Parabola cu omul bogat şi Lazăr susține nemurirea sufletului?

Tom Shepherd

profesor de Noul Testament, Andrews University

Cu vremea, săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. (Luca 16:22,23)

Această parabolă este considerată unul dintre argumentele biblice pentru nemurirea sufletului. Săracul este în sânul lui Avraam, adică în paradis, iar bogatul suferă în iad, în timp ce fraţii lui sunt încă în viaţă pe Pământ. Această interpretare pare să fie contrară învăţăturii generale a Scripturii, conform căreia morţii nu ştiu nimic (Eclesiastul 9:5).

Parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr apare numai în Luca 16. Ea este unică prin faptul că este singura parabolă a lui Isus care vorbeşte despre evenimentele din viaţa de apoi şi este singura parabolă care conţine un nume propriu (Lazăr). În cea mai mare parte, capitolul 16 din Luca tratează subiectul bogăţiei, iar parabola are multe de spus referitor la acest subiect.

Cadrul parabolei – Prima scenă a parabolei ne prezintă vieţile extrem de diferite a doi oameni – un om bogat şi un om sărac numit Lazăr1. Bogatul trăieşte în lux și bogăție, în timp ce Lazăr este acoperit de bube şi tânjeşte să se sature din firimiturile rămase de la masa bogatului. În schimb, rănile îi sunt linse de câini.

La moarte, săracul este dus în sânul lui Avraam, unde găseşte odihnă, în timp ce bogatul este doar îngropat. Totuşi scena se schimbă dintr-odată şi ni-l prezintă pe bogat în focul chinuitor al iadului, strigând rugător la „Părintele Avraam” să-l trimită pe Lazăr să-i aducă măcar o picătură de apă pentru a-şi răcori limba încinsă. Este cea mai smerită cerere de milă posibilă – doar vârful degetului să fie înmuiat în apă pentru a răcori limba bogatului, nu tot trupul.

Dar Avraam refuză cererea din două considerente: bogatul şi-a luat lucrurile bune în această viaţă pământească, în timp ce Lazăr a avut o viaţă plină de greutăți, iar acum rolurile s-au inversat, Lazăr fiind cel mângâiat, iar bogatul, cel chinuit. În al doilea rând, Avraam observă că o prăpastie mare a fost aşezată între ei, aşa încât nimeni să nu poată trece dintr-o parte în alta.

Bogatul cere atunci ca Lazăr să fie trimis înapoi ca să-i avertizeze fraţii. Din nou Avraam refuză, făcând referire la mărturia lui Moise şi a Profeţilor. Dar bogatul nu concepe să fie amânat şi afirmă că, dacă cineva înviat din morţi s-ar duce cu mesajul la fraţii săi, atunci cu siguranţă că ei s-ar pocăi şi ar evita chinurile iadului. Avraam răspunde că, dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi. Aşa se încheie parabola. Dar ce înseamnă ea?

Parabola ne învaţă despre folosirea resurselor – Deoarece parabo­la se încadrează în Luca 16 într-o serie de pasaje care vorbesc despre folo­sirea resurselor financiare, este cu totul rezonabil să conside­­răm că şi ea tratează acelaşi subiect. Când folosim această ipoteză pentru a analiza învăţătura parabolei, multe din aspectele sale se clarifică. Mai întâi, bogatul şi Lazăr sunt la poli opuşi în ce priveşte resursele financiare. Prima parte a parabolei ilustrează extrem de sugestiv acest lucru. În al doilea rând, în parabolă rolurile lor se inversează în viaţa de apoi, din nou invocându-se antipozii – raiul şi iadul. Bogatul ilustrează învăţătura din Luca 16:9-13 – dacă nu îţi foloseşti resursele pentru a-i binecuvânta pe alţii, nu te poţi aştepta să primeşti adevăratele bogăţii şi un loc în corturile veşnice. În zilele lui Isus, mulţi considerau bogăţiile drept un semn al favorii lui Dumnezeu, iar sărăcia, un semn al neplăcerii Sale. Isus a abordat această teologie falsă prin intermediul acestei parabole, arătând că „răsplata” celor bogaţi era opusul aşteptărilor lor. Dacă nu îţi foloseşti resursele pentru binecuvântarea altora, nu te poţi aştepta să primeşti adevăratele bogăţii şi un loc în corturile veşnice.

Moartea şi problema sufletului – Intenţionează parabola să susțină învăţătura că morţii sunt conştienţi şi primesc răsplata veşnică la moarte? Câteva linii argumentative ne conduc departe de o asemenea concluzie:

1. În alte locuri din evanghelii, Isus Se referă la moarte ca la un somn din care El îi trezeşte pe oameni (Matei 9:24; Marcu 5:39; Ioan 11:11,12; vezi şi Faptele apostolilor 7:60; 13:36; 1 Corinteni 11:30; 15:6,18,20,51; 1 Tesaloniceni 4:13-15 şi 2 Petru 3:4). Această doctrină a morţii ca un somn apare nu numai în celelalte evanghelii şi în epistolele lui Petru şi ale lui Pavel, ci şi în Luca 8:52.

2. Potrivit parabolei, după moarte, bogatul avea încă „ochi” şi „limbă”, adică părţi ale corpului extrem de reale. El a cerut ca Lazăr să-şi „moaie vârful degetului în apă”. Această stare materială este contrară conceptului de suflet nemuritor care părăseşte trupul la moarte.

3. Dacă aceasta este o relatare literală despre viaţa de apoi, atunci raiul şi iadul sunt suficient de apropiate, încât să aibă loc conversaţii între locuitorii raiului şi cei ai iadului. O situaţie departe de a fi dorită de vreuna dintre părţi.

4. Folosirea acestei parabole pentru a dovedi că oamenii îşi primesc răsplata la moarte ar însemna că Hristos S-a contrazis atunci când a spus, într-o altă împrejurare, că cei drepţi şi cei nelegiuiţi îşi primesc răsplata la a doua Sa venire (Matei 16:27; 25:31-46; Luca 11:31,32).

5. Scriitorii Vechiului Testament accentuează ideea că morţii, drepţi sau nelegiuiţi deopotrivă, zac în tăcere şi inconştienţă în mormânt până la ziua învierii (vezi Iov 14:12; Psalmii 115:17; Eclesiastul 9:5,6,10).

Aceste argumente duc la ideea că, în parabola cu bogatul şi Lazăr, Isus foloseşte pur şi simplu o povestire populară despre viaţa de după moarte pentru a ilustra adevărul că Evanghelia ne impune nişte standarde în ce priveşte vieţile şi chiar resursele noastre. Istoricul evreu Josephus Flavius (secolul I d.Hr.), în al său „Discurs pentru greci cu privire la Hades”, descrie iadul şi raiul în termeni foarte asemănători cu parabola din Luca 162.

Dacă nesocotim nevoile celor din jurul nostru implică, o facem cu riscul de a ne pierde mântuirea. Aceasta nu înseamnă că faptul de a-i ajuta pe ceilalţi ne mântuieşte, ci că schimbarea pe care o produce Evanghelia în inimă se va concretiza, fără doar şi poate, în fapte de milă şi bunătate.

 Referinţe

1 Deoarece numele dau specificitate şi implică importanţă, este interesant că bogatul nu este niciodată menţionat pe nume în povestire. În mod normal, ne-am aştepta ca bogatul să fie menţionat pe nume şi cerşetorul să rămână anonim. Reversul aşteptărilor va deveni o temă majoră în povestire.

2 Vezi William Whiston (trad.), The Works of Josephus, Peabody, Massachusetts, Hendrickson, 1987, p. 813, 814.

Josephus Flavius, „Discurs pentru greci cu privire la Hades”

Căci este o singură coborâre în această regiune [Hades], la a cărei poartă credem că stă un arhanghel cu o oaste; când trec prin această poartă, aceia care sunt însoţiţi de îngerii în a căror seamă sunt date sufletele nu merg în aceeaşi parte; ci drepţii sunt călăuziţi la dreapta şi sunt conduşi, în imnurile îngerilor care sunt mai-mari peste locul acela, spre un loc de lumină, în care drepţii au locuit de la întemeierea lumii (…) unde aşteaptă acea odihnă şi noua viaţă veşnică în rai, care urmează după această regiune. Acest loc îl numim Sânul lui Avraam.

Cât despre cei nedrepţi, ei sunt târâţi cu forţa la stânga (…), pe marginea iadului; şi, fiind atât de aproape de el, îi aud încontinuu zgomotul şi sunt înconjuraţi de aburul său fierbinte; însă, când ajung să privească îndeaproape acest spectacol, o perspectivă extrem de grozavă şi de teribilă a focului, sunt loviţi de aşteptarea îngrozitoare a judecăţii viitoare şi, chiar prin asta, sunt în mod efectiv pedepsiţi: şi nu doar aşa, dar văzând locul părinţilor şi al celor drepţi, chiar şi prin aceasta sunt pedepsiţi; căci între ei se formează un hău adânc şi larg, aşa încât un om drept căruia îi este milă de ei nu poate fi primit şi nici unul care este nedrept, chiar dacă ar fi suficient de curajos, încât să încerce, nu ar putea să treacă peste el. (William Whiston [trad.], The Works of Josephus, Peabody, Massachusetts, Hendrickson, 1987, p. 813, 814)

Amănuntele din parabole trebuie interpretate cu atenţie. Parabola cu bogatul şi Lazăr conţine trei aspecte clare: (1) cei bogaţi au responsabilitatea de a-i ajuta pe cei săraci în această viaţă, (2) Scriptura este suficientă pentru a ne face să ne pocăim şi să urmăm etica Bibliei şi (3) nu există nicio şansă de pocăinţă după moarte; vei primi răsplata pe care o meriţi.

Isus foloseşte o povestire populară despre viaţa de după moarte, ca un mod sugestiv de a ilustra adevărul că Evanghelia ridică pretenţii în ce priveşte vieţile şi chiar resursele noastre.