Un singur lucru de care să ne temem

În capitolul 7, „Misiunea noastră”, am studiat despre apariția și despre misiunea profetică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Am văzut că, înainte de constituirea ei ca biserică, a avut loc proclamarea intensă a revenirii apropiate a lui Isus, prin predicarea lui William Miller și a altora. Când Isus nu a venit, pe 22 octombrie 1844, credincioșii adventiști (cei care, pe baza profeției de 2 300 de zile din Daniel 8:14, au avut convingerea că Isus urma să revină în acea zi) au trecut printr-o experiență cunoscută ulterior sub denumirea de „Marea Dezamăgire”. Din această dezamăgire a luat naștere, la scurt timp, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. În capitolul acesta vom prezenta mai detaliat evenimentele și circumstanțele care au condus la constituirea pe un fundament biblic a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

De ce este important să știm cum a condus Dumnezeu biserica noastră pe parcursul istoriei? Ellen White dă un răspuns just: pentru că necunoașterea istoriei noastre ne-ar costa prea scump. „Când retrăiesc istoria noastră, parcurgând fiecare pas al progresului până în situația de acum, pot spune: Lăudat fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Domnul, sunt plină de uimire și de încredere în conducerea lui Hristos. Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră” (Schițe din viața mea, p. 196).

Nu avem niciun motiv de teamă pentru viitor decât acela de a uita. Prin urmare, să ne luăm timp să aflăm cum ne-a condus Dumnezeu și învățătura Sa din istoria noastră.

După Marea Dezamăgire

Pe 23 octombrie, în dimineața de după Marea Dezamăgire, Hiram Edson, un credincios adventist care locuia în Port Gibson, New York, s-a adunat cu alți credincioși în hambarul său cu scopul de a cere îndrumare de la Dumnezeu. Mai târziu, el a consemnat următoarele: „Am continuat să ne rugăm fierbinte până a fost dată mărturia Duhului că rugăciunea noastră a fost primită și că aveam să primim lumină” și că „dezamăgirea noastră avea să fie explicată” (C. Mervyn Maxwell, Tell It to the World, p. 49).

În aceeași dimineață, Edson a plecat împreună cu un prieten ca să-i viziteze și să-i încurajeze pe câțiva dintre vecinii lor adventiști. Despre experiența pe care a avut-o pe drum, în timp ce trecea printr-un lan de porumb, el notează: „M-am oprit cam în mijlocul lanului. Cerul părea deschis în fața ochilor mei și am văzut foarte clar că Marele nostru Preot, în loc să iasă din Locul Preasfânt al Sanctuarului ceresc (Sfânta Sfintelor) și să vină pe pământ…, a intrat pentru prima oară, în acea zi, în a doua încăpere a Sanctuarului și că El avea de îndeplinit în Locul Preasfânt o lucrare, înainte să vină pe pământ… Și gândul mi-a fost îndreptat către capitolul al zecelea din Apocalipsa” (The Review and Herald, 23 iunie 1921, p. 5). 

Astfel, Domnul le-a oferit răspuns la rugăciunea pe care o înălțaseră de dimineață, în care ceruseră o explicație pentru dezamăgire. Ei au înțeles că au trecut prin experiența dulce și apoi amară descrisă în Apocalipsa 10 și că sanctuarul care urma să fie curățit nu era pământul, ci sanctuarul din cer (vezi Evrei 8:1,2,5). Isus intrase în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc pentru a-Și împlini ultima lucrare ca Mare-Preot al nostru!

După două luni, în decembrie 1844, tânăra de 17 ani Ellen Harmon, devenită după căsătorie Ellen White, a primit prima sa viziune, în timp ce se ruga împreună cu alte câteva femei. Iată cum o descrie ea: „În timp ce mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și părea că mă înalț din ce în ce mai sus, mult deasupra lumii întunecate. M-am întors să mă uit după poporul adventist în lume, dar nu l-am putut găsi, când un glas mi-a spus: «Privește din nou și uită-te puțin mai sus.» În urma îndemnului, mi-am ridicat privirile și am văzut o cărare dreaptă și îngustă care se înălța deasupra lumii. Poporul adventist călătorea pe această cărare către cetatea care se afla la capătul îndepărtat al drumului. Cei din popor au avut o lumină puternică, pusă la capătul cărării, în spatele lor, despre care un înger mi-a spus că este «strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea pe toată cărarea și îi ajuta să vadă pe unde merg, ca să nu se poticnească. Dacă își țineau ochii fixați asupra lui Isus, care era exact în fața lor călăuzindu-i către cetate, erau în siguranță. Curând însă, unii au obosit și au spus că cetatea era prea departe și că se așteptaseră să fi intrat în ea mai curând. Apoi, Isus îi încuraja ridicând brațul Său drept glorios, iar din acest braț al Său a ieșit o lumină care a cuprins grupul adventist și ei au strigat: «Aleluia!»” (Scrieri timpurii, p. 14).

Viziunea aceasta i-a încurajat foarte mult pe puținii credincioși adventiști. Ea le-a descoperit faptul că Dumnezeu condusese mișcarea adventistă până atunci și că El avea să-i conducă în siguranță până acasă, dacă-și păstrau privirea ațintită la Isus. Acesta a fost începutul lucrării lui Ellen Harmon ca mesager al Domnului, rol în care le-a împărtășit credincioșilor adventiști ce îi descoperea Dumnezeu în viziuni și în vise. În primă instanță, ea s-a dat înapoi din fața acestei sarcini, fiindcă avea o sănătate precară și se temea de împotrivirea oamenilor, dar Dumnezeu i-a promis susținere. James White, un tânăr predicator adventist de 23 de ani, a început să lucreze alături de Ellen, iar în august 1846 cei doi s-au căsătorit.

Sanctuarul ca fundament

Între timp, în Port Gibson, Hiram Edson, O.R.L. Crosier și F.B. Hahn studiau Biblia cu asiduitate pentru a înțelege lumina primită de Edson în lanul de porumb. Au studiat profeția celor 2 300 de zile din perspectiva sanctuarului și a serviciilor din el, a Zilei Ispășirii și a lucrării lui Isus de Mare-Preot. În urma studiului lor a devenit tot mai clar faptul că Isus a început în data de 22 octombrie 1844 o lucrare de curățire care avea să pregătească poporul lui Dumnezeu pentru întoarcerea Sa.

Crosier a publicat descoperirile lor în The Day-Star Extra, jurnal pe care l-a expediat credincioșilor adventiști de pe întreaga coastă estică a Americii. Ellen White a primit și ea un exemplar și a fost entuziasmată de faptul că Dumnezeu le descoperise exact ce îi descoperise și ei! Doctrina despre sanctuar a devenit un punct de reper important al credinței noastre.

Un sistem complet al adevărului

Descoperirea semnificației curățirii sanctuarului (vezi Daniel 8:14) a constituit cheia pentru descoperirea de către adventiști a unui șir întreg de adevăruri frumoase. Subiecte precum judecata, Legea lui Dumnezeu, Sabatul și starea omului în moarte au ieșit la lumină grație înțelegerii corecte a lucrării lui Hristos din sanctuarul ceresc.

Ellen White ne oferă următoarea explicație: „Cheia care a dezlegat misterul dezamăgirii din 1844 a fost subiectul sanctuarului. Acesta a adus în atenție un sistem complet, unitar și armonios al adevărului, arătând că mâna lui Dumnezeu condusese marea mișcare adventistă și clarificând care este datoria prezentă a oamenilor, fapt realizat prin dezvăluirea poziției și misiunii poporului Său” (Tragedia veacurilor, p. 423).

Descoperirea Sabatului

La începutul anului 1844, în Washington, New Hampshire, predicatorul adventist Frederick Wheeler și-a propus să le facă vizite enoriașilor săi. A trecut și pe la Rachel Oaks, o văduvă baptistă de ziua a șaptea care participa la serviciile divine din biserica lui. Ea i-a amintit de predica pe care o ținuse în duminica anterioară, despre necesitarea respectării tuturor Celor Zece Porunci. Apoi l-a întrebat de ce încălca porunca a patra. În urma discuției, au început un studiu biblic despre Sabat. Fratele Wheeler a acceptat Sabatul și a devenit primul pastor adventist din America de Nord păzitor al Sabatului. El i-a împărtășit acest adevăr pastorului Bisericii Baptiste Libere Thomas M. Preble, care a scris apoi și a publicat un articol cu titlul Tract Showing The the Seventh Day Should be Observed as the Sabbath (Broșură în care se arată că ziua a șaptea ar trebui respectată ca zi de odihnă). Un exemplar a ajuns până în Fairhaven, Massachusetts, în casa credinciosului adventist Joseph Bates.

Născut în 1792, Joseph Bates, un căpitan de vas ieșit la pensie, era mult mai în vârstă decât majoritatea primilor pionieri adventiști. Înainte de 1844, el își donase toată averea pentru proclamarea apropiatei reveniri a lui Isus. După ce a citit broșura lui Preble, Bates a călătorit cu calul până la Washington, New Hampshire, pentru a se întâlni cu fratele Wheeler. Cei doi au studiat împreună despre Sabat pe tot parcursul nopții.

Convins că sâmbăta era ziua biblică de odihnă, Bates s-a întors acasă hotărât să le împărtășească acest adevăr și altora. După ce a citit articolul despre sanctuar scris de Crosier și după ce s-a convins că era adevărat, el a călătorit până la New York și le-a împărtășit adevărul despre Sabat lui Edson, lui Crosier și altora. Cu toții l-au acceptat. Bates a scris la scurt timp după aceea renumita broșură The Seventh Day Sabbath: A Perpetual Sign (Sabatul zilei a șaptea: un semn perpetuu) care a fost citită și studiată de proaspăt căsătoriții James și Ellen White. Cei doi au început să păzească Sabatul.

Circa șase luni mai târziu, pe 3 aprilie 1847, Ellen White a văzut în viziune Legea lui Dumnezeu din sanctuarul ceresc și a observat că porunca a patra era înconjurată de un nimb de lumină. Aceasta a clarificat înțelegerea despre importanța doctrinei Sabatului și i-a consolidat pe tinerii adventiști în concepția biblică.

Doctrina despre curățirea Sanctuarului ceresc a adus în atenție chivotul legământului, din Locul Preasfânt. Lumina chivotului i-a ajutat pe acești credincioși adventiști să înțeleagă frumosul adevăr despre Legea lui Dumnezeu și despre Sabatul zilei a șaptea.

Mesajul îngerului al treilea

Semnificația Sabatului zilei a șaptea a devenit și mai clară odată cu dobândirea de către primii adventiști a unei înțelegeri mai profunde despre profeția biblică. „De vreme ce semnul fiarei este pus asupra acelora care nu păzesc poruncile, primii adventiști au început să înțeleagă că sigiliul lui Dumnezeu este pentru aceia care le păzesc – care le păzesc pe toate, inclusiv Sabatul. Ei au descoperit că sigiliul lui Dumnezeu este practic Sabatul, dacă este respectat adecvat prin credința în Isus. Iar această interpretare a lor a fost confirmată prin studiu biblic extensiv și prin cel puțin o viziune primită de Ellen White” (C. Mervyn Maxwell, Tell It to the World, pp. 92–93).

Pe măsură ce au descoperit că sigiliul lui Dumnezeu se referea la Sabatul zilei a șaptea, pionierii adventiști au ajuns la înțelegerea că semnul fiarei era falsul Sabat al papalității – duminica. Ei au înțeles că Dumnezeu le-a dat lumina despre Sabat și despre semnul fiarei pentru a putea proclama un ultim mesaj de avertizare și de har. Ei trebuiau să transmită întregii lumi mesajul din Apocalipsa 14:9-12!

Uniți în ce privește adevărul biblic

În decursul anilor care au urmat după Marea Dezamăgire s-au ținut adunări importante la care credincioși adventiști proeminenți se întâlneau pentru a se ruga stăruitor și pentru a studia Biblia. Claritatea doctrinară sporită pe care au dobândit-o în urma acestor întâlniri, pe teme precum Sactuarul, Spiritul profetic și nemurirea sufletului, i-a ajutat să pună bazele biblice ale Bisericii care ulterior avea să poarte numele de Adventistă de Ziua a Șaptea. În acest timp, Dumnezeu Și-a ghidat din nou poporul prin intermediul darului profeției, oferindu-i lui Ellen White câte una sau două viziuni în cadrul fiecărei conferințe.

Viziunile n-au luat totuși locul studiului biblic. Ellen White notează, despre această experiență: „Adesea am rămas până târziu noaptea și, uneori, pe parcursul întregii nopți, rugându-ne pentru lumină și studiind Cuvântul. (…) Când ajungeau la un punct al studiului lor în care spuneau: «Nu putem să facem nimic mai mult», Duhul Domnului venea asupra mea, eram luată în viziune și mi se descoperea explicația clară a pasajelor pe care le studiam, cu îndrumări privind felul în care trebuia să lucrăm și să le prezentăm cu succes. Așa ne-a fost dată lumina care ne-a ajutat să înțelegem pasajele din Scriptură cu privire la Hristos, la misiunea Sa și lucrarea Sa. Mi-a fost explicată cu claritate o linie a adevărului, care se întinde din vremea aceea și până când vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu le-am prezentat altora învățătura pe care Domnul mi-a dat-o.”

Ea adaugă apoi: „În tot acel timp, nu am putut să înțeleg raționamentele fraților. Mintea îmi era încuiată, ca să spun așa, și nu am putut să înțeleg semnificația pasajelor din Scriptură pe care le studiam. (…) Am fost în această stare, până când toate punctele principale ale credinței noastre au fost înțelese cu claritate, în armonie cu declarațiile Cuvântului lui Dumnezeu. Frații știau că, atunci când nu eram în viziune, nu puteam să înțeleg subiectele acestea și primeau descoperirile care îmi erau făcute ca pe o lumină venită din cer” (Solii alese, cartea 1, pp. 206–207). Dumnezeu a intenționat ca stâlpii credinței noastre să fie întemeiați pe studiul Scripturii, înainte să-i confirme și să-i lămurească suplimentar prin viziunile date lui Ellen White.

După acele prime zile de studiu biblic profund, au fost făcute diverse eforturi pentru modificarea fundamentului doctrinar al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Privitor la aceste încercări, Ellen White notează: „Ce influență i-ar putea determina pe oamenii care trăiesc în acest moment al istoriei noastre să lucreze într-o modalitate ascunsă și puternică pentru a dărâma temelia credinței noastre, o temelie care a fost pusă la începutul lucrării noastre printr-un studiu cu rugăciune al Cuvântului și prin descoperire divină? Noi am construit pe temelia aceasta în ultimii cincizeci de ani” (Solii alese, cartea 1, p. 207).

Lucrarea de publicații

Pentru ca mesajul îngerului al treilea să fie vestit cu „glas tare” în toată lumea, era necesară o publicație care să apară în mod regulat. În noiembrie 1848, Dumnezeu i-a încredințat lui Ellen White un mesaj pentru soțul ei. Ea i-a spus următoarele: „Trebuie să începi să tipărești o mică revistă și să le-o trimiți oamenilor. La început poate fi de mici dimensiuni, dar, pe măsură ce o vor citi, oamenii îți vor trimite banii necesari pentru tipărire și revista va avea un succes deplin. Mi-a fost arătat că acest mic început va fi asemenea razelor de lumină care vor străluci pretutindeni în lume” (Schițe din viața mea, p. 125).

Așa a început să apară revista cu numele Adventist Review and Sabbath Herald (astăzi Adventist Review), publicația oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Lucrarea de publicații a fost demarată în Rochester, New York, grație unui grup de tineri devotați, toți cu vârste în jur de 20 de ani. Printre ei era Uriah Smith, care a devenit redactor la 23 de ani și care a deținut această poziție, cu câteva scurte întreruperi, timp de 50 de ani. În această lucrare, s-a implicat și J.N. Andrews, omul după care a fost numită Universitatea Andrews. El a fost un profund cercetător al Bibliei și totodată scriitor, predicator itinerant și, mai târziu, primul nostru misionar oficial peste ocean.

Adventist Review a luat naștere într-o vreme de mari sacrificii personale, de probleme financiare, de ore lungi de muncă și de tristețe, deoarece câțiva lucrători au fost doborâți de tuberculoză. În pofida acestor condiții dificile, micul grup de credincioși a continuat să publice revista. Ea a constituit mijlocul principal de educare și de unire a credincioșilor care mai târziu aveau să formeze Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Organizarea oficială

În 1852, Joseph Bates a călătorit spre vest din dorința de a le împărtăși oamenilor de acolo mesajul despre sanctuar și adevărul despre Sabat. Ajuns prin călăuzirea lui Dumnezeu la Battle Creek, Michigan, el s-a interesat care era „cel mai cinstit om din oraș”. Fiind îndrumat spre casa lui David Hewitt, a început să-i prezinte acestuia profețiile din Daniel și Apocalipsa. Ca om cinstit ce era, David a acceptat învățăturile biblice și a devenit primul adventist păzitor al Sabatului din Battle Creek.

Câțiva ani mai târziu, credincioșii din Michigan i-au invitat pe James și pe Ellen White să se mute din Rochester în Battle Creek. În noiembrie 1855, Review and Herald Publishing Association și tiparnița manuală au fost mutate într-o nouă clădire ridicată în Battle Creek. Toate acestea au fost posibile prin darurile generoase oferite de credincioșii adventiști. Pe măsură ce numărul adventiștilor de ziua a șaptea creștea, nevoia de unitate organizațională și de împărțire a responsabilităților devenea tot mai clară. Ca urmare a primirii unor invitații tipărite, pastorii din cinci state s-au reunit la Battle Creek, Michigan, pentru a participa la „Conferința Generală” în perioada 28 septembrie – 1 octombrie 1860. Cu această ocazie, James White a îndemnat la constituirea unei organizații care să poată deține legal casa de editură.

Dar pentru a deține o proprietate, noua organizație trebuia să poarte un nume. Unii s-au opus ideii de a alege un nume, motivând că, prin această acțiune, adventiștii aveau să ajungă „doar o altă confesiune”. Mai rău chiar, se temeau alții, adventiștii aveau să facă astfel parte din „Babilon”. În cele din urmă, delegații au ajuns la concluzia că era totuși necesară alegerea unui nume. A fost adoptat numele „adventist de ziua a șaptea”, propus de David Hewitt. Cu privire la această decizie, Ellen White scrie: „Numele de adventist de ziua a șaptea scoate în evidență adevăratele trăsături caracteristice ale credinței noastre și îi va convinge pe cei care își pun întrebări” (Mărturii, vol. 1, p. 224).

Anul următor, în 1861, a fost organizată Conferința Michigan a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. În 1863, a fost organizată Conferința Generală, cu 3 500 de membri. John Byington a fost solicitat să fie primul președinte. În anii imediat următori au fost înființate Colegiul Battle Creek și Sanatoriul Battle Creek, instituții care au pus bazele lucrării noastre mondiale în domeniul educației și în cel al sănătății.

Aplicație

Când studiem istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, vedem cu claritate că mâna lui Dumnezeu a condus această mișcare și a așezat-o pe fundamentul solid al Scripturii. Primii pionieri adventiști au luat decizia de a asculta de adevăr și de a-l împărtăși altora. Devotamentul lor ar trebui să ne motiveze să dăm dovadă de aceeași consacrare și de același spirit de sacrificiu.

Nu uita: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor decât de a uita felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră” (Schițe din viața mea, p. 196). Alege o carte sau un material video care să te ajute să-ți aprofundezi cunoștințele despre istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Pe măsură ce vei observa cum a lucrat Dumnezeu în trecut, vei căpăta tot mai multă încredere că El conduce biserica și viața ta astăzi. Să nu uităm niciodată istoria noastră!