2. Principiul lui Clifford

O chestiune de ştiinţă
Majoritatea oamenilor nu au auzit vreodată de Werner von Siemens. Mulţi recunosc însă numele Siemens AG. Începând în anii 1840 sub forma unui mic atelier din Berlin – unde a luat naştere prima linie de telegraf de lungă distanţă din Europa (aproximativ 500 km) –, Siemens AG a înflorit rapid, ajungând una din cele mai inovatoare companii din lume. Cu aproape 8 200 de invenţii anuale, Siemens AG este în prezent o corporaţie a cărei cifră de afaceri se ridică la nivelul miliardelor de dolari. Prezentă în peste 190 de ţări, firma are în jur de 480 000 de angajaţi, care produc o gamă largă de aparatură electronică – de la telefoane la computere, motoare, aparatură electrocasnică şi proteze auditive. Mai mult ca sigur că, la un moment dat, aţi ajuns în contact cu unul din produsele companiei Siemens AG.

Werner von Siemens (1816-1892) a fost geniul care a pus bazele companiei. Spre sfârşitul vieţii, în ultima decadă a secolului al XIX-lea, acest strălucit inventator şi antreprenor şi-a exprimat, în faţa unui grup de oameni de ştiinţă din Berlin, încrederea că ştiinţa şi descoperirile ştiinţifice vor îmbunătăţi soarta umanităţii. 

„Prin urmare, domnilor”, declara el, „suntem puternic încredinţaţi că cercetările şi activitatea noastră inovatoare vor îndrepta umanitatea spre niveluri superioare de cultură, înnobilând-o şi făcând ca idealurile ei să devină mai accesibile, că iminenta eră a ştiinţei îi va reduce greutăţile şi boala, îi va spori bucuria de a trăi şi o va face mai bună, mai fericită şi mai mulţumită de propriul destin. Şi chiar dacă drumul spre aceste condiţii îmbunătăţite nu ne va fi întotdeauna clar, ne vom menţine totuşi convingerea că lumina adevărului pe care îl explorăm nu ne va duce pe căi greşite şi că bogăţia de putere pe care acesta o aduce umanităţii nu poate diminua această lumină, ci va duce inevitabil lumea spre un nivel mai înalt de existenţă.”1

Cât de exactă a fost prezicerea lui Siemens? A făcut „lumina adevărului” – pe care el o concepea ca fiind „cercetările şi activitatea inovatoare” pe tărâm ştiinţific – ca lumea să fie „mai bună, mai fericită şi mai mulţumită de propriul destin”? Putem noi acum, când ne aflăm deja în secolul al  XXI-lea, să împărtăşim acelaşi optimism pe care ştiinţa l-a insuflat atât de multor oameni înainte de începutul secolului al XX-lea?
Ce părere aveţi? Deşi, în multe aspecte, ne-a îmbunătăţit soarta, trăim acum într-un secol în care ştiinţa, departe de a ne oferi speranţa unui viitor mai bun, îl poate face să pară destul de înfricoşător. În toată exuberanţa sa, Herr von Siemens nu a auzit vreodată de bombe nucleare ascunse în serviete, de încălzire globală, de iarnă nucleară, de bombe care împrăştie materiale radioactive sau de bioterorism. Ştiinţa este probabil mai mult o ameninţare pentru existenţa noastră decât un mijloc de a o îmbunătăţi.

„Întreg progresul nostru tehnologic atât de lăudat şi civilizaţia în general”, scria Albert Einstein, „se pot compara cu un topor în mâna unui criminal patologic.”2
Un topor? (Einstein spunea asta în 1917.) Ce aţi zice de un dispozitiv termonuclear de 20 de megatone? Un criminal patologic? Ce aţi zice în schimb de un fanatic religios?

Ziua când l-au ars pe Bruno
De asemenea, în ciuda speranţei pe care se presupune că o oferă, ştiinţa nu a fost în stare să răspundă celor mai grele întrebări legate de viaţă, şi anume întrebărilor fundamentale: Care este menirea noastră? Ce motive avem pentru a trăi? Care este sensul vieţii? Dar al morţii? Cum putem găsi fericirea? Cum ar trebui să ne purtăm? Ce este moral şi ce este imoral? Ce aduce viitorul? Poate că ştiinţa este în stare să mai prelungească puţin viaţa celor muribunzi, dar nu ne oferă un răspuns la întrebarea care vizează motivele pentru care ar trebui să facem acest lucru, şi nu să scoatem aparatura din priză. Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein remarca: „Impresia este că, după ce s-a răspuns la toate posibilele întrebări ştiinţifice, problemele vieţii rămân complet neatinse.”3

Dacă ştiinţa nu poate oferi răspunsuri, atunci unde le vom găsi? Suntem oare sortiţi numai să ne ducem existenţa ca nişte tresăriri ale metabolismului celular capabile să contemple ideea de eternitate şi apoi să dispărem asemenea aburului de pe o fereastră, astfel încât, atunci când murim, să fie aproape ca şi când nu am fi existat nicicând? 

Poetul polonez Czeslaw Milosz a surprins natura efemeră a existenţei noastre când a scris:
„L-au ars pe Giordano Bruno
chiar în astă piaţă pătrată.
Henchman a aprins rugul
înghesuit îndeaproape de gloată.
Până ca flăcările să moară,
cârciumile-au fost din nou pline,
şi negustorii cărau iară
coşuri cu lămâi şi măsline.”4

Cine suntem şi cum putem noi – mărginiţi de eternitatea care a existat înaintea noastră, împovăraţi de gândul celei care ne va urma şi înconjuraţi de infinitate din toate părţile – să desluşim ceva din toate astea? Putem avea nişte răspunsuri sigure sau continuăm să facem presupuneri şi să formulăm ipoteze cu privire la cele mai importante întrebări ale vieţii, numai pentru ca, în final, totul să sfârşească într-o moarte eternă? Ştiinţa nu ne oferă răspunsuri la aceste întrebări.

Şi totuşi undeva răspunsurile există, răspunsuri la întrebări despre sensul şi scopul existenţei noastre, despre cum ar trebui să trăim, despre moarte, despre suferinţă şi despre viitor. Răspunsuri pline de speranţă, care ne poartă dincolo de ceea ce vedem sau descoperim de unii singuri cu ajutorul eprubetelor, al experimentelor de teren sau al ecuaţiilor matematice generate de calculator.

Principiul lui Clifford
Şi nu numai că undeva există nişte răspunsuri. Avem motive întemeiate să le şi credem. 
Se povesteşte că, prin anii 1800, proprietarul unui vas se pregătea să-l trimită pe mare plin cu familii de emigranţi, familii care erau hotărâte să înceapă o viaţă nouă într-o lume nouă. Vasul era cam vechi, destul de uzat, scârţâia şi era pe punctul de a lua apă. Şi nici nu era de mirare, căci străbătuse oceanul de multe ori, rezistând nenumăratelor furtuni din Atlanticul de Nord. Avea nevoie de multe reparaţii, iar proprietarul era conştient de asta. Necesita probabil o revizie generală, cel puţin pe viitor. Câţiva furnizori şi constructori de vase îi sugeraseră că vasul nu era în stare de navigabilitate, cel puţin nu fără nişte reparaţii serioase, dar proprietarul ştia că ei aveau un interes ascuns când îi spuneau aceste lucruri. La urma urmei, ei erau cei care trebuiau să-l repare, deci desigur că aveau să-i spună că necesita o revizie generală. Unii din membrii echipajului şi-au exprimat îngrijorarea, dar proprietarul nu le-a luat în seamă vorbele, considerându-le vorbărie goală. Marinari necalificaţi! Ce ştiau ei despre structura şi tehnologia unui vas? 

Bineînţeles, corabia avea câteva probleme, îşi spunea el, dar era o vechitură trainică, mai trecuse ea prin nişte furtuni puternice înainte şi nu avea niciun motiv întemeiat să creadă că nu putea face faţă încă uneia. Dacă ar mai putea duce la capăt doar câteva curse cu ea, atunci ar avea suficiente resurse financiare pentru a-i face o reparaţie capitală. Doar că, acum, nu şi-o putea permite şi, în plus, nici nu era nevoie de ea. A alungat şi ultimele semne de îndoială care îi rămăseseră, cu gândul că Providenţa va veghea ca vasul să ajungă la destinaţie pentru că, la urma urmei, era plin cu sute de oameni care căutau un trai mai bun în altă parte.

Da, îşi spuse proprietarul, mai ales după ce murmură câteva rugăciuni pentru vas şi pasagerii acestuia, va fi în siguranţă. Stând în port într-o dimineaţă caldă de primăvară, privea împăcat şi fericit corabia care se îndepărta în zare. 
„În felul acesta, şi-a asigurat convingerea sinceră şi liniştitoare că vasul său este în perfectă siguranţă şi în stare bună de navigaţie; l-a privit îndepărtându-se cu inima împăcată şi cu dorinţa sinceră ca exilaţii să aibă parte de reuşită în noul şi străinul lor cămin; şi apoi şi-a încasat banii de asigurare când vasul a fost înghiţit în mijlocul oceanului fără a-şi mai spune vreodată povestea.”5

Morala povestirii, spusă de un filosof britanic pe nume W. K. Clifford, este că oamenii au nevoie de motive întemeiate pentru convingerile lor şi că este imoral să ai o anumită părere, fie ea chiar şi una corectă, pe baza unor dovezi superficiale. Dacă cineva are capacitatea şi ocazia de a aduna destule informaţii pentru a-şi forma o convingere, atunci este obligat să facă acest lucru. În caz contrar, persoana respectivă ar fi vinovată moral pentru convingerea sa, indiferent dacă aceasta ar fi adevărată sau falsă. 

Odată făcut, pentru totdeauna făcut
„Haideţi să schimbăm puţin povestea”, continuă Clifford, „şi să presupunem că vasul era totuşi sigur; că a dus la bun sfârşit acea cursă şi încă multe altele după aceea. Ar reduce acest lucru din vina proprietarului? Absolut deloc. Atunci când facem ceva, când întreprindem o acţiune, acea acţiune este corectă sau greşită pentru totdeauna; lipsa întâmplătoare a urmărilor – bune sau rele – nu îi poate schimba în vreun fel natura. Omul nu ar fi fost nevinovat; doar că fapta sa nu ar fi fost descoperită. Nu convingerea în sine era corectă sau greşită, ci originea acesteia; nu ce anume credea, ci modul în care ajunsese la această convingere; problema nu era dacă opinia lui se dovedise a fi adevărată sau falsă, ci dacă avea dreptul să aibă o astfel de opinie pe baza dovezilor de care dispunea.”6

În rezumat, poziţia lui finală (cunoscută ca principiul lui Clifford) este următoarea: „Este întotdeauna greşit, oriunde şi pentru oricine, să creadă ceva bazându-se pe dovezi insuficiente.”7 
Suntem de acord. Pe acest principiu se bazează şi cartea de faţă, Viaţă fără limite. Ea nu caută doar să expună anumite convingeri, ci şi să ofere – oricui şi oriunde – suficiente dovezi pentru ele.

Note
1. În Rüdiger Safranski, Martin Heidegger: Between Good and Evil, Cambridge (Massachusetts), Harvard University Press, 1998, p. 35.
2. În Alan Lightman, A Sense of the Mysterious, New York, Vintage Books, 2006, p. 110.
3. Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Atlantic Highlands (New Jersey), Humanities Press International, 1961, p. 73.
4. Czeslaw Milosz, „Campo dei Fiori”, în New and Collected Poems, New York, HarperCollins, 2003, p. 33. 
5. Citat în Charles Taliaferro şi Paul Griffiths (ed.), Philosophy of Religion, Oxford (Anglia), Black­well Publishing, 2003, p. 196.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 199.