Frumusețea modestiei

I sus le-a prezentat ucenicilor Săi un principiu fundamental: „Îi veți cunoaște după roadele lor” (Matei 7:16). Lucrurile din inimă se exteriorizează adeseori în lucrurile observabile din viața noastră, inclusiv în înfățișarea noastră. „Îmbrăcămintea este o reflectare a minții și inimii. Ceea ce este expus în exterior constituie un indiciu cu privire la ceea ce se află în interior” (Minte, caracter, personalitate, p. 289).

Se vorbește foarte puțin despre declarațiile Bibliei referitoare la îmbrăcăminte și înfățișare, dar nu din cauză că subiectul acesta ar fi unul minor, ci fiindcă este unul foarte personal și important pentru majoritatea oamenilor. Din aceste motive, este un subiect incomod, în general. Pentru mulți, ideea de a-I permite accesul lui Isus și în domeniul înfățișării echivalează cu acceptarea Lui la un nivel mai profund decât înainte.

Să nu uităm că valoarea noastră nu este dată de înfățișare sau de îmbrăcăminte, ci de statutul de copii ai lui Dumnezeu. Creștinul își află valoarea și asigurarea în Acela care spune: „Te iubesc cu o iubire veșnică” (Ieremia 31:3). El nu se va îmbrăca cu scopul de a atrage atenția sau de a câștiga aprobarea lumii, ci se va îmbrăca în Hristos și nu va purta grijă de firea pământească (Romani 13:14).

O îmbrăcăminte care să-I aducă slavă lui Dumnezeu

Omul are o inimă păcătoasă și poate fi ispitit să atragă atenția asupra lui prin ceea ce poartă. Dar Biblia ne învață că creștinul trebuie să se îmbrace „în chip cuviincios” (vezi 1 Timotei 2:9). Cuviința sau modestia înseamnă să ne îmbrăcăm și să ne purtăm în așa fel încât să nu le distragem altora atenția de la caracterul lui Hristos manifestat în noi. Țelul nostru permanent ar trebui să fie acela de a-I da slavă lui Dumnezeu și de a îndrepta atenția oamenilor către El, și nu către persoana noastră. Pavel scria: „Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:20).

Buna-cuviință este o virtute care arată că ne respectăm pe noi înșine și, în același timp, că îi iubim și îi respectăm pe cei ispitiți de lipsa de cuviință. Isus ne-a învățat că „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Cu toate acestea, industria modei proiectează îmbrăcămintea cu scopul expres de a fi provocatoare. Creștinul se va opune presiunilor societății și se va strădui să manifeste spiritul neegoist amintit în Romani 14:13: „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire” (Romani 14:13). Când avem grijă să nu expunem și să nu punem în evidență părțile senzuale ale corpului, ne protejăm și pe noi, și angajamentul spiritual al celorlalți. Principiul modestiei ne va motiva să ne îmbrăcăm altfel decât se îmbracă lumea, fără să facem eforturi exagerate pentru a fi diferiți. Ellen White ne oferă un sfat înțelept: „Creștinii nu ar trebui să exagereze în eforturile lor de a se îmbrăca altfel decât lumea ajungând să fie niște ciudați. (…) Dacă lumea vine cu un tip de îmbrăcăminte modest, comod și sănătos, în acord cu Biblia, adoptarea acelui stil vestimentar nu ne va schimba relația cu Dumnezeu sau cu lumea” (The Review and Herald, 30 ianuarie 1900). Nu este nimic greșit în a adopta stilurile vestimentare curente, dacă ele reflectă principiul biblic al bunei-cuviințe. Când îți alegi îmbrăcămintea, gândește-te cum va influența ea mărturia pe care le-o dai altora. Întreabă-te: „Vreau să am hainele acestea doar ca să fiu în ton cu moda? Încerc cumva să atrag atenția asupra mea?” sau „Dau eu un bun exemplu pentru ceilalți creștini și o mărturie pozitivă pentru necreștini, prin felul în care mă îmbrac?” În ce privește îmbrăcămintea, ca de altfel în toate celelalte privințe, ar trebui să luăm drept ghid Cuvântul lui Dumnezeu.

Podoaba exterioară versus podoaba interioară

Îmbrăcămintea cuviincioasă constituie doar un aspect al modestiei. Apostolul Pavel include în apelul său la bună-cuviință și interdicția de a purta bijuterii. El ne dă următorul sfat în 1 Timotei 2:9-10: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.”

Înainte de a discuta despre referirea la bijuterii din acest pasaj, facem câteva remarci:

• Principiul modestiei și învățătura dată aici femeilor se aplică în egală măsură la bărbați.

• Pornind de la context, înțelegem că împletiturile de păr interzise aici nu se referă la împletitura simplă, ci la una complicată, menită a atrage atenția.

• Obiectele cu rol funcțional, precum ceasurile și acele de cravată, nu se încadrează în sfatul dat de Pavel, deși ele se pot încadra, dacă sunt împodobite excesiv.

În 1 Timotei 2:9-10, Pavel enunță clar interdicția de a purta bijuterii. Noi avem obligația de a ne îmbrăca în mod cuviincios, „nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe”. Potrivit Bibliei, purtarea de aur, de perle și de alte podoabe similare încalcă principiul modestiei, atrăgând atenția asupra propriei persoane. Purtarea de bijuterii nu este cuvenită, dar, declară apostolul, faptele bune sunt cuvenite pentru femeile „care spun că sunt evlavioase”. Biblia așază aici în opoziție artificialul cu autenticul, înfățișarea cu caracterul.

Și apostolul Petru sfătuiește împotriva împletiturilor complicate, a bijuteriilor și a hainelor scumpe. El ne încurajează ca podoaba noastră să fie mai degrabă „omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:4). Bijuteriile sunt de mare preț înaintea lumii, pe când modestia și smerenia sunt „de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Și aici regăsim opoziția dintre podoaba exterioară, care înalță eul, și podoaba interioară, care Îl înalță pe Dumnezeu.

În cartea Apocalipsa, învățăturile concordante ale apostolilor Pavel și Petru sunt exemplificate în viziunile date apostolului Ioan. Aici sunt descrise două femei, simbolurile a două biserici. Prima femeie, descrisă în Apocalipsa 12, reprezintă biserica lui Dumnezeu. Înfățișarea ei impresionează prin faptul că este învăluită în lumina naturală a soarelui, lunii și stelelor (vezi Apocalipsa 12:1). În Biblie, simbolurile acestea cosmice poartă numele de „ceruri”: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmii 19:1). Făcând parte din veșmântul femeii simbolice, ele reprezintă slava sau caracterul lui Hristos așa cum este el reflectat de biserica Lui adevărată. Se remarcă faptul că vestimentația ei nu cuprinde nicio podoabă artificială.

Cealaltă femeie din Apocalipsa este desfrânata din capitolul 17, simbolul bisericii necredincioase. Înfățișarea ei este exact opusul înfățișării bisericii adevărate. Ea este „împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” (Apocalipsa 17:4), dar nu este învăluită în lumina naturală a cerurilor. Prin urmare, ea nu are un caracter asemenea lui Hristos și caută să obțină aprecierea lumii prin podoabe artificiale. De o parte, femeia curată este îmbrăcată în slava sau în caracterul lui Dumnezeu și nu poartă bijuterii, iar de cealaltă parte, femeia desfrânată este plină de bijuterii și este lipsită de slava lui Dumnezeu. Pe care dintre ele să o imităm?

Învățătura invariabilă a Noului Testament nu este să limităm la minimum purtarea de bijuterii, ci să o evităm complet. Ea este descrisă ca fiind opusă principiilor modestiei și smereniei lui Hristos. Una dintre aceste femei abate atenția oamenilor de la Dumnezeu și o atrage către ea, pe când cealaltă femeie renunță la sine pentru a-I da slavă lui Dumnezeu. „Tăgăduirea eului în îmbrăcăminte este o parte a datoriei noastre creștine. A ne îmbrăca simplu și a ne abține de la etalarea bijuteriilor și a podoabelor de orice fel este în armonie cu credința noastră” (Evanghelizare, p. 269).

Verigheta

În cadrul discuțiilor despre învățătura Noului Testament despre bijuterii, se ridică în mod frecvent întrebarea legată de purtarea verighetei. În Manualul Bisericii găsim următorul comentariu: „În unele țări și culturi, purtarea verighetei este considerată un imperativ, devenind în mintea oamenilor un criteriu al virtuții și, de aceea, nu este considerată o podoabă. În astfel de circumstanțe, nu condamnăm această practică.” Deosebirea dintre verighetă și bijuterii este aceea că, în anumite zone, verigheta este considerată un imperativ, fiind utilizată în scop funcțional și nu ornamental. Dacă acesta este cazul într-o anumită cultură, biserica a lăsat decizia de a purta verighetă la latitudinea conștiinței individuale, ghidate de Biblie și de sfaturile din Spiritul Profetic (vezi Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 180–181).

Mulți adventiști nu poartă verighetă, iar cei care poartă își bazează practica pe înțelegerea că ea are doar un rol funcțional și „nu este considerată o podoabă”. De aceea, dacă decizia este de a purta verighetă, atunci aceasta va fi modestă, simplă, neîncrustată cu pietre prețioase.

Bijuteriile în Vechiul Testament

Este adevărat că, uneori, în perioada Vechiului Testament, poporul lui Dumnezeu a purtat bijuterii. Dar trebuie să fim atenți să nu luăm descrierile personajelor biblice ca fiind normative pentru noi astăzi. Exemplele din Vechiul Testament trebuie privite în lumina revelației progresive a lui Dumnezeu. Nici chiar păcate grave, precum poligamia și divorțul nejustificat, nu au fost dezaprobate imediat.

Totuși, Dumnezeu ne-a dat în Vechiul Testament și exemple care ilustrează voia Sa în ce privește podoabele. De pildă, Iacov, când urma să se întâlnească cu fratele său, Esau, și-a cercetat inima și a îndepărtat din familia sa idolii și bijuteriile: „Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini care erau în mâinile lor și cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ, sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35:4). La mult timp după aceea, israeliții, când au aflat că prezența lui Dumnezeu nu-i putea însoți din cauza neascultării lor, s-au pocăit și „și-au scos de pe ei podoabele și au plecat de la muntele Horeb” (Exodul 33:6). Deși, în cele din urmă, ei au revenit la practicile națiunilor învecinate, Dumnezeu a arătat care era voia Sa cu privire la bijuterii și avea să o reafirme ulterior în învățăturile clare din Noul Testament.

Când persoanele cu experiență comit erori

„Idolatria îmbrăcămintei este o boală morală. Ea nu trebuie să fie adusă în viața cea nouă. În cele mai multe cazuri, supunerea față de cerințele Evangheliei va cere o schimbare hotărâtă în îmbrăcăminte” (Evanghelizare, p. 312). Mulți adventiști de ziua a șaptea nou-convertiți și-au schimbat stilul vestimentar pentru a fi în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. După un timp însă constată cu mirare că unii membri vechi ai bisericii nu iau în serios învățătura biblică despre modestie și podoabe. Să nu ne descurajăm și să nu ne simțim îndreptățiți să revenim la moda lumească, pe motiv că am observat o lipsă de consacrare la persoanele cu mai multă experiență!

Ellen White relatează o experiență reală a unei doamne care, înainte de a-L accepta pe Hristos și a deveni membră a bisericii, avusese un stil de viață lumesc.

„Într-o zi, doamna D., care ocupă o poziție importantă în instituție, a vizitat-o în camera ei. Când sora noastră a scos din cufărul ei un colier din aur și i-a spus celeilalte că dorea să dispună vânzarea acestei bijuterii și să pună banii obținuți în vistieria Domnului, doamna aceea a zis: «De ce vinzi colierul? Eu l-aș fi purtat, dacă era al meu.» «De ce», a răspuns sora ____, «când am primit adevărul am fost învățată că toate aceste lucruri trebuie să fie abandonate. Cu siguranță, ele sunt în contradicție cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu.» Apoi, i-a citat interlocutoarei ei cuvintele apostolilor Pavel și Petru despre subiectul acesta. (…)

Ca răspuns, doamna i-a arătat un inel din aur pe care îl purta și pe care îl primise de la un necredincios și i-a spus că ea considera că nu este niciun rău să porți astfel de podoabe. «Noi nu suntem chiar atât de deosebiți», a spus ea, «cum am fost în trecut. Oamenii noștri au fost exagerat de scrupuloși în părerile lor cu privire la subiectul îmbrăcămintei. Doamnele din instituția aceasta poartă ceasuri de aur și lănțișoare de aur și se îmbracă la fel ca toți ceilalți. Nu este o strategie bună să ne îmbrăcăm neobișnuit și ciudat, deoarece, dacă vom proceda astfel, nu putem să exercităm o influență atât de mare.»”

Răspunsul dat de Ellen White acestei opinii foarte comune, susținute aici de doamna D., este extrem de instructiv: „Noi întrebăm: Este părerea aceasta în armonie cu învățăturile lui Hristos? Oare trebuie noi să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu sau obiceiurile lumii? Sora noastră a hotărât că aderarea la standardul Bibliei era calea cea mai sigură. Vor fi mulțumiți dna D. și ceilalți care au un comportament asemănător să se confrunte cu rezultatul influenței lor, în ziua când fiecare om va primi răsplata după faptele lui?

Cuvântul lui Dumnezeu este clar. Învățăturile lui nu pot să fie confundate. Oare să le respectăm exact așa cum ni le-a dat Dumnezeu sau să căutăm să vedem cât de departe putem să ne abatem, și totuși să ne păstrăm mântuirea? (…) Conformarea cu lumea este un păcat care subminează evlavia poporului nostru și împiedică serios capacitatea lui de a fi folositor. Este inutil să vestim lumii o solie de avertizare, în timp ce noi o dezmințim în treburile vieții de zi cu zi” (Evanghelizare, pp. 270-272).

Bunăvoința față de alții

Să avem grijă să nu-i condamnăm pe alții pentru înfățișarea lor. Mulți oameni sinceri n-au înțeles pe deplin care este voia lui Dumnezeu în materie de îmbrăcăminte sau încă studiază acest subiect și doresc să-l înțeleagă. Alții au probleme mai adânci, necunoscute nouă. Dacă în deciziile personale trebuie să fim atenți și scrupuloși, în atitudinea noastră față de ceilalți însă trebuie să fim răbdători și plini de bunăvoință.

Ellen White face un comentariu înțelept: „Mulți încearcă să corecteze viața altora, atacând acele comportamente pe care ei le consideră a fi niște obiceiuri greșite. Ei li se adresează acelora despre care cred că greșesc și le scot în evidență defectele. Ei spun: «Tu nu te îmbraci așa cum ar trebui.» Aceste persoane încearcă să se lege de podoabe sau de orice li se pare ofensator, dar nu se străduiesc să îndrepte gândurile oamenilor asupra adevărului. Cei care încearcă să-i corecteze pe alții ar trebui să prezinte lucrurile atrăgătoare ale lui Isus. (…) Nu este nevoie să faceți din subiectul îmbrăcămintei aspectul principal al religiei voastre. Aveți subiecte mai pline de însemnătate despre care să vorbiți. Vorbiți despre Domnul Hristos, iar după ce inima este convertită, tot ce nu se află în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu va cădea” (Evanghelizare, p. 272).

Aplicație

Adventiștii de ziua a șaptea nu sunt singurii susținători ai învățăturilor clare ale Scripturii referitoare la modestie. Multe biserici protestante au crezut și au prezentat adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu până să cedeze la presiunile culturii. Câteva exemple notabile de predicatori din rândurile lor sunt John Wesley, unul dintre fondatorii metodismului, Charles Spurgeon, predicatorul baptist supranumit „Prințul predicatorilor”, și pastorul prezbiterian Charles Finney, unul dintre conducătorii celei de-a doua Mari Redeșteptări din Statele Unite.

Pentru un ucenic însă, Exemplul suprem este Isus. Printre hainele Sale, pe care soldații romani le-au împărțit între ei prin tragere la sorți, nu s-a găsit niciun lanț de aur și nicio bijuterie. El nu avea decât niște haine și o cămașă fără nicio cusătură. N-a purtat bijuterii fiindcă n-a vrut să distragă atenția oamenilor de la frumusețea și simplitatea caracterului Său. Cum spune Biblia: „N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă” (Isaia 53:2).

Motivul principal pentru care adventiștii de ziua a șaptea nu poartă bijuterii este dorința lor de a fi asemenea lui Isus, Cel blând și smerit cu inima. El ne face următoarea invitație: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El ne cheamă să renunțăm la eforturile de a obține aprobarea lumii și să găsim odihna, siguranța și acceptarea în El.

Săptămâna aceasta cere-I lui Dumnezeu să-ți arate dacă îmbrăcămintea și înfățișarea ta Îi aduc onoare și slavă. Dacă te vei strădui să fii credincios în toate aspectele vieții, Dumnezeu îți promite să-ți dea putere pentru biruință și o pace care întrece orice cunoștință!