A făcut Isus toate mâncărurile curate?

Clinton Wahlen

director asociat, Institutul de Cercetări Biblice

„Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.  (Marcu 7:18,19)

Acest pasaj este citat frecvent pentru a demonstra că Isus, în Noul Testament, a eliminat deosebirea dintre cărnurile curate şi cele necurate utilizate ca aliment. Se afirmă că legile privitoare la animalele curate şi necurate din Leviticul 11 fac parte din sistemul ceremonial, nemaifiind deci obligatorii pentru creştini.

O problemă de traducere – Marcu 7:1-23 abordează strict problema curăţirii. Începe cu fariseii şi cărturarii, care-i acuză pe ucenici că desconsideră „datina bătrânilor”, mâncând cu mâinile nespălate (vers. 1-5). Isus răspunde acestor două acuzaţii pe rând (vers. 6-13 şi, respectiv, vers. 14-23), adresându-Se mai întâi fariseilor, apoi mulţimii şi, în final, ucenicilor.

Dezbaterea pe marginea versetului 19 se reduce la o problemă de traducere. Chiar şi aşa-numitele traduceri „literale” sau „cuvânt cu cuvânt”, la partea finală a versetului, vin cu o parafrază. Textul grecesc nu spune nimic despre „declararea” unor alimente ca fiind curate. Şi nu avem niciun indiciu că Marcu ar fi introdus un comentariu la ce a spus Isus1. Mai aproape de textul grecesc este NKJV, care traduce ultima parte a versetului după cum urmează: „curăţind astfel toate bucatele”. Totuşi, chiar dacă acceptăm traducerea de mai sus, înţelesul pasajului depinde, în ultimă instanţă, de răspunsul la două întrebări: (1) Ce înţelegem prin „curăţire”? şi (2) Ce înţelegem prin „bucate”?

Înţelesul „curăţirii” – Singurul loc în care Marcu mai face referire la curăţire este în pasajul legat de ritualul curăţirii leprosului (1:40-42). Alte controverse din Evanghelia după Marcu cu privire la alimente, anterioare celei din 7:18,19, nu au în vedere interdicţia biblică de a nu consuma carne necurată, ci disputa dacă tradiţiile fariseice cu privire la mâncare mai sunt obligatorii sau nu (2:13-28). Nici aici problema nu priveşte legile biblice în sine, ci interpretarea lor corectă2. După cum am văzut, controversa cu care începe capitolul nu porneşte de la mâncărurile necurate, ci de la mâinile necurate din punct de vedere ritualic. Isus a răspuns susţinând întâietatea Cuvântului lui Dumnezeu asupra tradiţiei omeneşti. Această idee este repetată în versetele 3-13. Isus o accentuează citând, în versetele 6 şi 7, din Isaia 29:13. Aceasta pregăteşte calea pentru declaraţia despre curăţire din versetul 15.

În versiunea lui Marcu, povestirea (pe care o găsim şi în Matei 15) pune în contrast ceea ce este în exterior, care nu-l poate spurca pe om (Marcu 7:15), cu ceea ce este în interior, care îl poate spurca (vers. 21,23). Astfel este foarte clar că aceste spălări exterioare curăţă doar suprafaţa lucrurilor, iar genul de spurcăciuni eliminate prin aceste spălări sunt doar unele superficiale. Din aceste motive, versetul 2 descrie mâinile necurate ca fiind „nespălate”, însemnând deci nu o murdărie fizică, ci o impuritate rituală – de aceea versetele 3 şi 4 clasifică această spălare a mâinilor la un loc cu alte ritualuri evreieşti. În contrast, versetele 20-23 pun accent pe ceea ce este în interiorul unei persoane, gândurile şi intenţiile inimii omului (Marcu 23:25,26; Evrei 4:12).

 Proporţiile necurăţiei – Pe lângă sursă (necurăţie interioară vs necurăţie exterioară), şi proporţiile necurăţiei sunt importante. Spălarea rituală are de-a face numai cu „mâinile necurate” (Marcu 7:2,5), pe când există un tip mai grav de necurăţie, care afectează toată persoana (vers. 15,18,20,23). Cuvintele folosite pentru necurăţie, koinos şi verbul aferent, koinoo, sunt neobişnuite3. Niciunul dintre aceşti termeni nu este folosit în Septuaginta, traducerea în grecească a Vechiului Testament, pentru animalele necurate din Leviticul 11 sau Deuteronomul 14. Cuvântul koinos se referă în mod normal la ce este „public” sau „obişnuit”4. Fariseii, în schimb, îl foloseau cu un sens peiorativ, pentru a denumi o stare de necurăţie cauzată de contactul cu oameni obişnuiţi, pe care îi considerau mai neglijenţi decât ei în ce priveşte luarea tuturor măsurilor de prevenire a necurăţiei rituale. De aceea versetul 4 ne spune că unii evrei, întorcându-se de la piaţă, nu se apucau de mâncat până nu se scăldau (termenul este baptizein, de unde provine românescul „a boteza”). Isus respinge această distincţie fariseică, declarând toate alimentele curate din punct de vedere ritualic5.

Semnificaţia cuvântului „bucate” – Nu trebuie să tragem în mod automat concluzia că, făcând „toate bucatele” curate, avem permisiunea de a mânca orice este considerat de unii sau de alţii a fi mâncare. Cu siguranţă nu este o scuză pentru canibalism. După cum nu este o scuză nici pentru mâncărurile necurate interzise de Vechiul Testament. La urma urmei, de ce ar accentua versetele 6-13 din Marcu 7 păzirea poruncilor lui Dumnezeu, dacă versetele 14-19 anunţă desfiinţarea legilor lui Dumnezeu cu privire la carnea curată şi necurată? Un studiu al literaturii antice sugerează că evreii nu descriu ca „bucate” lucruri considerate de ei neadecvate pentru a fi mâncate6. Astfel, este foarte puţin probabil ca referirea la „bucate” din versetul 19 să fi inclus surse necurate. Este mai rezonabil să înţelegem că este respinsă concepţia de a considera necurate mâncărurile care provin dintr-o sursă nesigură (în special de la neevrei)7. O astfel de interpretare are sens în contextul mai larg, din moment ce acest pasaj pregăteşte calea pentru descrierea lucrării lui Isus în rândul neevreilor, care urmează imediat după aceea (7:24-8:10). Ne ajută să înţelegem şi de ce ucenicilor le este greu să anticipeze un nou miracol al înmulţirii pâinilor, de care urmau să beneficieze în primul rând neevreii (8:4), şi de ce Isus îi mustră pe ucenici pentru lipsa lor de înţelegere (8:17-21), atenţionân­du-i în mod special să se ferească de „aluatul fariseilor”.

În concluzie – Isus respinge ideea că, în anumite circumstanţe, chiar şi mâncarea „curată” poate fi spurcată din punct de vedere ritualic şi nepotrivită pentru consum. El nu şterge distincţia biblică dintre carnea curată şi cea necurată. Dacă ar fi făcut-o atât de explicit, este remarcabil faptul că vorbele Lui nu au reuşit să influenţeze credinţa şi practica creştină pentru o perioadă de 200 de ani8.

Atenţionarea lui Isus este valabilă şi astăzi. Ori de câte ori conformarea exterioară la formele religioase începe să eclipseze importanţa consacrării interioare şi a supunerii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, supunere care se naşte din consacrare, influenţa aluatului fariseilor începe să se simtă, iar experienţa creştină autentică este în primejdie.

Referinţe

1 Când îşi introduce propriile comentarii, Marcu semnalează acest fapt printr-o exprimare specifică (cum face în versetele 2, 3, 11 şi 34 din acelaşi capitol). Ideea de a considera ultima frază a versetului 19 drept un comentariu al lui Marcu a fost sugerată prima oară de Origenes (Comm. Matt. 11.12.36-39). Propunerea a fost urmată de multe versiuni moderne, care pun comentariul respectiv în paranteză sau doar în afara ghilimelelor pentru a-l separa de discursul lui Isus (o excepţie notabilă la acest obicei face versiunea ASV).

2 Antiteza dintre divin şi uman este adesea regăsită în Marcu (ex. 8:33; 10:9; 11:27,30,32; 12:14)

3 În evanghelii, formele adjectivale şi verbale apar împreună doar în Marcu 7. Terminologia apare ocazional în literatura macabeeană, de exemplu, în 1 Macabei 1:47,62 sau 4 Macabei 7:6. Foarte importantă este prima referinţă, care, menţionând porcii, pare să distingă animalele necurate de cele curate care au devenit necurate din punct de vedere ritualic.

4 De exemplu: Proverbele 1:14; 2 Macabei 4:5; 9:21; Faptele apostolilor 2:44; Iuda 3 (toate în versiunea LXX).

5 Afirmaţia că preocupările pentru curăţie, în ce priveşte alimentele obişnuite, ar fi o inovaţie ulterioară ignoră dovezi importante, nu doar din sursele rabinice, dar şi din Noul Testament (vezi Luca 11:38). Pentateuhul afirmă că acele cărnuri curate provenite de la animale moarte sau sfâşiate de alte animale sunt necurate şi oricine le consumă devine necurat (Leviticul 11:40; 17:15). O serie de practici şi mai stricte erau ţinute de evreii care locuiau în Qumran (vezi 1QS V.13-14; VIII.16-18). Prin urmare, nu este greu să ne imaginăm o practică oarecum mai laxă printre farisei.

6 Când este vorba de carne necurată, sunt adăugate unele calificative (de exemplu, Josephus Flavius, Antiquitates judaicae, 4.139, „mâncare ciudată”; 4 Macabei 1:34, „orice fel de mâncare care ne este interzisă prin lege”).

7 Excepţii de la această regulă găsim în Faptele apostolilor 15:20; 1 Corinteni 10:28 (implicit în Daniel 1:8-16).

8 O scurtă examinare a interpretărilor creştine asupra subiectului mâncărurilor necurate arată că problema nu pare a fi rezolvată înainte de mijlocul secolului al III-lea. Vezi studiul lui Jiří Moskala, The Laws of Clean and Unclean Animals of Leviticus 11: Their Nature, Theology, and Rationale, Adventist Theological Society Dissertation Series, vol. 4, Berrien Springs, Michigan, Adventist Theological Society Publications, 2000), p. 31-52.

În Faptele apostolilor 10 – 11, aceeaşi preocupare pentru necurăţia rituală îl face pe Petru să ezite să-l viziteze pe Corneliu, un neevreu. Doar prin revelaţie divină a devenit clar pentru primii creştini că şi neevreii pot fi curăţiţi pe deplin doar prin credinţă şi pot primi Duhul Sfânt. Circumcizia şi cerinţele rituale evreieşti nu mai erau necesare.

Isus respinge ideea că, în anumite circumstanţe, chiar şi mâncarea „curată” poate fi spurcată din punct de vedere ritualic şi nepotrivită pentru consum.