Temeți-vă de Dumnezeu!

Mesajul primului înger din Apocalipsa 14 începe cu aceste cuvinte: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă” (Apocalipsa 14:7). Temerea aceasta la care se face apel nu trebuie înțeleasă ca frică. Biblia ne spune că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8,16) și că „în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (1 Ioan 4:18). Îndemnul de a nu ne teme apare de peste cincizeci de ori în Biblie.

Atunci, la ce se referă Biblia când ne îndeamnă să ne temem de Dumnezeu? Ce tip de teamă poate coexista cu dragostea? Evrei 12:28 ne oferă un răspuns când ne sfătuiește să ne închinăm lui Dumnezeu „cu reverență și frică” (NTR). Aici frica este asociată cu reverența care are sensul de stimă adâncă sau de venerație, adorație și respect profund față de cineva. Aceasta este „frica” pozitivă de Dumnezeu despre care vorbesc scriitorii biblici.

Bucurie solemnă

Reverența autentică, deși corect asociată cu solemnitatea, ar trebui să reflecte, în același timp, bucuria. Reverența este atitudinea de respect și de admirație atât față de puterea și autoritatea lui Dumnezeu, cât și față de dragostea și îndurarea Sa. Când s-a aflat înaintea lui Dumnezeu, Isaia a spus: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (Isaia 6:5). Prezența lui Dumnezeu i-a insuflat o adâncă smerenie și o mai mare prețuire a puterii Sale decât până atunci. În același timp, descoperirea îndurării Sale, a dispoziției Sale de a ierta păcatul, i-a insuflat dorința de a-și dedica viața Lui în slujire altruistă (vezi Isaia 6:7,8). În caracterul lui Dumnezeu, dreptatea și mila se împletesc perfect, iar reverența* adevărată cuprinde o apreciere sănătoasă a ambelor calități.

Prin profetul Ieremia, Dumnezeu spune că va curăța și va ierta cetățile din Iuda și din Israel de păcatele lor și că ele „vor rămâne mirate și uimite de toată fericirea și de toată propășirea pe care le-o voi da” (Ieremia 33:9). Expresia „vor rămâne mirate și uimite” este redată în alte versiuni cu „se vor umple de frică și vor tremura”. La fel, psalmistul scrie: „Slujiți Domnului cu frică și bucurați-vă tremurând!” (Psalmii 2:11). În Biblie, frica și tremurul nu echivalează cu absența bucuriei. În starea aceasta, credinciosul nu așteaptă îngrozit să fie pedepsit, ci este copleșit de recunoștință pentru că Dumnezeu îl iartă și îl iubește deși nu merită! Când Duhul Sfânt ne dezvăluie măreția lui Dumnezeu și devenim conștienți că ne aflăm în prezența Celui infinit în sfințenie și dragoste, avem o experiență solemnă. În același timp, gândul acesta ar trebui să ne insufle multă speranță și bucurie. După cum este scris: „Înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse” (Psalmii 16:11).

Reverența față de Numele lui Dumnezeu

Porunca a treia din Legea morală spune astfel: „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Exodul 20:7). Dumnezeu este sfânt și, de aceea, ar trebui să tratăm Numele Său cu respect maxim. Nu ar trebui să rostim Numele Său sau al lui Isus în expresii golite de conținut sau argotice și nici n-ar trebui să folosim eufemisme care sună asemănător cu Numele Său. Cum afirmă psalmistul: „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmii 111:9).

Da, Dumnezeu este Prietenul nostru, dar El nu este ca prietenii noștri omenești, supuși greșelii și morții. El este Creatorul Atotputernic și este Suveranul întregului univers. „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine”, declară El în Psalmii 50:21. Scriptura afirmă clar că El este diferit de noi în foarte multe aspecte: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8,9). Comitem o eroare gravă dacă ne raportăm la Dumnezeu sau la Numele Său cu neseriozitate sau frivolitate. Din acest motiv ne-a învățat Isus să ne rugăm astfel: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău” (Matei 6:9).

Să nu uităm că Numele lui Dumnezeu este sfânt, pentru că el reprezintă persoana și caracterul Său. El nu capătă o sacralitate aparte dacă îl scriem cu literele ebraice sau grecești din textul biblic original și nici dacă vom căuta să-l pronunțăm corect în aceste limbi. El este sfânt fiindcă Dumnezeul pe care Îl reprezintă este sfânt. Când rostim multele nume atribuite lui Dumnezeu ar trebui să le rostim cu respect, nu în mod ușuratic. Dar Biblia nu ne învață să le rostim exclusiv în ebraică sau să nu le traducem în alte limbi. Poziția aceasta extremă confundă reverența față de Dumnezeu cu reverența față de limbajul uman.

Reverența în rugăciune

Postura și atitudinea pe care le luăm în rugăciune ar trebui să reflecte reverența noastră față de Dumnezeu. Dacă suntem fizic capabili să îngenunchem în momentele de rugăciune personală, postura aceasta va imprima cel mai bine în inima și în mintea noastră ideea de supunere față de Dumnezeu. Unora, punerea în genunchi sau ridicarea de pe genunchi le provoacă dureri mari. Dumnezeu îi înțelege, iar preocuparea Lui cea mai mare este ca inima noastră să fie smerită înaintea Sa, indiferent de postura adoptată. Dat fiind că Biblia ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (vezi 1 Tesaloniceni 5:17), vom avea frecvent ocazia să ne rugăm în timp ce stăm în picioare, pe un scaun sau în timp ce mergem pe jos. Dumnezeu aude toate rugăciunile înălțate astfel.

Cu toate acestea, Biblia abundă în referiri la îngenuncherea înaintea lui Dumnezeu. Ea arată că postura aceasta este un mod de manifestare a reverenței și de exprimare a smereniei în rugăciune. „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6).

Reverența față de Cuvântul lui Dumnezeu

Apostolul Pavel ne sfătuiește să ducem mântuirea noastră până la capăt „cu frică și cutremur” (Filipeni 2:12). Nu înspăimântați de Dumnezeu, ci luând în serios Cuvântul Său, temându-ne de consecințele desconsiderării lui. Când israeliții au dat înapoi de frică din fața slavei manifestate de Dumnezeu pe muntele Sinai, Moise i-a liniștit cu următoarele cuvinte: „Nu vă înspăimântați, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți” (Exodul 20:20). El i-a îndemnat să nu se înspăimânte, dar a amintit că scopul manifestării lui Dumnezeu era să le inspire frica – acel respect sănătos față de poruncile Sale – care avea să-i protejeze de urmările grozave ale păcatului.

Reverența este o atitudine de încredere în Dumnezeu și de neîncredere în sine care se manifestă prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu” (Isaia 66:2). A ne teme de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a ne lua timp regulat ca să-l citim și a fi profund interesați de înțelepciunea și de învățătura pe care el le oferă. Chiar și atenția cu care ne purtăm cu Cartea sfântă în sine ar trebui să fie mai mare decât atenția față de cărțile obișnuite. Nu ar trebui s-o aruncăm cu nepăsare dintr-un loc în altul sau să o folosim drept suport pentru paharul cu apă. Tratarea cu respect a Cărții în sine ne va întipări în minte nevoia de a trata cu respect și învățăturile ei. Reverența în Casa lui Dumnezeu Un alt domeniu în care reverența se impune de la sine este conduita în casa de închinare: „Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților și de temut pentru toți cei ce stau în jurul Lui” (Psalmii 89:7). Când intrăm în locașul sfânt în fiecare Sabat, să ne aducem aminte că venim să ne închinăm în prezența lui Dumnezeu: „Să păziți Sabatele Mele și să cinstiți Locașul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul” (Leviticul 19:30). Conștientizarea acestui fapt ne va determina să ne purtăm altfel în locașul Său.

„Dacă, atunci când intră în Casa de închinare, oamenii au cu adevărat respect pentru Domnul și sunt conștienți că se află în prezența lui Dumnezeu, atunci tăcerea va fi o plăcută elocvență. Șoaptele, râsetele și discuțiile care pot fi nevinovate în locul în care ne desfășurăm ocupațiile noastre obișnuite nu pot fi permise în locul în care I se aduce închinare lui Dumnezeu. Mintea trebuie să fie pregătită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca acesta să aibă greutatea cuvenită și să producă impresia potrivită asupra inimii” (Mărturii, vol. 5, p. 493).

Putem păstra atmosfera de reverență în casa de închinare prin rezervarea discuțiilor pe teme cotidiene pentru spațiul din afara zidurilor ei, prin setarea telefonului mobil pe modul silențios, prin educarea copiilor noștri să nu alerge și să nu se joace în biserică și prin menținerea atenției la cei care conduc serviciul divin. Acest ultim aspect, al menținerii atenției personale pe parcursul serviciului divin și al netulburării altora, este un principiu elementar de comportament în casa lui Dumnezeu: „Când se rostește Cuvântul, (…) ascultați cu atenție. Nu ațipiți nici măcar pentru o clipă, deoarece, în acea stare de somnolență, puteți pierde chiar acele cuvinte de care aveți nevoie cel mai mult” (Ibidem).

Reverența în închinare nu înseamnă să nu scoți nicio vorbă și să stai nemișcat. Ea înseamnă să participi la serviciul divin cu toată inima și să fii interesat de el în mod sincer. Înseamnă să cânți atunci când este timpul pentru cântat, să îngenunchezi când este timpul pentru îngenuncheat, să urmărești textele în Biblie și chiar să răspunzi sincer la predică cu voce tare „Amin!” sau „Slavă Domnului!”. „Atitudinea lipsită de viață a închinătorilor în Casa lui Dumnezeu constituie un motiv important pentru care lucrarea pastorului nu este mai eficientă în bine” (Loc. cit.). Esența ireverenței nu o constituie gălăgia și tulburarea atmosferei din biserică, ci lipsa de viață, nepăsarea și desconsiderarea prezenței lui Dumnezeu și a puterii Cuvântului Său!

Atenția și participarea la închinare sunt două aspecte vitale ale reverenței, dar este bine să evităm totuși metodele artificiale de animare a serviciului divin. Când locul principal în serviciile divine îl ocupă metodele teatrale sau umorul, din dorința de a distra audiența sau de a stârni aplauze, reverența dispare. Atmosfera de spectacol știrbește influența liniștită a Duhului lui Dumnezeu. Serviciile noastre divine ar trebui să fie caracterizate de entuziasm și de bucurie, fără a compromite totuși solemnitatea și ordinea.

Un ultim aspect al reverenței în închinarea publică este înfățișarea personală. În ultimii ani se vehiculează tot mai mult ideea că lui Dumnezeu nu-i pasă cum ne îmbrăcăm atunci când venim să ne închinăm înaintea Sa. Cu siguranță că este greșit să disprețuim pe cineva sau să-l excludem de la închinare din cauza modului în care este îmbrăcat. Dar să ne gândim la faptul că, în timpurile biblice, preoții au primit instrucțiuni speciale cu privire la hainele cu care trebuiau să fie îmbrăcați când slujeau în sanctuar (vezi Exodul 28). Observăm de asemenea că Dumnezeu le-a cerut israelițior să-și spele hainele înainte să se întâlnească cu El pentru a primi Legea Sa (vezi Exodul 19:10,14).

Exemplele acestea ne arată că nu trebuie să avem o înfățișare neglijentă când venim înaintea lui Dumnezeu și că este necesar să fim curați, modești și respectuoși în îmbrăcăminte. Vestimentația cea mai respectuoasă poate varia de la o cultură la alta, însă obligația este să venim înaintea Domnului îmbrăcați în hainele noastre cele mai bune. Poate că nu este potrivit să mergem în costum la serviciu, dar este nepotrivit să venim înaintea lui Dumnezeu în blugi și în bluză de trening. Mai mult, dacă îngerii se acoperă cu aripile când sunt în prezența lui Dumnezeu (vezi Isaia 6:1,2), cu cât mai mult ar trebui să ne acoperim noi printr-o îmbrăcăminte modestă în închinarea publică! Ceea ce decidem să purtăm la închinare va fi pentru noi și pentru ceilalți un indiciu al importanței pe care o acordăm lui Dumnezeu și Cuvântului Său.

Aplicație

Reverența este o atitudine a inimii care reflectă dragostea și respectul profund față de Dumnezeu. Ea ne motivează să tratăm cu o atenție deosebită lucrurile pe care Dumnezeu le numește sfinte. Pe măsură ce ai citit acest capitol, poate că Dumnezeu ți-a descoperit că ai o atitudine lipsită de seriozitate față de anumite lucruri sfinte. Ia decizia de a le trata cu atenție specială. Atitudinea aceasta Îl va înălța pe Dumnezeu și Cuvântul Său în mintea ta și în mintea celor din jurul tău.

Să fim atenți totuși să nu-i criticăm pe alții pentru o atitudine pe care noi o percepem ca fiind lipsită de reverență. Adevărata reverență ne va determina ca, în prezența lui Dumnezeu, să spunem la fel ca Isaia: „Vai de mine! Sunt pierdut” (Isaia 6:5). Smerenia aceasta îi constrânge pe oamenii cu adevărat respectuoși să se poarte față de slăbiciunile altora cu cel mai mare tact și cu cea mai mare sensibilitate. Reverența ne poate scăpa ușor din vedere oricăruia dintre noi. De aceea, fii amabil și sensibil când ți se pare că alții nu reflectă idealul biblic pentru reverență. În loc să le iei în colimator slăbiciunile, străduiește-te să aplici în viața ta mesajul din Apocalipsa 14:7: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.” Atunci vei cunoaște binecuvântarea adusă de reverența autentică față de Dumnezeu. „Ferice de omul care se teme necontenit” (Proverbele 28:14).

* Aici și mai departe, reverența este un termen care indică atitudinea de respect și de considerație față de Dumnezeu. Sinonime pentru „reverență” sunt: plecăciune, închinăciune, venerație.