39
A cucerit Iosua toată ţara Canaanului?
Roy E. Gane
profesor de Vechiul Testament,Andrews University
Iosua a pus stăpânire deci pe toată ţara, potrivit cu tot ce spusese lui Moise Domnul. Şi Iosua a dat-o de moştenire lui Israel, fiecăruia i-a dat partea lui, după seminţiile lor. Apoi ţara s-a odihnit de război. (Iosua 11:23)
Iosua 11:23 încheie relatarea cuceririlor armatei unite a israeliţilor, aflată sub comanda lui Iosua, afirmând că „Iosua a pus stăpânire pe toată ţara” şi a dat-o triburilor israelite de moştenire, iar „ţara s-a odihnit de război” (compară cu Iosua 21:43-45, care spune că „Domnul a dat lui Israel toată ţara”). Totuşi, capitolului 1 din Judecătorii, a fost nevoie ca triburile israelite să se lupte cu locuitorii Canaanului în diverse locuri, după moartea lui Iosua (de exemplu Judecătorii 1:1-3,9-17), anumite grupuri de neisraeliţi rămânând în ţară:
Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele dimprejurul lui, din Taanac şi satele lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Ibleam şi satele dimprejurul lui, din Meghido şi satele dimprejurul lui, aşa încât canaaniţii au izbutit să rămână în ţara aceasta. (Judecătorii 1:27; compară 29-33).
Se pare că există o contradicție între Judecătorii 1, unde scrie că triburile israelite trebuiau să continue efortul de a lua în stăpânire ţara Canaanului, și textele din Iosua 11 şi 21, conform cărora lucrarea de cucerire se încheiase.
Explicaţii pentru rămăşiţele canaanite din ţară – Conform textelor din Iosua 11 şi 21, armata unită a israeliţilor, aflată sub comanda lui Iosua, a eliminat opoziţia militară a rezidenţilor permanenţi din ţara Canaanului. Aceste pasaje nu spun că armata condusă de Iosua i-a izgonit sau i-a exterminat pe toţi locuitorii ţării, după cum poruncise Dumnezeu (Numeri 33:50-53; Deuteronomul 7:1,2,16; 20:16,17). Aceste campanii erau raiduri de neutralizare, nu cuceriri teritoriale soldate cu ocuparea imediată a teritoriilor respective de către evrei. De exemplu, Iosua 11:22 aminteşte că un grup excepţional de anachimi (sau uriaşi) a rămas în Gaza, cetate pe care seminţia lui Iuda a cucerit-o mai târziu.
Într-adevăr, Dumnezeu le spusese israeliţilor că va îndepărta popoarele Canaanului în mod treptat, dintr-un motiv practic: pentru ca animalele sălbatice (periculoase) să nu se înmulţească prea repede într-o ţară golită de locuitori (Deuteronomul 7:22). Prin urmare, era clar că rămăsese de datoria fiecărui trib să-i îndepărteze treptat pe locuitorii ţării în perioada ulterioară momentului în care armata unită avea să-și încheie lucrarea şi să fie dizolvată. Această continuare se regăsește descrisă în textul din Judecătorii 1. Dar, pentru că triburile israelite nu au îndeplinit în mod adecvat misiunea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o, ele au întâmpinat o rezistenţă continuă şi s-au confruntat cu o serie de influenţe religioase negative din partea neisraeliţilor pe care i-au lăsat în ţară (compară Numeri 33:55, 56 cu Judecătorii 2:2,3,20-23; 3:1-6).
O cucerire în două etape – Cărțile biblice Iosua şi Judecătorii vorbesc despre două etape în procesul de cucerire a ţării. Prima fază, cea de cucerire militară a fortăreţelor canaanite, a fost îndeplinită cu succes sub conducerea lui Iosua. A doua fază, cea de îndepărtare completă a locuitorilor Canaanului, a fost realizată doar în parte de către armatele fiecărei seminţii. Iosua nu le-a lăsat o sarcină atât de dificilă, însă, din pricina faptului că ei nu au dus-o cu credincioșie până la capăt, puterea armatei inamice a crescut, iar israeliţii au întâmpinat din nou o opoziţie formidabilă (Judecătorii 1). Astfel, cucerirea a fost parţial anulată.
În concluzie, nu există nicio contradicţie reală între Iosua şi Judecătorii. Iosua şi armata lui unită au cucerit Canaanul prin înfrângerea armatelor din acest teritoriu. Totuşi, triburile israelite le-au îngăduit locuitorilor ţării să rămână fără a-i distruge sau a-i alunga, astfel că aceşti neisraeliţi au putut să lupte din nou1.
Referinţe
1 Vezi Roy Gane, God’s Faulty Heroes, Hagerstown, Maryland, Review and Herald, 1996, p. 17-35.
Filistenii
Numele „filisteni” se poate recunoaşte în mai multe limbi. În ebraică sunt cunoscuţi ca pelishtim, care este tradus în engleză cu philistines [în română, filisteni – n.r.]. În izvoarele egiptene, ei sunt enumeraţi printre Popoarele Mării. Sunt îndeosebi cunoscuţi pentru rolul jucat în invadarea Egiptului de către Popoarele Mării, care au fost spulberate de faraonul Ramses al III-lea (cca 1183-1152 î.Hr.) într-o bătălie pe uscat şi pe mare, în Deltă. Scene detaliate ale acestei lupte sunt înfăţişate pe zidul exterior nordic al templului lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, vizavi de Luxor.
Originea filistenilor nu este încă sigură. Biblia afirmă că filistenii au venit din Caftor (Deuteronomul 2:23; Ieremia 47:4; Amos 9:7), care este în general identificat cu Creta. Numele de cheretiţi a fost echivalat cu cretani. Se pare că ei erau un subgrup al filistenilor care locuiau în Negev, nu departe de Ţiclag, unde a fost casa lui David, printre filisteni (cf. 1 Samuel 30:14). Cheretiţii şi peletiţii erau printre gărzile personale ale lui David, alături de 600 de gatiţi (locuitori din Gat) (cf. 2 Samuel 15:19; 20:7, 23; 1 Cronici 18:17).
O luptă dintre israeliţi şi filisteni este consemnată în 1 Samuel 4:1, la Afec. Filistenii au câştigat acea bătălie şi au capturat chivotul legământului (1 Samuel 4:17), pe care l-au înapoiat după şapte luni, deoarece Dumnezeu i-a lovit cu plăgi (1 Samuel 5:1-6:21). Mai târziu, când Samuel a devenit conducător, filistenii au atacat Israelul la Miţpa, dar Dumnezeu a acordat victoria Israelului. Cu această ocazie Samuel a ridicat o piatră memorială şi a numit-o Eben-Ezer („Piatra de ajutor”, 7:12). Filistenii nu au mai invadat Israelul în timpul vieţii lui Samuel, iar Israelul a recucerit cetăţile care fuseseră luate de filisteni (1 Samuel 7:14). (adaptare după W. E. Elwell şi B. J. Beitzel, Baker Encyclopedia of the Bible, 2 vol., Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, 1988, vol. 2, p. 1680-1682)
„Cartea lui Iosua redă pur şi simplu intrarea evreilor în Canaan, aşezarea taberei lor de bază la Ghilgal, lângă Iordan, raidurile lor iniţiale (neînsoţite de ocupare!) împotriva conducătorilor locali şi a supuşilor din sudul şi nordul Canaanului, urmate de o ocupare localizată (a) la nord de Ghilgal până la Sihem şi Tirţa şi (b) la sud de Hebron/Debir şi doar puţin mai departe. Aceasta nu este cucerirea prin măturarea întregului teritoriu cu ocupare instantanee pe care unii teologi grăbiţi ar vrea să o introducă în cartea Iosua, fără vreo justificare faptică.” (K. A. Kitchen, On the Reliability of the Old Testament, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 2003, p. 163)