3. Marele îngheţ (sau marea implozie)

Alegeţi-vă sfârşitul!
În Mongolia, un boiler a sărit în aer. Explozia a proiectat bucata de oţel încins peste o clădire cu şase etaje. S-a năpustit apoi peste un bătrânel cărunt care, după ce reuşise să supravieţuiască celui de-al Doilea Război Mondial, regimului comunist şi revoluţiei culturale, nu a supravieţuit boilerului care i-a aterizat în cap.

În Statele Unite, un tânăr angajat al unui ziar s-a dus să ceară fotografia unui băiat împuşcat mortal în acea zi, în timpul unei tranzacţii cu droguri. Un străin vine în faţa unei case, bate la uşă şi cere familiei o fotografie a băiatului lor mort la 17 ani, pentru ca alţi străini să o publice în ziar, pentru ca şi mai mulţi străini să se holbeze la ea preţ de câteva secunde înainte de a folosi ziarul la împachetatul peştelui, la aprinsul focului sau la curăţatul geamurilor?
Nu se aştepta să fie primit cu prea multă căldură.

Şi nici nu a avut parte de aşa ceva (şi nici de fotografie). În timp ce pleca, fratele mai mare al celui decedat ieşi în prag. Sfâşiat de durere din pricina vieţii – şi morţii – deloc liniştite a fratelui său, lăsă să-i scape cuvintele:
— Şi toate astea pentru nimic!
Pentru nimic? Şi bătrânul ucis de boiler? Tot pentru nimic? Cum rămâne cu noi? Fie că ducem o viaţă lungă şi prosperă, fie că ne stingem din fragedă pruncie, ce rămâne în urma noastră la sfârşit? Doar un cadavru? Sau, în cel mai bun caz, lăsăm în urmă doar nişte indivizi care, înainte de a deveni ei înşişi cadavre, vor lăsa în urmă alţi indivizi care, înainte de a deveni cadavre, vor lăsa în urmă alţi indivizi care, înainte de a deveni cadavre… şi aşa mai departe?

„Calea Lactee”, scria fizicianul şi astrobiologul britanic Paul Davies, „străluceşte de lumina a sute de miliarde de stele, şi fiecare din ele este sortită pieirii. Peste 10 miliarde de ani, majoritatea celor pe care le vedem acum vor fi pierit, se vor fi stins din cauza lipsei de combustibil. […] Universul, care în prezent străluceşte cu putere datorită energiei nucleare, îşi va epuiza într-un final această valoroasă resursă. Era luminii se va sfârşi pentru totdeauna.”1

Dacă, atunci când „era luminii” se va termina şi va începe marele îngheţ, va fi de parcă nici n-am fi existat vreodată, de ce să mai fi existat de la bun început?

Marea implozie
Totuşi nu toţi oamenii de ştiinţă cred că universul se va sfârşi cu un mare îngheţ. Unii se aşteaptă să aibă loc o mare implozie, când gravitatea va comprima toată materia şi tot ce există se va prăbuşi într-un grăunte foarte fierbinte de materie densă, de aproximativ mărimea unui atom.

În 1967, scriitorul de science-fiction Poul Anderson a scris Tau Zero, un roman despre marea implozie. În povestirea sa, nava spaţială Leonora Christine străbate cosmosul cu viteză apropiată de cea a luminii. Ei bine, după cum a dovedit creierul lui Einstein („bucăţile trandafirii, de culoarea ficatului” de care am vorbit în capitolul 1), cu cât ne apropiem de viteza luminii, cu atât timpul trece mai încet pentru noi. (Vă amintiţi acel celebru experiment închipuit despre două gemene? Una dintre ele călătoreşte prin cosmos într-o rachetă cu o viteză apropiată de cea a luminii, iar cealaltă rămâne pe Pământ. Sora geamănă de pe Pământ aşteaptă nava timp de 20 de ani, iar când aceasta se întoarce, sora ei este cu numai doi ani mai în vârstă decât la plecare, deoarece, din pricina vitezei cu care a călătorit, timpul s-a scurs mai încet pentru ea, îmbătrânind cu numai 2 ani, în timp ce sora ei a înaintat în vârstă cu 20 de ani.)

Ei bine, Leonora Christine merge atât de repede, iar timpul încetineşte atât de mult, încât ceea ce pentru cei de la bordul navei erau minute pentru cei de pe Pământ erau secole. Apoi, din păcate, nava întâlneşte în cale nişte praf interstelar care distruge reductorul motorului, iar Leonora prinde o viteză din ce în ce mai mare, până când ajunge aproape la viteza luminii, tau zero. Cei de la bord privesc neputincioşi cum, pentru ei, timpul aproape se opreşte (potrivit lui Einstein, la viteza luminii timpul se opreşte), în timp ce afară se scurg miliarde de ani într-un interval care, pentru cei de pe navă, nu înseamnă decât câteva ore. Apoi, spre cumplita lor oroare, universul începe să se strângă în marea implozie. Temperatura se măreşte, galaxiile se strâng în ele însele, iar membrii echipajului îşi dau seama că nu va mai dura decât câteva minute până când vor fi înghiţiţi şi incineraţi în acest minuscul grăunte de materie superdensă, de mărimea unui atom.

Totuşi (vă veţi bucura să aflaţi), membrii echipajului de pe Leonora Christine găsesc o modalitate de a scăpa. Noi, pe de altă parte, s-ar putea să nu avem acelaşi noroc, ceea ce înseamnă că, indiferent în ce fel se va sfârşi universul – marea implozie, marele îngheţ sau, după cum anticipează unii, „marea ruptură” –, vom sfârşi cu toţii împreună cu el. Poetul Robert Frost a scris odinioară că lumea se va sfârşi fie prin foc, fie prin îngheţ. Fie că sfârşitul va veni prin foc, prin gheaţă, prin implozie, printr-o ruptură în structura spaţiului sau printr-un îngheţ cosmic, tot ceea ce am făcut, am gândit, am visat sau am realizat vreodată va dispărea şi va fi uitat pentru  totdeauna.

Moartea, cel mai de temut hoţ
Desigur, nu trebuie să aşteptăm marea implozie sau ca ultima stea să se stingă pentru a ne pune problema viitorului nostru pe termen lung. Moartea pare să jefuiască viaţa de orice sens cu care încercăm să o împodobim. „Odată ce omul şi-a dat seama”, observa Lev Tolstoi, „că moartea este sfârşitul tuturor lucrurilor, atunci nimic nu este mai rău decât viaţa.”2 Oricât de exagerată ar părea, ideea sa este totuşi corectă. Care este rostul unui lucru care nu durează, ale cărui impact, influenţă şi chiar amintire vor fi pe veci uitate, deoarece, în cele din urmă, nu va mai exista nimeni care şi l-ar putea aminti? Ce însemnătate are viaţa unui bebeluş african în vârstă de 6 luni care moare înfometat la sânul uscat al mamei sale, într-un univers sortit pieirii?

Sud-americanul Jorge Luis Borges a scris despre un huligan pe nume Otálora, care s-a alăturat unei bande uruguayene. Otálora, dorind să-l înlăture pe conducătorul bandei, Bandeira, a început încet să-i ia puterea, autoritatea şi chiar femeia. Abia în ultimul moment, înainte ca Bandeira să pună să fie împuşcat, îşi dă seama Otálora ce s-a întâmplat cu adevărat. 
„Otálora îşi dă seama, înainte de a muri, că fusese trădat de la bun început, că fusese condamnat la moarte, că i se permisese să iubească, să dea ordine şi să câştige pentru că era ca şi mort, pentru că, din perspectiva lui Bandeira, el era deja un om mort.”3

Chiar dacă reuşim să iubim, să deţinem puterea şi să avem succes în viaţă (deşi de atât de multe ori nu obţinem niciunul din aceste lucruri), fiecare din noi este, într-un fel, asemenea lui Otálora, „deja un om mort”. Doar că unora li se întâmplă să moară mai devreme, iar altora, mai târziu, atâta tot.

„Peste 50% din cel mai fin praf dintr-o gospodărie este format din fragmente fine de piele”, scria Midas Dekkers. „Dacă ai impresia că te pierzi, aruncă numai o privire deasupra dulăpiorului din bucătărie, trece-ţi uşor un deget peste el şi vei fi faţă în faţă cu starea în care te vei afla peste doar câteva decenii. O singură lovitură cu palma peste saltea şi vei pluti în derivă prin aer.”4

Este viaţa aceasta, cu toată truda, toate zbuciumările şi toate dezamăgirile ei, tot ceea ce suntem sau vom putea fi vreodată? Şi apoi, la final, mult prea trista şi nefericita noastră călătorie pe Pământ – presărată cu câteva rânduri, paragrafe sau pagini de fericire (în cel mai norocos caz) – se încheie în praf, care, la rândul lui, se va dezintegra în marea implozie.
Aceasta să fie soarta noastră?
Depinde…

Note
1. Paul Davies, The Last Three Minutes, New York, Perseus Books, 1994, p. 49, 50.
2. Lev Tolstoi, într-o scrisoare din introducerea la Anna Karenin, New York, Penguin Classics, 1978.
3. Jorge Luis Borges, „The Dead Man”, în The Aleph, Londra, Penguin Classics, 2000, p. 25.
4. Midas Dekkers, The Way of All Flesh, Londra, Harvill Press, 1997, p. 186.