Comoara din cer

Dumnezeu este singura ființă din univers care are viață inerentă, are viață în Sine Însuși. Toate celelalte ființe primesc viață de la Dumnezeu și sunt susținute neîntrerupt de El. Cu toate acestea, șarpele a venit la Eva în Grădina Edenului și a mințit-o cu privire la sursa vieții. Când i-a dat falsa asigurare că nu va muri (vezi Geneza 3:4), în contradicție directă cu avertizarea lui Dumnezeu, el a lăsat să se înțeleagă că omul nu depinde de Dumnezeu pentru a trăi. Eva a mâncat din fructul interzis fiindcă a acceptat ideea eronată că putea trăi independent de Dumnezeu.

Ideea aceasta care i-a păcălit pe primii noștri părinți continuă să influențeze omenirea. În loc să ne vedem ca niște administratori ai bunurilor lui Dumnezeu (viața, corpul, copiii, bunurile materiale), suntem tentați să credem că suntem liberi să facem tot ce dorim cu ce avem. Dar, Biblia ne spune altceva: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19,20).

Răspunzători înaintea lui Dumnezeu

În Luca 12, Isus prezintă parabola despre omul bogat care devine și mai bogat când este binecuvântat cu o recoltă mare. Omul acesta ar fi trebuit să-I mulțumească lui Dumnezeu. De la El primise puterea de a-și câștiga existența și tot El dăduse soare și ploaie și făcuse grânele să crească. Dar, în loc să se întrebe ce aștepta Dumnezeu din partea lui în ce privea recolta obținută (să îngrijească de cei în nevoie sau să contribuie la răspândirea Evangheliei, de exemplu), a decis să-și construiască grânare mai mari și să păstreze totul pentru el, ca să ducă o viață lipsită de griji. „Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu” (Luca 12:20,21). Omul acesta a crezut că nu trebuia să dea socoteală nimănui și că putea să trăiască doar pentru sine. Dar s-a înșelat. Morala poveștii este că într-o zi vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu de modul în care am administrat ce ne-a dat.

Persoana însărcinată cu îngrijirea și administrarea proprietății cuiva se numește administrator, sau intendent (n.t. – Biblia Cornilescu folosește arhaismul ispravnic). Acesta este rolul pe care îl îndeplinim ca ființe create de Dumnezeu. Domnul Se bucură să ne ofere viață și bunuri, dar practic toate lucrurile sunt proprietatea Sa (vezi Psalmii 50:10). De aceea, ca administratori ai proprietății Sale, înainte să decidem ce vom face cu banii și cu bunurile primite de la El, trebuie să ne întrebăm care sunt scopurile Lui. Iar primul pas pentru a înțelege care este voia lui Dumnezeu în plan financiar este să înțelegem caracterul Său lipsit de egoism.

Un Dumnezeu darnic

Biblia ne spune că Dumnezeu este Cel care ne dă viață și tot ce avem nevoie – pâine zilnică, pocăință, iertare, biruință, har, dragoste, înțelepciune, Duh Sfânt, Împărăție și viață veșnică. Ea ne spune că El „atât de mult a iubit (…) lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El este dispus la sacrificiu și binefăcător fiindcă „este dragoste” (1 Ioan 4:8,16). Dăruirea este un mod fundamental de manifestare a Sa. Iar dacă țelul nostru este să fim asemenea lui Isus, atunci trebuie să învățăm să dăruim.

Din nefericire însă nu ne stă în fire să dăruim în mod altruist și cu sacrificiu de sine. Ne stă în fire mai degrabă să cheltuim banii pe tot felul de lucruri, uneori inutile, pentru noi și pentru cei dragi ai noștri. Diavolul profită de această slăbiciune și ne momește cu „înșelăciunea bogățiilor” (Marcu 4:19). Noi căutăm să ne găsim satisfacția în lucruri, dar constatăm că suntem mai nesatisfăcuți ca niciodată. Atunci cheltuim și mai mult, până când lucrurile ne scapă de sub control și acumulăm datorii mari (vezi Proverbele 22:7). Din acest motiv, Isus ne avertizează: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12:15).

Evrei 13:5 ne îndeamnă: „Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»!” Versetul acesta ne reamintește faptul că relația personală cu Isus – Acela care nu ne va lăsa și nu ne va părăsi – este singurul lucru care ne poate aduce o satisfacție reală. Când El locuiește în inimă, deciziile noastre financiare încep să reflecte caracterul binefăcător al lui Dumnezeu. Inima noastră se umple cu atâta recunoștință pentru mântuirea primită încât, în loc să cheltuim banii pe lucruri trecătoare pentru noi, ne simțim datori să investim în mântuirea veșnică a semenilor noștri. Și cum anume facem acest lucru? Pentru a răspunde la această întrebare, vom studia ce ne spune Biblia despre zecimi și daruri.

Sistemul zecimii

Fiecare dintre cele douăsprezece seminții ale Israelului a primit o moștenire în țara Canaan, cu excepția leviților, care au fost aleși să se ocupe de serviciile de la sanctuar și să conducă închinarea la Dumnezeu. În dreptul seminției lor exista un alt plan, explicat de Dumnezeu în Numeri 18:21-24 astfel: „Fiilor lui Levi le dau ca moștenire orice zeciuială în Israel pentru slujba pe care o fac ei pentru slujba cortului întâlnirii… Leviților le dau de moștenire zeciuielile pe care le vor aduce copiii lui Israel Domnului prin ridicare, de aceea zic cu privire la ei: «Să nu aibă nicio moștenire în mijlocul copiilor lui Israel.»”

Moștenirea lor nu era un teritoriu, ci era „orice zeciuială în Israel pentru slujba pe care o fac ei pentru slujba cortului întâlnirii”. Cuvântul „zeciuială” denumește un dar care reprezintă a zecea parte, sau „zecimea”. Fiecare seminție avea obligația de a oferi a zecea parte din recoltă, din vite etc., ca „moștenire” pentru leviți, pentru activitatea lor în slujba Domnului. Așadar, zecimea era calea aleasă de Dumnezeu pentru a îngriji de nevoile persoanelor dedicate activității și îndrumării religioase și care nu aveau cum să se implice în mod regulat în alte activități pentru câștigarea unui venit.

În 1 Corinteni 9:13,14, Pavel declară că acest sistem de susținere a preoților care slujeau în templu este necesar astăzi pentru susținerea slujitorilor Evangheliei: „Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniți din lucrurile de la Templu și că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.” Aici, Pavel vorbește despre „cei ce slujesc altarului” – despre preoți – care sunt susținuți prin zecimile și darurile aduse la templu. Apoi declară că „tot așa”, cum preoții erau susținuți prin zecime, „Domnul a rânduit” ca aceia care predică Evanghelia astăzi să fie susținuți prin zecime. Prin restituirea cu credincioșie a zecimii, noi investim în răspândirea Evangheliei și colaborăm cu Dumnezeu la misiunea de mântuire a oamenilor.

Închinată Domnului

Leviticul 27:30 afirmă că „orice zeciuială din pământ (…) este a Domnului, este un lucru închinat Domnului”. Zecimea Îi aparține Domnului. Ea a fost necesară pentru susținerea preoților din perioada Vechiului Testament și rămâne necesară astăzi pentru susținerea pastorilor, evangheliștilor și a altor persoane angajate în slujirea Evangheliei. Ea este „închinată Domnului”, în sensul că este destinată de Dumnezeu unui scop sfânt și, de aceea, nu este a noastră ca să facem cu ea ce dorim. Restituirea zecimii Domnului este prin urmare o chestiune de onestitate și de integritate. Observă limbajul sugestiv folosit în îndemnurile din cartea lui Maleahi. Ele scot în relief natura sacră a zecimii și totodată promisiunile frumoase făcute celor care o înapoiază cu credincioșie lui Dumnezeu: „«Se cade să înșele un om pe Dumnezeu cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: ʼCu ce Te-am înșelat?ʼ Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime! Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare», zice Domnul oștirilor, «și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare»” (Maleahi 3:8-10).

Întrebări frecvente legate de zecime

Din ce sumă trebuie calculată zecimea? Pe timpul poporului Israel, recolta, vitele și turmele reprezentau „venitul” din care era calculată zecimea. În prezent, se calculează 10% din salariul brut sau din alte venituri. Aceasta nu reprezintă suma care apare pe fluturașul de salariu după reținerea impozitelor, ci salariul complet cu tot cu taxe. Acesta este venitul nostru real. Nu trebuie adusă zecime din sumele provenite din rambursarea taxelor și din rambursări similare sau din plăți excedentare.

Ce fac dacă, după ce achit facturile, nu-mi mai rămâne nimic pentru zecime? Proverbele 3:9 spune: „Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din tot venitul tău.” Zecimea, sau a zecea parte din venitul nostru, ar trebui să fie primul lucru pe care să-l achităm, înainte de plata facturilor. Ea este a Domnului și ar trebui restituită cu promptitudine. Nu uita că Dumnezeu a promis să-ți deschidă „zăgazurile cerurilor” (Maleahi 3:10) dacă înapoiezi zecimea cu credincioșie. Putem avea încredere în această promisiune. Pentru a restitui cu credincioșie 10% din venitul anual, precum și darurile de bunăvoie, s-ar putea să fie necesar să ne administrăm mai bine bugetul. Iar după ce am făcut tot ce am putut, Dumnezeu ne promite că ne va purta de grijă.

Este vreo problemă dacă nu aduc 10%? Dacă aducem mai puțin de 10%, nu dăm zecime, fiindcă „zecime” înseamnă „a zecea parte”. Apelul din Maleahi 3 este să aducem „toate zeciuielile” la casa vistieriei. Dacă o aducem pe toată, vom primi „belșug de binecuvântare”. Aceasta nu înseamnă că ne vom îmbogăți, ci că Dumnezeu ne va purta de grijă, atât spiritual, cât și fizic.

Unde trebuie adusă zecimea? În perioada Vechiului Testament, israeliții aduceau zecimile la „casa vistieriei” (Maleahi 3:10) templului, loc de unde ajungeau la preoți și la leviți. Dumnezeu a dat poporului Său instrucțiuni stricte de a nu duce zecimile și darurile unde îi plăcea fiecăruia (Deuteronomul 12:8), ci în locul ales de Dumnezeu „ca să facă să locuiască Numele Lui acolo” (Deuteronomul 12:11). Este vorba despre locul unde leviții susținuți din zecime împlineau slujba Domnului. La fel, noi ar trebui să aducem zecimea la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, care angajează pastorii, evangheliștii și ceilalți lucrători susținuți din zecime. Mai concret, fiecare membru ar trebui să aducă zecimea la biserica locală unde este membru. De acolo, zecimea este trimisă către Conferința locală pentru a fi depusă în „casa vistieriei”, de unde sunt plătiți angajații. O parte din această zecime este trimisă către nivelurile superioare de organizare ale bisericii, în vederea susținerii lucrării ei mondiale.

Pot aloca o parte din zecime unei lucrări pe care o consider valoroasă? Zecimea a fost pusă deoparte pentru susținerea lucrătorilor Domnului. Ellen White ne dă următorul sfat: „Dumnezeu a dat îndrumări speciale în ceea ce privește folosirea zecimii. (…) Partea pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru Sine nu trebuie să fie deturnată către alt scop decât acela pe care El l-a menționat. Nimeni să nu se simtă liber să rețină zecimea, pentru a o folosi după cum crede el de cuviință. Nu trebuie să o folosească pentru sine, în situații de urgență, și nici nu trebuie să o întrebuințeze după cum consideră potrivit, chiar dacă ar putea gândi că este tot lucrarea Domnului” (Mărturii, vol. 9, p. 247). În lumina acestui sfat și a sfatului Bibliei referitor la restituirea zecimii, toată zecimea ar trebui pusă în plicul special destinat acestui scop.

Pastorii bisericilor mari se îmbogățesc, în vreme ce pastorii bisericilor mici au probleme financiare? În Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, toți pastorii primesc același salariu de bază, cu diferențe minore date de anii de slujire și de costul vieții. Salariul unui pastor nu crește sau descrește în funcție de suma zecimii aduse de biserica locală.

În cazul în care pastorul sau conducerea Conferinței ridică suspiciunea de necredincioșie, să mai aduc zecimea? Poate că nu suntem întotdeauna de acord cu conducătorii spirituali plătiți din zecime, dar să nu uităm că noi nu restituim zecimea slujitorilor Evangheliei, ci Domnului. În zilele lui Maleahi, când Dumnezeu le-a cerul copiilor Săi să-I aducă „toate zeciuielile” (Maleahi 3:10), preoții susținuți din zecimea aceea ajunseseră să fie corupți (vezi Maleahi 2:7-9). Cu toate acestea, El a declarat că ei Îl înșelau dacă nu-I aduceau zecimea. Ellen White ne oferă un sfat înțelept despre atitudinea pe care ar trebui s-o avem într-o atare situație: „Unii sunt nemulțumiți și spun: «Nu voi mai da zecime, pentru că nu mai am încredere în felul în care este administrată.» Dar Îl veți înșela voi pe Dumnezeu întrucât considerați că administrarea lucrării nu este corectă? Aduceți la cunoștința celor în măsură nemulțumirile voastre în mod deschis și clar și într-un spirit pozitiv. Trimiteți plângerile voastre, pentru ca lucrurile să poată fi îndreptate și corectate, dar nu vă retrageți din lucrarea lui Dumnezeu și nu vă dovediți a fi incorecți, din cauză că alții nu fac ceea ce e corect” (Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, pp. 93–94).

Darurile de bunăvoie

Când analizăm atent Maleahi 3:8, descoperim că nu numai reținerea zecimii constituie un act de înșelăciune față de Dumnezeu, ci și reținerea darurilor. Israeliții de odinioară aduceau daruri ori de câte ori veneau la templu – jertfe pentru păcat, jertfe pentru vină, arderi-de-tot, daruri de împăcare sau daruri de mâncare. Aduceau și daruri speciale pentru construirea sau repararea templului, pentru dedicarea altarului și a sanctuarului și cu ocazia celor trei pelerinaje anuale la Ierusalim. Aducerea darurilor, pe lângă aducerea zecimii, constituia o parte obișnuită a închinării lor. „Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronomul 16:17; vezi și 1 Corinteni 16:2).

În prezent, nevoile financiare ale bisericii locale sunt împlinite prin darurile de bunăvoie ale membrilor – aduse pe lângă cele zece procente specificate ca zecime. Pentru aceste daruri, Biblia nu prevede o anumită sumă, dar este bine să oferi bisericii tale locale un procentaj fix din venit. Cei care au început de curând să restituie zecimea s-ar putea să aibă nevoie de o perioadă de acomodare până să aducă un procentaj substanțial ca dar de bunăvoie. Pot porni de la 1-2%. Alții pot avea mijloace să aducă 10-15%. Cea mai mare parte a bisericilor adventiste de ziua a șaptea funcționează cu o sumă medie a darurilor de bunăvoie care reprezintă între 3% și 5% din venitul membrilor lor.

Când aduci aceste contribuții pentru biserica locală, se recomandă să notezi suma pe bilețelul din plicul pentru zecimi și daruri, în spațiul special destinat bugetului bisericii locale. Sumele acestea vor fi utilizate la achiziționarea de literatură și de alte materiale pentru evanghelizare, la îmbunătățirea fondului de rezervă și la lucrările de reparație a clădirii bisericii, precum și la achitarea utilităților și a multor altor cheltuieli. Pe lângă aceste daruri pentru biserica locală, poți lua în considerare ideea de a oferi daruri pentru Conferința locală, pentru lucrarea misionară mondială, pentru posturile de radio și televiziune, pentru programele de tineret și pentru multe alte proiecte valoroase.

Biblia îi încurajează pe creștini să devină darnici, oferind cu bucurie din ceea ce au: „Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu»” (2 Corinteni 9:6,7). Între suportul financiar oferit bisericii și dragostea noastră față de biserică există o relație strânsă. Cei care investesc financiar în cauza lui Dumnezeu vor fi, de regulă, cei mai atașați de cauza lui Dumnezeu.

Aplicație

Într-o zi, Isus a lăudat o femeie pentru generozitatea ei de excepție: „Isus Și-a ridicat ochii și a văzut pe niște bogați care își aruncau darurile în vistierie. A văzut și pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuți. Și a zis: «Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți ceilalți, căci toți aceștia au aruncat la daruri din prisosul lor, dar ea a aruncat, din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască»” (Luca 21:1-4). Poate că esența generozității nu este cât de mult dăm, ci cât sacrificăm pentru a da.

Ia-ți timp să-ți evaluezi activitatea ca administrator financiar. Ești cinstit cu Dumnezeu în ce privește zecimea, aducându-I cu credincioșie și consecvență 10% din venitul tău? Ești generos și faci sacrificii pentru a aduce daruri de bunăvoie? Evaluează din perspectiva veșniciei, cu rugăciune, cât investești financiar în lucrarea Domnului. Adu-ți aminte versetul: „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6:21).