1. Creierul lui Einstein

Furtul creierului lui Einstein
Oamenii de rând au râvnit cu ardoare orice i-a aparţinut vreodată lui Albert Einstein (un interviu, un citat, o semnătură, un memento, orice), iar această obsesie legată de el nu s-a stins deloc odată cu trecerea sa în nefiinţă. Atât de puternică a fost mania aceasta, încât, între moartea şi înmormântarea sa, creierul i-a fost smuls din craniu cum smulgi un miez de nucă din coaja lui. Creierul care dominase fizica timp de aproape o jumătate de secol dispăruse asemenea uneia din particulele subatomice de care fusese fascinat în tot acest timp.

Se zvonea că cineva l-ar fi luat şi l-ar fi depozitat într-un garaj din Saskatchewan, alături de crose de hochei şi mingi de baschet dezumflate. Adevărul era însă că, în 1955, după ce îi făcuse autopsia lui Einstein (care murise de un anevrism aortic), medicul curant, dr. Thomas Harvey, i-a deschis cutia craniană şi i-a luat creierul, sub pretextul efectuării de cercetări medicale. Singura problemă era că medicul a luat creierul, dar nu l-a mai returnat niciodată (se spune că şi oftalmologul lui Einstein i-ar fi luat ochii, pe care îi scotea şi îi arăta din când în când pe la diferite petreceri).

„Harvey a păstrat creierul”, scria un jurnalist despre soarta creierului lui Einstein, „nu la spital, ci acasă, iar atunci când a plecat din Princeton, l-a luat pur şi simplu cu el. Anii au trecut. Nu s-au publicat nici studii, nu s-au făcut nici descoperiri. Nu s-a luat în schimb nicio măsură legală împotriva lui Harvey, deoarece nu exista încă un precedent de recuperare a unui creier în asemenea circumstanţe. Apoi, Harvey a dispărut din atenţia publicului. Cu ocazia unor interviuri sporadice – apărute într-un ziar local în 1956, 1979 şi 1988 –, a repetat în mod constant că mai are cam «un an până la finalizarea studiului asupra specimenului».”1

După 40 de ani de când se afla în posesia „specimenului” – timp în care nu a făcut mare lucru, ci doar a împărţit mici bucăţele din el câtorva privilegiaţi –, doctorul Harvey, a cărui carieră s-a sfârşit după ce fapta sa a ajuns la urechile publicului (faima de jefuitor de cadavre nu prea reprezintă un pas înainte în cariera medicală), a luat o hotărâre. Aflat acum în deceniul al optulea de viaţă şi fiind apăsat probabil de un simţământ de vinovăţie, s-a hotărât să înapoieze creierul familiei, adică unei nepoate a lui Einstein care locuia în Berkeley, California. Jurnalistul Michael Paterniti, care se împrietenise cu dr. Harvey, s-a oferit să îl ducă cu maşina de pe coasta de est până la nepoata lui Einstein. S-au avântat, aşadar, să străbată ţara la bordul unui Buick Skylark, având în portbagaj, într-un recipient din plastic, creierul îmbibat în formaldehidă.

Paterniti a scris ulterior o carte, Driving Mr. Albert [Am fost șoferul domnului Albert], în care povesteşte una din cele mai neobişnuite călătorii din istoria Americii: un bătrân doctor cu conştiinţa încărcată, un jurnalist înzestrat şi, desigur, creierul lui Albert Einstein plescăind în portbagaj cale de aproape 5 000 km, ceea ce (după cum ne putem imagina) le-a stârnit agitaţie pe tot parcursul drumului.

Scena cea mai interesantă se află însă spre finalul călătoriei, când cei doi bărbaţi au întâlnit-o pe nepoata nedumerită a lui Einstein, Evelyn. Deşi ştia că aveau să vină cu creierul faimosului ei bunic, nu era prea sigură ce anume trebuia să facă ea cu el. La un moment dat, Evelyn Einstein şi Paterniti stăteau pe bancheta din faţă a maşinii când acesta a desfăcut capacul pentru a-i arăta creierul bunicului Albert.

 „Ridic capacul”, scria Paterniti, „înlătur o fâşie de cârpă umedă, iar apoi în jur de o duzină de bucăţele de creier de mărimea unei mingi de golf ies la suprafaţă – părţi din cortexul cerebral şi din lobul frontal. Mirosul de formaldehidă ne loveşte în moalele capului… Bucăţile trandafirii, de culoarea ficatului, înconjurate de ceară aurie, sunt împachetate în celofan. Scot câteva din recipientul de plastic şi i le înmânez lui Evelyn. Sunt moi, umede şi au aproximativ greutatea unor pietricele de pe plajă.”

Evelyn şi Paterniti au făcut schimb de fragmente preţ de câteva minute, după care Evelyn, care şi-l amintea foarte bine pe bunicul său, a ridicat privirea spre Paterniti şi a zis: 
— Deci pentru asta s-a făcut atâta agitaţie?
Peste o clipă, mângâind o altă bucăţică, remarca:
— Din asta s-ar putea face un colier frumos2.
Apoi, calm şi încet, au pus înapoi fragmentele în recipientul de plastic şi au închis capacul peste creierul lui Albert Einstein.

Lucruri esenţiale despre esenţa lucrurilor
Faceţi abstracție de bizareria scenei (un jurnalist stând într-o maşină alături de nepoata lui Albert Einstein şi schimbând cu ea bucăţi din creierul acestuia, ca şi când ar fi nişte bijuterii furate)! Gândiţi-vă mai degrabă la faptul că ei ţineau în mâini, la propriu, creierul care a răsturnat din temelii aproape trei secole de fizică newtoniană! În interiorul acelor „bucăţele de creier de mărimea unei mingi de golf” s-au pus bazele fizicii nucleare. De undeva din acele „bucăţi trandafirii, de culoarea ficatului” a izvorât formula E=mc2, concept care a schimbat lumea. Acele mici bucăţi de materie (care odinioară fusese gri, dar care acum avea o nuanţă trandafirie) au făcut să apară ca din nimic teoria specială şi mai apoi cea generală a relativităţii, teorii care au demonstrat că timpul şi spaţiul nu sunt noţiuni absolute, ci se modifică în funcţie de cantitatea de materie implicată şi de viteza observatorului. Pe scurt, acei câţiva bulgări de materie pe care îi ţineau în mâini în timp ce stăteau pe bancheta din faţă a unui Buick Skylark, pe o stradă din Berkeley, California, dăduseră naştere unora dintre cele mai fascinante şi mai valoroase idei din istoria umanităţii.

Deşi simbolistica acestei scene poate avea multiple proiecții, se desprinde totuşi următoarea întrebare: Se limitează personalitatea lui Einstein – şi tot geniul, ideile şi pasiunile sale (Albert era un fel de Casanova) – la materia sa cerebrală, la acele şănţuleţe compuse din fibre şi neuroni? Sau, şi mai degrabă, este ea limitată doar la structura sa fizică – creierul şi restul corpului său?
La urma urmelor, la asta se reducea Albert Einstein?

În ultimă instanţă, ce suntem noi de fapt – fiinţe pur fizice, care trăiesc doar după legile fizicii şi care generează emoţii, idei, artă şi creativitate la fel cum stomacul secretă acidul peptic sau ficatul, lichidul biliar? Noi şi tot ceea ce facem, gândim şi creăm nu suntem nimic altceva decât nişte fenomene fizice, nimic mai mult decât mişcarea atomilor, sinteza proteinelor, cuplarea sau activarea adenilat-ciclazei şi secvenţa de ACTH, alfa-MSH, beta-MSH şi beta-lipotropină? Alegerea viitorului partener de viaţă este doar o simplă intersectare a unor vectori fizici? E oare posibil ca tot ce ţine de noi – gândurile, dorinţele şi alegerile noastre – să fie explicat, exprimat şi prezis la fel ca mişcarea stelelor?

Răspunsul depinde de o întrebare esenţială, care are de-a face cu originea noastră. Cum am ajuns aici şi din ce motiv? Dacă suntem doar produsul unor forţe pur fizice, într-un univers guvernat doar de legi fizice, în care nu există nimic în afara materiei şi a mişcării, atunci cum am putea noi să fim altceva decât materie şi mişcare? Poate întregul să fie ceva mai mult decât suma părţilor care îl compun? Bineînţeles că nu, ar zice unii. Aşadar, din această perspectivă, noi suntem procese fizice determinate în totalitate de o activitate fizică anterioară, ceea ce înseamnă că nu avem mai multă libertate de alegere decât o marionetă sau un computer care execută un program.

Sentinţa
Un tânăr stătea în faţa judecătorului care tocmai îl condamnase la 10 ani de închisoare. Când a fost întrebat dacă mai are ceva de spus, infractorul a zis: 
— Da, mai am.
— Bine, i-a răspuns magistratul încuviinţând din cap, spune!
— Domnule judecător, a zis el, apropiindu-se, cum puteţi, cu conştiinţa împăcată, să mă trimiteţi la închisoare? Nu este drept!
Judecătorul şi-a lăsat ochelarii pe nas, s-a uitat în jos către acuzat şi l-a întrebat: 
— Nu este?
— Nu!
— Bine, explică-mi!
— Nu este drept pentru că, spuse omul apropiindu-se şi mai mult, din momentul în care m-am născut, familia mea, genele mele, educaţia mea, mediul în care am trăit şi prietenii mei – toate acestea m-au predestinat unei vieţi de infractor fără ca eu să am posibilitatea de a alege. Era imposibil ca eu să devin altceva decât ceea ce sunt. Sunt la fel de responsabil de acţiunile mele ca apa pentru direcţia în care curge. Nu am avut nicio altă opţiune pentru toate lucrurile pe care le-am făcut.
Judecătorul a rămas pe gânduri, în tăcere. După câteva clipe, s-a aplecat şi, vorbindu-i direct în faţă, a zis:
— Ei bine, fiule, îţi voi spune cum anume pot eu să te condamn la 10 ani de închisoare. Din momentul în care m-am născut, familia mea, genele mele, educaţia mea, mediul în care am trăit – toate câte s-au petrecut până acum în viaţa mea m-au forţat, fără ca eu să am posibilitatea de a alege, să te condamn la aceşti 10 ani de închisoare.
Judecătorul a lovit apoi cu ciocănelul în masă şi un ofiţer de poliţie a luat prizonierul.

Roboţi organici
Suntem noi, prin urmare, asemenea judecătorului şi infractorului, prizonieri în totalitate ai forţelor fizicii, astfel încât nimic din ceea ce facem – de la ce mâncăm la micul dejun până la persoana pe care o iubim – nu este de fapt o alegere liberă, ci rezultatul inevitabil a ceva ce s-a petrecut mai înainte? Cu toate că percepţia noastră este total diferită, e posibil ca „alegerile noastre libere” să fie la fel de predeterminate ca şi ADN-ul nostru? „Tot ceea ce se întâmplă”, scria Arthur Schopenhauer, „de la cele mai mari lucruri până la cele mai mici, se întâmplă în mod necesar.”3 Ne este greu să gândim altfel dacă privim totul din perspectiva aceasta pur materialistă asupra lumii.

Pe de altă parte, dacă ideea că existenţa noastră nu este nimic altceva decât mişcarea aleatorie a unor atomi neraţionali ne pare la fel de neverosimilă ca şi aceea că iubirea este doar produsul unor secreţii hormonale, atunci originea noastră trebuie să se regăsească în ceva mai măreţ decât legile fizicii, iar viaţa noastră trebuie să fie ceva mai mult decât mişcare şi materie. Ar trebui să existe o putere mai mare decât legile mecanice şi fizice care guvernează universul, ceva care a creat nu doar aceste legi, ci şi libertatea, creativitatea şi capacitatea noastră de a iubi – aspecte ale existenţei noastre care nu par să fie definite numai de legile naturii.

Şi cine altcineva, sau ce altceva, ar putea fi acea putere decât Dumnezeu, Creatorul? Afirmaţia Bibliei că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9:6) ar putea însemna că lucruri precum libertatea umană, creativitatea şi dragostea sunt manifestarea caracterului lui Dumnezeu. Deci dacă nu există un Dumnezeu care să fi creat o lume în care liberul-arbitru este o realitate, o lume în care libertatea funcţionează la un nivel dincolo de cel pur fizic, atunci nu ne putem considera altceva decât nişte roboţi organici dotaţi cu neuroni în locul cipurilor de silicon.Care să fie varianta adevărată?

Răspunsul este important pentru că pe baza lui putem afla sensul şi scopul existenţei noastre, dacă există vreunul. La urma urmei, ar fi dificil (deşi poate nu imposibil) să descoperim un sens şi un scop în condiţiile în care nu am fi nimic mai mult decât mişcare şi materie, fiinţe fără control asupra gândurilor, acţiunilor şi alegerilor lor. (Ar fi şi deprimant, pentru că, dacă am fi doar nişte procese fizice, nu am avea altă opţiune decât să ne imaginăm că suntem liberi, deşi în realitate nu suntem.) Pe de altă parte, dacă suntem fiinţe create de o forţă conştientă, care ne-a făcut liberi şi ne-a dat capacitatea de a face alegeri singuri, atunci vieţile noastre capătă o nouă dimensiune, una cu mult dincolo de simplele forţe fizice care nu pot hotărî nimic în dreptul lor, la fel cum nici paginile unei cărţi nu pot alege cuvintele care vor fi scrise pe ele.
Din nou, care este varianta adevărată? Suntem doar nişte maşinării sau suntem fiinţe libere, create după chipul unui Dumnezeu iubitor? 

Această întrebare este un alt fel de a întreba cine suntem, ce suntem şi ce semnifică vieţile noastre. Cartea pe care o aveţi în mână caută, printre altele, să abordeze aceste întrebări şi, bazându-se pe logică, raţiune, dar şi pe o măsură de credinţă, să ofere câteva răspunsuri.
Şi vestea bună este că nici nu aveţi nevoie de creierul lui Einstein pentru a înţelege aceste răspunsuri.

Note
1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, New York, Random House, 2000, p. 24.
2. Ibidem, p. 194.
3. Arthur Schopenhauer, Essay on the Freedom of the Will, Mineola (New York), Dover Publications, 2005, p. 62.