4. Zebra din bucătărie

Doamna şi tigrul
Ne-am despărţit de capitolul anterior cu ideea că scopul vieţii noastre depinde de ceva.
Dar de ce anume?
De ce altceva decât de modul în care am ajuns noi aici? La fel cum stejarul este cuprins într-o ghindă, şi sfârşitul nostru este cuprins în începutul nostru. 
Şi ce înseamnă asta?

Există două viziuni de ansamblu fundamentale despre originea omului. Prima concepe universul şi tot ce se află în el ca fiind rezultatul unor lucruri pur materiale care au apărut la întâmplare. Totul – de la galaxia Andromeda până la dorinţele noastre cele mai intime – are o origine şi o existenţă materialistă, constând în nimic altceva decât nişte simpli atomi. Tot ce există se reduce la ceea ce unii materialişti antici numeau „atomi şi vid”.

Materialiştii moderni descriu această perspectivă astfel: în urmă cu aproape 15 miliarde de ani, o explozie uriaşă a dus la apariţia simultană a materiei, a energiei, a timpului şi a spaţiului, eveniment care a fost numit Big Bang (marea detunătură). Atomii creaţi în această explozie au format nori gazoşi care s-au contopit, dând naştere stelelor, iar în mijlocul acestei panoplii interstelare de lumină şi căldură, globulele topite s-au răcit şi s-au întărit, formând planetele, printre care şi a noastră – a treia de la Soare. După miliarde de ani, ochiurile de apă s-au umplut cu compuşi chimici din ce în ce mai complecşi. Forme simple de viaţă au apărut astfel dintr-un amestec de aminoacizi, evoluând pe parcursul a miliarde de ani până când au ajuns la stadiul de oameni.

Aspectul crucial este că toate aceste procese, inclusiv Big Bangul, nu au avut niciun scop, nicio intenţie şi nicio ţintă anume. S-au întâmplat pur şi simplu. „Universul nostru”, comenta un om de ştiinţă, „este doar unul din acele lucruri care se întâmplă din când în când.”1

Dacă acest punct de vedere este corect, atunci sfârşitul nostru (şi, de asemenea, partea de mijloc) – care este în strânsă legătură cu originea noastră – este într-adevăr deprimant, după cum am sugerat mai sus. Existenţa noastră este lipsită de scop. Deoarece amestecul originar nu a avut niciun scop şi nicio intenţie, nici produsul final nu va avea aşa ceva. Suntem doar unul din acele lucruri care se întâmplă din când în când. La fel cum clovnul de jucărie sare din cutia sa doar pentru că cineva l-a pus acolo de la bun început, tot aşa, dacă ceea ce ne-a creat nu are niciun scop, înseamnă că niciun fel de scop nu va ieşi la iveală din cutie împreună cu noi.

Într-un faimos citat care reflectă acest punct de vedere, biologul francez Jacques Monod scria: „Vechiul legământ a fost sfărâmat; omul ştie în sfârşit că este singur în imensitatea insensibilă a universului, din care a apărut doar întâmplător. Destinul şi datoria sa nu sunt definite nicăieri. Regatul de sus sau întunericul de jos; este alegerea lui.”2

Ne întrebăm totuşi unde am putea găsi „regatul de sus” în cosmosul întâmplător al lui Monod.
În secolul al XIX-lea, autorul Frank Stockton scria despre un rege cu un simţ al dreptăţii foarte ciudat. Infractorii de sex masculin erau duşi într-o încăpere care avea doar două uşi închise ce duceau spre exterior – în spatele uneia se afla o femeie, iar în spatele celeilalte, un tigru. Cei judecaţi nu ştiau unde anume ducea fiecare uşă. Dacă alegeau uşa care dădea spre femeie, erau socotiţi nevinovaţi şi, împreună cu libertatea, primeau şi femeia. Dacă însă deschideau uşa spre tigru, erau consideraţi vinovaţi şi mâncaţi de vii de fiară.

Personajele din povestirea lui Stockton dispuneau cel puţin de o variantă bună. S-ar părea că universul lui Monod nu oferă nici măcar una, decât dacă „regatul de sus” ar exista cu adevărat. Este totuşi dificil să ne imaginăm unde anume s-ar afla acesta într-un univers care nu are niciun sens.

Capete îngheţate
În aceeaşi idee, unii spun că existenţa noastră este asemenea unor zaruri aruncate. Şi totuşi nu este chiar la fel. La urma urmei, zarurile au un scop. Numerele de pe ele au fost în mod conştient şi intenţionat aranjate într-un anumit fel, iar atunci când sunt aruncate, sunt aruncate cu un scop precis. Conform viziunii ştiinţifice actuale, existenţa, viaţa, speranţele şi visurile noastre au apărut fără vreun scop anume, pentru că nu a existat o minte care să le atribuie vreunul.

Privind lucrurile din această perspectivă, există mai multă planificare în spatele unor iniţiale scrijelite în ciment proaspăt sau în spatele unui graffitti mâzgălit pe un perete decât în crearea acestei lumi.
Suntem un sistem întâmplător de reacţii chimice, nimic mai mult. Fie că e vorba de Bach care compune o simfonie sau de o plantă în care are loc procesul de fotosinteză, sunt doar tipuri diferite de procese moleculare (o confluenţă de atomi, şi încă una întâmplătoare) şi aceleaşi forţe absurde care au produs aceste procese atomice sunt cele care le vor şi suprima la un moment dat.

Tulburaţi de implicaţiile acestei viziuni pur materialiste asupra lumii, unii şi-au pus speranţa în criogenie, prin intermediul căreia tehnicienii depozitează trupul neînsufleţit în căzi cu azot lichid şi îl conservă la rece. Speranţa lor este că, poate, ştiinţa va avansa suficient de mult încât să fie dezgheţaţi şi readuşi la viaţă. Alţii, care cred că peste vreo 7 miliarde de ani Soarele va exploda şi va înghiţi Pământul, ne avertizează că trebuie să colonizăm spaţiul. Totuşi, atunci când universul va arde sau se va prăbuşi înăuntrul său, va lua cu sine toate coloniile noastre interstelare şi toată carnea noastră dezgheţată, aşa că niciuna din aceste opţiuni nu ne va face un bine prea mare pe termen lung.

Pe scurt, viziunea ştiinţifică dominantă cu privire la originea noastră nu ne oferă nicio speranţă dincolo de şubreda şi neînsemnata noastră existenţă de aici şi de acum. După cum se exprima cel mai mare ateu al secolului al XX-lea: „Toată truda de secole, tot devotamentul, toată inspiraţia, toată strălucirea geniului uman… – întregul templu al realizărilor omului va fi în mod inevitabil îngropat sub rămăşiţele unui univers în ruină.”3

Să ne întoarcem deci la întrebarea noastră: „Este viaţa aceasta, cu toată truda sa, cu toate zbuciumările şi dezamăgirile sale, tot ceea ce suntem sau am putea fi vreodată? Iar în final, povestea adesea tristă şi nefericită a vieţii noastre – presărată cu doar câteva rânduri, paragrafe sau pagini de fericire (în cel mai norocos caz) – se va încheia în praf? Acesta să fie destinul nostru?”
Da, dacă viziunea despre origini descrisă mai sus este corectă.
Pe de altă parte…

Ipoteza existenţei lui Dumnezeu
Pe de altă parte, ce?
Pe de altă parte, mai există o viziune generală a originilor noastre, una care conține o perspectivă mai măreaţă şi mai amplă decât limitările înguste ale celei ştiinţifice materialiste. Din această perspectivă diferită, totul a ieşit din mâinile unui Creator – un Dumnezeu (sau nişte dumnezei) care a adus la existenţă totul. Din acest punct de vedere, nu ne aflăm aici din întâmplare, ci cu un scop. Şi prin intermediul creaţiei, care mărturiseşte despre existenţa lui Dumnezeu, putem întrezări unele din intenţiile cu care am fost făcuţi. La urma urmei, după cum existenţa unei picturi o implică şi pe cea a unui pictor, o creaţie nu implică la rându-i existenţa unui creator? 

Bineînţeles, chiar şi în această situaţie, soarta noastră poate să nu fie deloc sigură. E posibil să fi fost puşi aici de o fiinţă sau de nişte fiinţe maliţioase, al căror scop este acela de a ne face nefericiţi. Gloucester, personajul lui Shakespeare, spunea: 
„Ca muştele, pentr-un copil zburdalnic,
Aşa, pe lângă zei, sunt muritorii. 
Ne nimicesc în joacă.”4

Sau, dimpotrivă, El (Ea? Ei?) ar fi putut să ne creeze şi să ne părăsească aici imediat după. Ideea în sine a existenţei unei divinităţi nu oferă în mod automat mai multă speranţă decât viziunea pur materialistă asupra lumii. De fapt, divinitatea ne-ar putea înrăutăţi soarta, pentru că, în loc să ne stingem în eternitate (cum presupune viziunea ateistă), am putea fi aruncaţi într-un iad veşnic în flăcări sau reîncarnaţi ca sclavi pe o triremă feniciană undeva într-un univers paralel.

În schimb, ideea unui Creator, în special a unuia iubitor, ne deschide înainte o nouă dimensiune a speranţei, a ceva ce întrece neputinţa viziunii ştiinţifice moderne asupra lumii, viziune în care distrugerea pune capăt unui univers care nu a avut niciodată vreun scop. Scriitorul englez John Polkinghorne observa: „Mi se pare că numai Dumnezeu îi poate smulge morţii privilegiul ultimului cuvânt. Dacă intuiţia umană a speranţei – că totul va fi bine, că lumea are totuşi un sens – nu este o amăgire zadarnică, atunci Dumnezeu trebuie să existe.”5

Viziunea ateistă materialistă nu ne oferă posibilitatea vreunui alt viitor decât acela al unui praf rece plutind printr-un cosmos perimat. Posibilitatea a ceva mai mult ne-o oferă doar divinitatea. Din nou, un Dumnezeu nu prezintă garanţia unui final fericit, ci doar posibilitatea acestuia. În schimb, viziunea ştiinţifică asupra lumii nu ne garantează decât o moarte mult mai îndelungată decât ceea ce a precedat-o. Inscripţia de pe un tricou spunea: „Problema nu e că viaţa-i atât de scurtă, ci că moartea-i atât de lungă.”

Întrebarea cea mai presantă şi mai importantă are de-a face deci cu originile – deoarece doar în începutul nostru putem găsi răspunsurile referitoare la viaţă şi, mai important decât atât, pe cele referitoare la sfârşitul nostru. După cum genele ne dictează culoarea ochilor, tot aşa începutul ne dictează sfârşitul. „Fiindcă soarta noastră depinde în totalitate de matricea care ne-a dat naştere şi care ne susţine”, comenta Huston Smith, „interesul faţă de natura sa este cel mai sfânt interes pe care îl putem avea.”6

Ce anume ne-a dat naştere? Ce anume ne susţine? Forţe reci, lipsite de scop? Sau o divinitate de un anume fel sau altul? Suntem singuri în acest univers sau există un Dumnezeu? Şi, dacă există, „ni se arată doar prin intermediul umbrelor tăcute şi al viselor”7 sau putem cunoaşte mai multe despre El?

După cum am menţionat şi mai înainte, această carte caută să îşi însuşească principiul lui Clifford – „este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente”.
Prin urmare, dintre cele două opţiuni, care este cea mai fidelă acestui principiu?

Zebra din bucătărie
Imaginaţi-vă că, într-o zi, ajungeţi acasă şi găsiţi o zebră imensă adăpându-se din chiuveta din bucătărie. Surprins, vă întrebaţi soţul/soţia (sau persoana cu care locuiţi):
— De unde a apărut zebra asta?
— Din nimic, răspunde partenerul.
Din nimic?
E ridicol! De ce? Pentru că nimic nu vine din nimic. Vechea expresie latinească ex nihilo nihil fit („din nimic nu se naşte nimic”) constituie un prim principiu evident, un adevăr prea fundamental pentru a fi dezbătut. Cum ar putea ceva să apară din nimic? Zebrele (fie ele în junglă sau în bucătărie) trebuie să apară din ceva, nu din „nimic”, deoarece „din nimic nu se naşte nimic”. Ar fi mai uşor să obţii şase din trei decât să obţii ceva – orice – din nimic.

Dar cum rămâne cu Pământul, cerul şi stelele? Sau cu dumneavoastră, pantofii dumneavoastră sau mama dumneavoastră? Cu siguranţă că nici ei, asemenea zebrei, nu puteau să apară din „nimic”, nu-i aşa? Orice lucru creat, orice nu a existat, dar a luat mai apoi fiinţă, a ajuns să existe numai prin intermediul a ceva diferit de sine, ceva care îl precedă. În mod evident, pantofarul a existat înaintea pantofului dumneavoastră. 

Ei bine, mulţi ani, oamenii au crezut că universul este etern. Deoarece nu a fost creat, însemna că există dintotdeauna. Nu a fost vreun moment în care universul să nu existe. În ciuda dificilelor dileme filosofice generate de o asemenea poziţie, aceasta înlătura nevoia de un Creator. Universul nu avea un Creator deoarece, existând dintotdeauna, nu avea nevoie de unul. 
În prezent, oamenii de ştiinţă sunt totuşi de părere că universul nu este etern, ci a avut un început. Da, la un moment dat în trecut, el nu a existat. Stephen Hawking, poate cel mai însemnat om de ştiinţă de la Einstein încoace, scria că, „în prezent, aproape toată lumea e de părere că universul şi timpul în sine au luat naştere la Big Bang”8. Asemenea pantofului dumneavoastră, nici universul nu a existat dintotdeauna.
Concluzia aceasta ne conduce la următoarea întrebare firească: Dacă universul are un punct de plecare, atunci ce sau cine l-a pus în mişcare? Dacă este absurd să credem că o zebră poate apărea din senin în bucătărie, cu cât mai absurd este să credem că universul – cu tot ce conţine el (inclusiv noi şi zebrele) – a apărut din nimic. Aşadar, trebuie să fi existat ceva înaintea Big Bangului, înaintea universului, ceva suficient de puternic, încât să pună în mişcare forţele care au dus la apariţia vieţii pe Pământ, ca să nu mai amintim de existenţa miliardelor de galaxii şi stele. Şi cine sau ce ar putea fi acest ceva în afară de Dumnezeu, pentru că cine sau ce ar fi putut crea universul? 

În momentul în care oamenii de ştiinţă au căzut de acord că universul a luat fiinţă la un moment dat, au fost siliţi să-şi pună şi inevitabila întrebare legată de existenţa lui Dumnezeu. Concluzia lui Hawking este următoarea: „Câtă vreme [conchidem că] universul are un început, am putea presupune că are şi un creator.”9

Argumentul „nimicului”
„A presupune” este bine spus. Implicaţiile care gravitează în jurul unui univers creat indică atât de mult spre Dumnezeu, încât unii oameni de ştiinţă au fost constrânşi de acest fapt evident să îmbrăţişeze absurdul. Ei argumentează că nu Dumnezeu, ci „nimicul” a fost creatorul universului.
Nimicul?
Asta spun unii oameni de ştiinţă.

„La nivel de posibilitate”, sugera fizicianul Alan Guth, „totul poate fi creat din nimic. Iar «totul» poate include mult mai mult decât ceea ce putem noi vedea… Nu ar fi greşit să spunem că universul este, în ultimă instanţă, un prânz gratuit .”10 

Cum poate „nimicul” să creeze „totul”?
Prin fluctuaţii cuantice, este teoria unor oameni de ştiinţă. Poftim?
Fluctuaţiile cuantice sunt nişte procese fizice complicate care, se presupune, ar fi creat universul. Dacă este într-adevăr aşa, atunci această teorie conţine în ea însăşi o întrebare: De unde au apărut legile fizicii (ca să nu mai vorbim de energie) necesare producerii acestor fluctuaţii cuantice?

În bătaie de joc, un critic spunea: „Alan Guth scrie cu o uimire satisfăcută că universul a apărut «practic… din nimic»: din întâmplare, dintr-un fals petic de vid «cu diametrul de 10-26» şi cu greutatea de «10-32 mase solare». Ar părea deci că «practic nimicul» are atât extensie spaţială, cât şi masă. Deşi aceste date ar putea să i se pară nesemnificative lui Guth, alţii ar putea suspecta că neantul, asemenea morţii, nu este o chestiune de grade.”11

Sau, după cum remarcă un alt critic al acestei ipoteze a totului-din-nimic: „Cum explicăm situaţia în care ar putea avea loc una sau mai multe fluctuaţii cuantice gigantice? Ateii spun că trebuie pur şi simplu să o admitem şi să o luăm ca pe un dat.”12
Lăsând la o parte toate complicațiile şi nuanţele științifice ale fluctuaţiilor cuantice, punctele de vedere ale criticilor sunt bine întemeiate. Indiferent ce se presupune că ar fi o fluctuaţie cuantică, în mod sigur este mai mult decât „nimic”. Are masă, energie şi legi fizice, iar toate aceste lucruri – asemenea zebrei din bucătărie – trebuie să fi venit de undeva. 
Din nou întrebarea este: De unde?

Care este mai rezonabilă?
Dintre cele două poziţii – că universul a fost creat de „nimic” sau că este opera unui Dumnezeu atotputernic – care este mai logică, mai rezonabilă? Ce corespunde cel mai bine dovezilor: faptul că tot ce există (stele, nori, oameni, copaci etc.) a izvorât din „nimic” sau că totul a ieşit din mâna unui Creator? Este înţelept să acceptăm ca un dat procesele fizice necesare pentru producerea fluctuaţiilor cuantice sau să admitem un Dumnezeu creator, care a existat dintotdeauna?

Pentru un ateu, nimicul creator este în realitate singura opţiune logică. De ce? Pentru că, dacă universul a fost creat de altceva decât de un Dumnezeu veşnic (adică un Dumnezeu care a existat dintotdeauna), atunci, orice ar fi fost acel ceva, ar fi trebuit să fie creat de altceva existent înaintea lui, ceva care ar fi trebuit să fie creat de altceva dinaintea lui… şi tot aşa la nesfârşit. Astfel, universul nu ar fi putut avea niciodată un început. Ar trebui să existe, ca Dumnezeu, din veşnicie. Dar originile universului nu merg la nesfârşit înapoi în timp. La un moment dat în trecut, pur şi simplu nu a existat. Din această cauză, este evident că ceva l-a generat. Şi cine sau ce ar putea fi acest ceva dacă nu Dumnezeu?

Numai dacă, desigur, nu l-a creat nimicul!
„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1) sau, „la început, nimicul a făcut cerurile şi pământul”?
Care se potriveşte cel mai bine principiului lui Clifford?
Alegerea este a dumneavoastră!

Note
1. În Dennis Richard Danielson (ed.), The Book of the Cosmos, Cambridge (Massachusetts), Perseus Publishing, 2000, p. 482.
2. http://dannyreviews.com/h/Chance_and_Necessity.html.
3. Bertrand Russel, Why I Am Not a Christian, New York, Simon and Schuster, 1957, p. 107.
4. William Shakespeare, Regele Lear, Mihnea Gheorghiu (trad.), Iaşi, Editura Junimea, Colecţia „101 cărţi”, 1971, p. 126.
5. John Polkinghorne, Belief in God in an Age of Science, New Haven (Connecticut), Yale University Press, 1998, p. 21.
6. Huston Smith, Beyond the Post-Modern Mind, Wheaton (Illinois), Theosophical Publishing House, 1992, p. 53.
7. Wallace Stevens, „Sunday Morning”, The Collected Poems, New York, Vintage Books, 1990, p. 67.
8. Stephen Hawking şi Roger Penrose, The Nature of Space and Time, Princeton (New Jersey), Princeton University Press, 1996, p. 20.
9. Stephen Hawking, A Brief History of Time, New York, Bantam Books, 1988, p. 140, 141.
10. În Danielson, p. 483 (nota 1).
11. Ibidem, p. 495.
12. Ian Barbour, When Science Meets Religion, San Francisco, HarperSanFrancisco, 2000, p. 44.