar permite să fie pedepsit pentru toate lucrurile rele pe care le-am făcut deoarece aceasta este singura cale prin care noi – mincinoşi, trădători, vinovaţi de adulter, bârfitori şi chiar mai rău decât atât – putem avea viaţă veşnică?
Gândiţi-vă la implicaţiile acestui lucru!

Fără sentimentalisme de doi bani
Prima implicaţie ar fi că fiorii care ne trec atunci când ne dăm seama că în final totul va fi bine se bazează pe realitate, şi nu pe sentimentalisme de doi bani. Alte implicaţii ar fi că, atunci când privim cerul noaptea (fie el acoperit cu nori sau presărat cu stele), cineva nu numai că ne priveşte înapoi, dar o face cu multă dragoste şi grijă; că vieţile noastre sunt cu mult mai valoroase decât ar admite vreodată lumea aceasta; că indiferent cât de mare e universul, marginile lui sunt mai aproape decât ne-am putea imagina; că ne aşteaptă lucruri măreţe, pentru că, altfel, de ce ar fi îndurat Creatorul toate suferinţele pe care le-a îndurat ca om (Iisus nu a murit pe cruce doar ca să aibă ce picta artiştii secolului al XVI-lea)? Şi în sfârşit, ultima implicaţie ar fi că cea mai mare ironie a tuturor timpurilor – aceea că pietrele noastre funerare durează mai mult decât noi – va dispărea pentru totdeauna.

Toate aceste lucruri şi multe altele sunt implicaţiile ideii esenţiale de mai sus.
Cu atât de multe în joc, ne întrebăm: Ce înseamnă răscumpărarea aceasta? De ce avem nevoie de ea? Şi cum o putem obţine?

Notă
1 John Gribbin, The Search for Superstrings, Symmetry, and the Theory of Everything, New York, Little, Brown and Company, 1998, p. 6.