5. Creveţii care fluieră

Atac marţian cu gaze otrăvitoare
În 2005, a fost produs la Hollywood filmul Războiul lumilor, avându-l ca protagonist pe Tom Cruise, o ecranizare a romanului omonim al lui H. G. Wells despre o invazie extraterestră. Filmul nu a produs totuşi atât de multă vâlvă ca versiunea radio din 1938, când – ascultând romanul dramatizat pe calea undelor – mii de oameni au fost încredinţaţi că nişte creaturi de pe Marte au aterizat în New Jersey. Cei care au pierdut preambulul („Sistemul de Radiodifuziune din Columbia şi staţiile sale afiliate îi prezintă pe Orson Welles şi Teatrul Radiofonic Mercury în Războiul lumilor de H. G. Wells”) au auzit doar o relatare dramatică a unui atac marţian:

„Doamnelor şi domnilor, ascultaţi cel mai recent buletin de ştiri al postului Intercontinental Radio News. În oraşul Toronto, Canada, profesorul Morse de la Universitatea McMillan raportează că a observat un număr de trei explozii pe planeta Marte, în intervalul orar 19:30-21:20, după ora locală din est. Această declaraţie confirmă relatări anterioare primite de la observatoarele americane.

Acum, mai aproape de noi, vă prezentăm un buletin special din Trenton, New Jersey. S-a raportat că, la ora 20:50, un uriaş obiect în flăcări, despre care se crede că ar fi un meteorit, a căzut peste o fermă din vecinătatea oraşului Grovers Mill, New Jersey, la 35 km de Trenton. Lumina puternică de pe cer a fost vizibilă pe o rază de câteva sute de kilometri, iar sunetul impactului s-a auzit până în oraşul Elizabeth. Am trimis o echipă mobilă specială la faţa locului, iar comentatorul nostru, Carl Phillips, vă va descrie scena de îndată ce va ajunge acolo de la Princeton.

Între timp, mutăm transmisia la Hotelul Martinet din Brooklyn, unde Bobby Millette şi orchestra sa oferă un program de muzică de dans.”
Pe măsură ce transmisia radio se desfăşura, corespondentul a ajuns la Grovers Mill, unde, în locul unui meteorit, a văzut un cilindru gigantic aterizat în câmp. Apoi, prin partea de sus, ceva a început să se târască afară, iar Carl Phillips îl descria astfel: „Ceva ca un şarpe gri se strecoară afară din umbră. Acum încă unul, şi încă unul, şi încă unul! Parcă ar fi nişte tentacule! Văd acum corpul acestui obiect. Este mare, mare cât un urs şi străluceşte ca pielea umedă. Dar faţa, faţa, doamnelor şi domnilor, îi este indescriptibilă. Mă silesc cu greu să o privesc, atât de oribilă este! Ochii îi sunt negri şi scânteiază ca ai unui şarpe. Gura are forma literei V, iar saliva îi picură dintre buzele neconturate ce par că tremură şi pulsează. Monstrul, sau ce-o fi obiectul ăsta, de-abia se mişcă. Pare că ceva îl atrage în jos…, probabil gravitaţia sau ceva. Obiectul… se ridică acum, iar mulţimea se dă înapoi. Au văzut destul. Este cea mai extraordinară experienţă, doamnelor şi domnilor. Nu-mi găsesc cuvintele… Voi lua microfonul cu mine în timp ce vorbesc. Va trebui să mă opresc din descriere până voi găsi o poziţie mai bună. Rămâneţi pe frecvenţă, vă rog, revin într-o clipă… Vă relatăm de la faţa locului ceea ce se petrece la ferma Wilmuth din Grovers Mill, New Jersey.”

Neştiind că era doar o dramatizare, americanii panicaţi au luat-o la fugă pe străzi sau au alergat la adăposturile antiaeriene. Cotidianul Times din New York descria a doua zi cele întâmplate: „Un val de isterie în masă a cuprins ieri mii de ascultători de radio între orele 20:15 şi 21:30, când difuzarea dramatizării romanului fantastic al lui H. G. Wells Războiul lumilor i-a făcut pe mulţi să creadă că a izbucnit un conflict interplanetar, iar invadatori marţieni răspândesc moarte şi distrugere în New Jersey şi în New York… În Newark, pe numai două străzi, Heddon Terrace şi Hawthorne Avenue, mai mult de 20 de familii s-au năpustit afară din locuinţele lor, cu batiste şi prosoape umede pe faţă, pentru a fugi de ceea ce presupuneau ei a fi un atac cu gaze. Unii au început să-şi mute mobila din casă.

În tot New Yorkul, familii întregi şi-au părăsit casele, unele adăpostindu-se în parcurile învecinate. Mii de oameni au sunat la poliţie, la ziare şi la staţiile radio de aici şi din alte oraşe din Statele Unite şi Canada pentru a cere sfaturi cu privire la măsurile de protecţie în caz de atac.”1

Invadatori extratereștri? Sună cam învechit în ziua de azi. Şi totuşi unii oameni de ştiinţă folosesc un argument asemănător pentru a explica existenţa vieţii pe Pământ. Şi asta pentru că, dacă Îl scoţi din ecuaţie pe Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât doar pura întâmplare pentru a-i găsi o explicaţie.
Prin urmare, de ce nu extratereștri?

Ipoteza invaziei extraterestre 
După cum spuneam, modelul ştiinţific obişnuit presupune că am luat fiinţă prin nimic altceva decât o întâmplătoare grupare a materiei şi a energiei. 
„Acest singur argument”, scria acum mulţi ani zoologul Ernst Hae­ckel, „explică misterul universului, anulează Divinitatea şi marchează începutul unei noi ere a unei infinite cunoaşteri.”2
Nu te grăbi, Ernst. De-a lungul ultimului secol (Haeckel a murit în 1919), oamenii de ştiinţă au descoperit o atât de mare complexitate în univers, un echilibru al forţelor esenţiale vieţii umane atât de incredibil, încât este mai uşor ca ploaia, căzând pe tastatura unui calculator, să scrie Iliada în limba greacă, latină şi finlandeză decât ca existenţa noastră să fie produsul unei simple întâmplări. Întâmplarea oferă explicaţii pentru complexitatea naturii în aceeaşi măsură în care nimicul explică existenţa zebrei din bucătărie.

Puşi în faţa acestor date, oamenii de ştiinţă şi gânditorii s-au trezit obligaţi să creeze alte modele. O idee recentă, care şi-a făcut loc pe paginile revistei Time, susţine că „e posibil ca universul nostru să fi fost fabricat de o specie de fiinţe extraterestre superinteligente”3. Francis Crick (unul dintre descoperitorii ADN-ului) a înaintat o teorie diferită: fiinţe inteligente dintr-o altă galaxie au trimis nave spaţiale pentru a însămânţa Pământul cu viaţă. Nu am fost creaţi de Dumnezeu, ci de extratereştri. Şi Crick nu era un ţăcănit care apărea pe la talk-show-uri radiofonice târzii, ci un reputat cercetător ştiinţific, care a câştigat Premiul Nobel în 1962 pentru contribuţia sa la descoperirea ADN-ului. 

„Şi astfel”, după cum se exprima un scriitor sceptic, „laureatul Premiului Nobel a îmbrăţişat teoria conform căreia extratereştrii au trimis rachete pentru a însămânţa Pământul.”4
Poate că marţienii din povestea lui H. G. Wells se întorceau să vadă cum o mai duc răsadurile lor.

Ipoteza universurilor multiple
O altă concepţie, care a fost (într-o oarecare măsură, cel puţin) bine primită de comunitatea ştiinţifică, este cunoscută drept „ipoteza universurilor multiple”. Se afirmă că, pe lângă universul nostru, mai există un număr foarte mare – poate infinit – de alte universuri. Al nostru, cel în care trăim şi care conţine galaxiile pe care le scanăm cu ajutorul telescopului Hubble, este doar unul dintre nenumărate alte miliarde. Majoritatea acestor universuri, după cum sugerează teoria, nu dispun de aceste incredibile reglaje necesare existenţei vieţii, deci cele mai multe (spre deosebire de universul nostru) sunt lipsite de viaţă.
Totuşi (şi aici este ideea de bază), dacă există miliarde de universuri – poate chiar un număr infinit de universuri – în loc de unul singur, atunci posibilitatea ca unul din ele să fie extrem de bine reglat pentru ca viaţa să existe devine mai puţin incredibilă. Existenţa a miliarde de universuri sporeşte semnificativ şansele ca unul din ele să conţină nenumăratele variabile incredibile necesare pentru susţinerea vieţii.

Să privim problema astfel: Dacă am 5 monede şi le arunc pe fiecare la rând, care este şansa ca toate să cadă cu aceeași parte în sus? Desigur că mult mai mică decât dacă, din 10 milioane de monede, aş dori să cadă pe aceeaşi parte 5 la rând. Probabilitatea ca 5 monede să cadă consecutiv cu aceeaşi parte în sus este mult mai mare atunci când arunc 10 milioane de monede decât atunci când arunc doar 5. La aceasta se reduce ipoteza universurilor multiple: cu cât încerci de mai multe ori ceva, cu atât ai şanse mai mari de reuşită. Deci, cu cât există mai multe universuri, cu atât este mai mare probabilitatea ca unul din ele să se asemene cu incredibil de sofisticatul nostru univers.

Ipoteza găurilor negre
Desigur că am putea întreba cu umilinţă: De unde au apărut toate aceste universuri, inclusiv al nostru? Ei bine, oamenii de ştiinţă au câteva teorii şi cu privire la acest aspect. 
O teorie presupune că găurile negre – acele entităţi misterioase a căror forţă gravitaţională este prea puternică pentru a permite vreunui lucru, chiar şi luminii, să le mai scape – ar putea fi motorul care formează noi universuri. Cumva, prin descompunerea şi rearanjarea structurii spaţiului şi a timpului, găurile negre creează noi universuri, ale căror găuri negre produc la rândul lor noi universuri, procesul repetându-se la nesfârşit. 

O altă teorie, bazată pe ideea „cosmologiei inflaţioniste”, presupune că o secţiune mică a spaţiului a suferit o extindere uriaşă, permiţând astfel formarea de şi mai mult spaţiu. Această expansiune constantă a spaţiului duce la formarea de noi şi noi universuri.

Deşi mai există şi alte teorii ştiinţifice, toate au în comun un lucru, şi anume faptul că încearcă să explice incredibila alcătuire şi complexitate a universului fără a recurge la ceea ce unora li se pare a fi cea mai evidentă explicaţie – existenţa unui Creator, sau Proiectant.

La urma urmelor, cine are nevoie de Dumnezeu când avem extratereştri şi găuri negre?
Dar gândiţi-vă puţin! Ce este mai logic?
„Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea” (Faptele apostolilor 17:24)?
„Găurile negre, care au făcut lumea şi tot ce este în ea”?
Sau „extratereștrii, care au făcut lumea şi tot ce este în ea”?
(Când luaţi decizia, nu uitaţi principiul lui Clifford!)

Creveţii care fluieră 
Înainte însă, ţineţi cont de următoarele…
După cum era de aşteptat, unii găsesc nesatisfăcătoare aceste explicaţii ale vieţii umane (extratereştri, găuri negre etc.). Să spunem pentru început că, în cazul ipotezei universurilor paralele, nimeni nu a văzut şi nu a detectat vreodată măcar unul din aceste universuri, cu atât mai puţin mai multe universuri. Existenţa lor este pură speculaţie.
„Convingerea că există universuri multiple”, comenta cosmologul George Ellis, „necesită la fel de multă credinţă ca orice altă convingere religioasă.”5

De fapt, cu ideea unui număr infinit de universuri putem explica orice. De ce să nu presupunem că unul din ele este făcut din jeleuri sau că în altul bărbaţii sunt cei care nasc copii, femeilor le creşte barbă, iar creveţii fluieră Brahms? Raţiunea care stă în spatele ipotezei lumilor multiple este, într-un fel, o contrafacere a înseşi gândirii raţionale. 

În plus, deşi au fost propuse ca soluţii alternative la existenţa lui Dumnezeu, aceste teorii nu fac decât să împingă parametrii înapoi în timp. Bun, extratereștrii au creat universul sau au însămânțat planeta. Dar pe ei cine sau ce i-a creat? Şi chiar dacă găurile negre au produs noi universuri, de unde a apărut prima gaură neagră şi toate legile fizice care o guvernează? Sau de unde a apărut pentru prima dată materia, energia şi complicatele legi fizice necesare inflaţiei cosmice?

Plutonul de execuţie
Alţii susţin că nu este mare lucru că ne aflăm aici, din moment ce noi, oamenii, nu am putea exista într-un univers incapabil de incredibila complexitate şi incredibila armonie necesare pentru apariţia noastră. Universul trebuia să ne creeze pentru ca noi să existăm şi să fim uimiţi de minunile sale. Totuşi, departe de a răspunde întrebării legate de uimitorul echilibru de factori care au făcut posibilă viaţa, acest argument o ignoră complet. Este ca şi când un prizonier, pus în faţa unui pluton de execuție format din 30 de persoane, scapă teafăr deoarece toţi trag şi ratează, pentru ca mai apoi să anunţe: „Bineînţeles că trebuiau să rateze – altminteri nu aş fi fost aici ca să vă povestesc. Nu este nimic extraordinar în toate astea.”

În secolul al XVIII-lea – cu mult înainte ca ştiinţa să fi descoperit acea complexitate a naturii care a cauzat astăzi o asemenea schimbare în înţelegerea originilor noastre – filosoful britanic David Hume s-a opus ideii că în creaţie Îl descoperim pe Dumnezeul Scripturii. Deşi a recunoscut (prin intermediul unei persoane angajate într-un dialog) că în natură se disting o complexitate şi o proiectare „la un nivel mai înalt decât le putem descoperi sau explica cu ajutorul simţurilor şi al facultăţilor umane”6 (reamintesc că, la momentul la care el scria aceste lucruri, nimeni nu auzise încă de ADN şi, cu atât mai puţin, nimeni nu începuse cercetarea uimitoarei complexităţi a celulei), Hume a luptat cu putere pentru a respinge ideea existenţei unui Creator care să fie în spatele acestor lucruri. În cele din urmă, a fost nevoit totuşi să admită că „e posibil ca materia să conţină în sine sursa ori izvorul ordinii originale…; şi… că cele câteva elemente, dintr-o cauză internă necunoscută, s-ar putea organiza, formând un aranjament desăvârşit”7.

Ca şi găurile negre şi extratereştrii, opera lui Hume, una dintre cele mai durabile polemici anticreştine scrise vreodată, nu poate face decât să stârnească întrebarea: De unde a dobândit materia informaţia şi abilitatea de care avea nevoie pentru a se autoorganiza în acest „aranjament desăvârşit”? Este mai uşor să ne imaginăm că hârtia şi cerneala, ascultând un impuls din interiorul lor, ar fi putut crea manuscrisul romanului dostoievskian Crimă şi pedeapsă decât să ne imaginăm că apa, carbonul şi proteinele s-au organizat singure pentru a forma o celulă şi, cu atât mai puţin, să ne imaginăm procesele care, în timp, au dus la creierul lui Einstein.

Materia şi energia tind în jos
Aceasta ne duce la o altă slăbiciune a teoriilor referitoare la origini care Îl neagă pe Dumnezeu sau orice fel de Creator transcendent mai mare şi mai puternic decât creaţia însăşi. Una dintre legile de bază ale fizicii este că lucrurile lăsate în voia sorţii tind să încetinească, să se diminueze sau să piardă din energie. Lăsaţi o cană cu ceai fierbinte la temperatura camerei şi veţi observa că, în timp, acesta nu se va încălzi şi nici măcar nu va rămâne cald. Ceaiul îşi pierde energia. Chiar având parte de ploaie şi de soare, dacă nu investiţi energie în ea, veţi avea o grădină înfloritoare sau una veştejită? Clădiri, corpuri sau grădini – nimic lăsat la voia întâmplării nu va evolua în ceva mai bun, mai înalt, mai organizat şi mai puternic. Din contră, materia şi energia tind în jos, înspre descompunere. Chiar şi un „sistem deschis”, cum este Pământul (un sistem capabil să absoarbă energie din surse exterioare), se va epuiza într-un final. 

Şi totuşi ni se cere să credem că toată frumuseţea, toate formele şi toată complexitatea creaţiei au luat fiinţă doar din lucruri mai puţin frumoase, mai diforme şi mai puţin complexe. Sau că atomii au evoluat de unii singuri în carbon, hidrogen şi alte elemente şi compuşi care s-au transformat mai apoi în flori, copaci şi fiinţe capabile de decizii morale.
„Şi nu uitaţi”, scria autorul sud-african Laurens van der Post, „că este o lege a creaţiei aceea că tot ce este creat nu poate fi mai măreţ decât lucrul care l-a creat.”8

Bebeluşul de 70 de kilograme
Cum pot materii neînsufleţite – protoni, electroni, molecule, atomi, chiar şi substanţe chimice – să se transforme în ceva mai mare decât părţile lor componente (de exemplu, în viaţă sau în conştiinţă umană)? Este mult mai probabil ca o femeie de 45 kg să dea naştere unui bebeluş de 70 kg decât ca materia neînsufleţită, prin ea însăşi şi indiferent de timpul care îi este acordat, să devină vreodată „cea mai simplă” formă de viaţă, cu atât mai puţin imensa varietate de vietăţi pe care le vedem în jurul nostru. Dacă elementele necesare nu au fost prezente de la bun început – dacă nu s-au găsit în urzeala iniţială nici măcar ca posibilitate –, atunci cum au putut lua naştere din aceasta? Poţi crea lucruri foarte interesante cu o mână de pietricele, dar indiferent cât de îndelung sau cu câtă creativitate le scuturi, le zdrobeşti sau le aranjezi, ele nu vor deveni niciodată obiecte însufleţite, fiindcă elementele de bază necesare vieţii nu au fost acolo de la început. Iar timpul – departe de a crea acele elemente mai evoluate – ar tinde să le distrugă, nu să le transforme în ceva mai măreţ.

Filosoful Étienne Gilson observa: „De departe, problema cea mai dificilă a filosofiei şi a ştiinţei este de a explica existenţa voinţei umane în lume fără a atribui primului principiu fie voinţă, fie ceva care, având voinţă, i-ar fi de fapt superior acestuia.”9

Doar ceva superior creaţiei poate crea. Nimeni nu este surprins când un artist îşi face autoportretul. Autoportretului însă îi este imposibil să-şi creeze artistul. Ar însemna să trecem de la simplu la complex, şi cum e posibil aşa ceva? O bicicletă a fost creată de forţe mai mari şi mai inteligente decât ea. A fost nevoie de ceva care să poată sta în afara ei, să o gândească, iar apoi să adune materialele şi să realizeze procesele necesare construirii ei.

Cum rămâne atunci cu universul şi cu tot ce este în el? Doar ceva mai presus de el ar fi putut să-l creeze. Şi cine sau ce ar putea fi acest ceva decât Dumnezeu, o divinitate creatoare veşnică şi atotputernică, asemenea celei descrise în Sfânta Scriptură? Este mult mai înţelept să credem într-un asemenea Creator decât într-una din soluţiile alternative care, exceptând conceptul totului-din-nimic, nici măcar nu elimină necesitatea unui Creator. Chiar şi nimicul, până la urmă, trebuie să fie ceva şi de unde ar fi putut apărea acel ceva, orice ar fi el, dacă nu din mâna Creatorului?

Pe scurt, dacă este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente, atunci nu este de mirare că atât de mulţi oameni cred în Dumnezeu. Dacă luăm în considerare dovezile, nu ar fi neînţelept să nu credem în El?

Cine L-a creat pe Dumnezeu?
Iar aceste milioane de persoane nu cred în orice fel de divinitate, ci în Dumnezeul Sfintei Scripturi, în Dumnezeul creator, Acela în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele apostolilor 17:28), care „ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte” (Iov 12:10) şi care „[a] făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4:11). Cu cât mai logic este, aşadar, să credem că El este sursa a tot ce există, nu extratereştrii, găurile negre ori nimicul.
Dar pe Dumnezeu cine L-a creat?

Ateul britanic Bertrand Russell povesteşte cum, în tinereţea sa, se lupta cu întrebările legate de existenţa lui Dumnezeu. Crezuse în Dumnezeu, spunea el, până la vârsta de 18 ani, după care s-a confruntat cu problema primelor cauze. Dacă tot ceea ce există a avut o cauză – cauză creată de ceva care a precedat lucrul respectiv – atunci ce a existat înaintea lui Dumnezeu? Cine L-a creat pe Dumnezeu? s-a întrebat Russell. Din acel moment, spune el, a încetat să mai creadă că lumea creată demonstrează necesitatea existenţei lui Dumnezeu.

Totuşi întrebarea: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” este una înşelătoare. Nu are logică, deoarece Dumnezeu, prin definiţie, există dintotdeauna (este ca şi cum am întreba: „De ce este cercul rotund?”).
Gândiţi-vă puţin! Sunt posibile doar două tipuri de existenţă: o existenţă care a fost creată (şi care odinioară nu a existat) şi una care există dintotdeauna şi care, prin urmare, nu a fost creată niciodată. Ce alte opţiuni mai există? Dumnezeul Bibliei Se încadrează în a doua categorie. De aceea Scriptura Îl numeşte „Dumnezeu[l] [cel] veşnic” (Romani 16:26). Oricât ar fi de greu de pătruns acest concept, ce altă concluzie logică putem să tragem?

Totul are o cauză
Peste tot în jurul nostru vedem lucruri care există doar pentru că ceva a dus la apariţia lor. Nimic nu a apărut de la sine. Orice lucru care nu a existat, dar care la un moment dat a luat fiinţă (de exemplu, dumneavoastră, o casă, o maşină sau o zebră în bucătărie) a ajuns să existe datorită unui alt lucru anterior lui. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ajungem la ceva care nu a fost creat, care nu este rezultatul a ceva anterior şi care, în schimb, a fost dintotdeauna acolo. Şi cine sau ce ar putea fi acest ceva dacă nu Dumnezeu? Orice altceva are nevoie de ceva care să-l creeze şi, astfel, ajungem înapoi de unde am plecat. Prin urmare, în mod logic trebuie să existe ceva necreat, ceva etern. Dacă nu este Dumnezeu, atunci ce ar putea fi?
Nimicul? Găurile negre? Extratereştrii?
Sau un Dumnezeu veşnic, care există prin Sine Însuşi?
Noul Testament afirmă despre acest Dumnezeu că „toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Cu alte cuvinte, orice lucru care nu a existat, dar care la un moment dat a luat fiinţă a ajuns la existenţă doar prin Dumnezeu, divinitatea despre care Sfânta Scriptură spune că a existat dintotdeauna şi a creat totul.

Iar El este Dumnezeu doar pentru că este Creatorul. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16,17).

Cel care precedă toate lucrurile, Cel care a creat toate lucrurile, Cel care ţine toate lucrurile laolaltă… nu e de mirare că această persoană este Dumnezeu.
Cine sau ce altceva ar putea fi?

Sfârşitul stă în început
O navetă spaţială de pe Pământ călătoreşte pe o planetă de pe orbita altei stele, o planetă locuită de fiinţe foarte asemănătoare oamenilor. Există totuşi o diferenţă majoră: spre deosebire de oameni, locuitorii acestei planete trăiesc în jur de 1 milion de ani, plus sau minus câteva mii. Pe măsură ce se amestecă printre locuitorii prietenoşi ai acelei planete, astronauţii pământeni observă curând ceva: aceştia deplâng lipsa de sens şi, în ultimă instanţă, inutilitatea vieţilor lor.

— Ce sens au toate astea?, se întreabă ei adesea, îndeosebi după o înmormântare. Trăim cât? 999 000 de ani, 1 milion de ani, 1,1 milioane de ani – un fir de praf, o străfulgerare peste faţa eternităţii –, apoi ce? Moarte eternă, uitare eternă, nefiinţă eternă? Care este scopul vieţii dacă, în final, murim pentru totdeauna, iar după aceea nu mai este nimic?

Deşi imaginară, această scurtă povestire aduce în prim-plan un detaliu important. Chiar dacă acceptăm concluzia raţională că Dumnezeu ne-a creat, încă ne întrebăm: Din ce cauză? Care este scopul nostru? Acela de a lăsa în urma noastră, generaţie după generaţie, nişte urmaşi nenorociţi până când, mai devreme sau mai târziu, una dintre aceste generaţii se va arunca în aer sau va muri îngheţată atunci când stelele se vor stinge, iar „era luminii se va sfârşi”? Dacă Dumnezeu şi existenţa Lui se limitează numai la ipostaza Sa de Creator, suntem la fel de neajutoraţi ca în cazul în care am fi doar produsul întâmplării.
Ce fel de Dumnezeu ne-a pus aici, ne-a dat minţi capabile să contemple eternitatea şi să se cutremure în faţa efemerităţii propriei existenţe, pentru ca mai apoi să permită ca toţi, fără excepţie (sau posibilitatea vreunei excepţii), să moară? „Amprenta unsuroasă a morţii”10 distruge tot ce este uman. Amuţeşte fiecare inimă, făcând-o la fel de tăcută ca o bucată de carne crudă, şi turteşte fiecare neuron până când amintirile de-o viaţă se dezintegrează în pântecele bacteriilor, care vor dispărea şi ele la rândul lor.

Răscumpărătorul
Tocmai de aceea Dumnezeul din Biblie nu este doar Creatorul nostru. El nu ne-a închis în cuşca morţii ca pe un animal de la zoo, în timp ce noţiunea de nemurire îşi bate joc de noi de cealaltă parte a gratiilor. Nu, tot El este Acela care ne oferă viaţă veşnică, singurul lucru care ar putea face ca existenţa noastră să fie ceva mai mult decât o farsă. (Mergeţi într-o zi într-un cimitir şi mâncaţi la umbra unei pietre funerare! Dacă ceea ce se află în pământul de sub coşul de picnic este destinul dumneavoastră veşnic, cum să nu fie totul o farsă?)

Deşi ne-a creat din ţărână (Geneza 2:7), Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca noi să ne întoarcem acolo (Dumnezeu nu a creat pentru a ucide). Noi trebuia să trăim de pe urma solului, nu să ajungem să facem parte din el. De aceea, Dumnezeu nu este doar Creatorul, ci şi Răscumpărătorul – deoarece, fără răscumpărare, însăşi natura, cel puţin aşa cum este ea astăzi, luptă împotriva noastră. Avem deci nevoie de ceva care transcende natura, de ceva din afara ei, de ceva mai puternic şi mai presus decât ea – şi acest ceva este Dumnezeu, Dumnezeul nostru răscumpărător, pe care creştinii Îl venerează şi Îl cunosc sub numele de Iisus Christos.

De ce I se închină creştinii lui Iisus? Pentru că El nu este doar Creator, ci şi Răscumpărător. În această calitate a Lui, El ne oferă speranţă dincolo de perspectiva pe care ne-o poate oferi această lume. Şi care este aceasta? Marele îngheţ, marea implozie, marea ruptură? Doar la atât putem spera?
Scriptura ne spune: „Nu! Speraţi mai mult, mult mai mult!” Şi ne arată cum, prin cine şi de ce putem spera infinit mai mult.
Poetul T. S. Eliot scria: „Sfârşitul meu se află în începutul meu.”11 Începutul nostru, fie că vrem sau nu, se află în Christos, Creatorul. Iar dacă alegem asta, sfârşitul nostru poate fi tot în Christos,

Răscumpărătorul. 
Deşi nu am avut niciun cuvânt de spus cu privire la începutul nostru, ne putem totuşi alege sfârşitul. Iar speranţa credinţei creştine este că oricine Îl acceptă pe Christos, nu doar ca început (Creator al său), ci şi ca sfârşit (Răscumpărător al său), are promisiunea răscumpărării eterne.
Ce este totuşi răscumpărarea? Ce înseamnă ea? Oferă ea vreo speranță? Şi din ce cauză credem în ea?
De aceasta ne vom ocupa în capitolul următor: de răscumpărarea prin Iisus – esenţa credinţei creştine şi temelia speranţei pe care o aduce ea.

Note
1. http://www.war-of-the-worlds.org/Radio/Newspapers/Oct31/NYT.html.
2. În Ian Barbour, When Science Meets Religion, San Francisco, HarperSanFrancisco, 2000, p. 10.
3. Michael J. Lemonick şi J. Madeleine Nash, „Cosmic Conundrum”, Time, 29 noiembrie 2004, p. 58.
4. Mark Steyn, „The Twentieth-Century Darwin”, Atlantic Monthly, octombrie 2004, p. 207.
5. În Lemonick şi Nash, p. 61 (nota 3).
6. David Hume, Dialogues Concerning Natural Religion, Londra, Penguin Books, 1990, p. 53.
7. Ibidem, p. 56. 
8. Laurens van der Post, A Walk With a White Bushman, Londra, Chatto & Windus, 1986, p. 86.
9. Étienne Gilson, God and Philosophy, New Haven (Connecticut), Yale University Press, 1941, p. 22.
10. Charles Simic, Hotel Insomnia, New York, Harcourt, Inc., 1992, p. 15.
11. T. S. Eliot, „East Coker”, în The Complete Poems and Plays, New York, Harcourt Brace and Company, 1980, p. 123.