Sunt divorţul şi recăsătorirea permise în Vechiul Testament?

Richard M. Davidson

profesor de Vechiul Testament,Andrews University

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o va da în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui, (…) atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăși de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului. (Deuteronomul 24:1-4)

În Deuteronomul 24:1-4, ca şi în restul Vechiului Testament, divorţul este tolerat, recunoscut, îngăduit, însă nu poruncit, recomandat sau aprobat de legislaţia divină. Majoritatea versiunilor moderne redau bine gramatica ebraică a acestei legi: Versetele 1-3 constituie descrierea condiţiilor (introduse prin „când/dacă”), în timp ce legislaţia propriu-zisă se găseşte numai în versetul 4a (introdusă prin „atunci nu va putea”). Această legislaţie interzice fostului soţ al femeii să o ia înapoi de nevastă în circumstanţele descrise de versetele 1-3. Implicaţia este clară: deși Dumnezeu tolerează divorţul, în niciun caz nu îl legiferează în acest pasaj.

Motive pentru divorţ – Deuteronomul 24:1 descrie, dar nu legalizează, circumstanţele divorţului, când un soţ nu mai este capabil să-şi iubească soţia pentru că a găsit la ea vreun cerwat dabar (literal, „goliciunea unui lucru”). Expresia pare să se refere la un anume tip de comportament grav, dezonorant, ruşinos, cum ar fi o expunere indecentă din partea soţiei, comportament asociat probabil cu activitatea sexuală, însă fără a presupune neapărat relaţii sexuale ilicite, pentru care s-ar fi primit pedeapsa cu moartea (Deuteronomul 22:22).

Deşi versetele 1-3 indică faptul că, în Israelul antic, era tolerat şi nepedepsit divorţul din motive mai puţin grave decât relaţii sexuale ilicite, în legislaţia din versetul 4, lucrurile iau o altă direcție. O formă gramaticală ebraică foarte rară1 ne oferă un indicator intern că niciun astfel de divorţ nu beneficiază de aprobarea divină. Când soţul a divorţat de soţia lui, iar ea a fost obligată să se căsătorească apoi cu altcineva, potrivit traducerii literale a versetului 4, „ea a fost făcută să se pângărească”. Această exprimare despre o femeie care „se pân­găreşte” este folosită şi în alte părţi în Pentateuh pentru adulter (Numeri 5:13,14,20)2, deşi aici ea nu este pedepsită ca atare, deoarece vina este plasată asupra primului soţ, şi nu asupra soţiei. Astfel, conform cu Deuteronomul 24:4, divorţul de parteneră pe motive mai puţin grave decât relaţiile sexuale ilicite o pune pe femeie în situaţia de „a se pângări”, adică de a comite echivalentul adulterului atunci când se va recăsători. În Predica Sa de pe Munte, Isus face explicită această nuanţă deja implicită în Deuteronomul 24:4: „cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de imoralitate sexuală, îi dă prilej să comită adulter; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat comite adulter” (Matei 5:32).

Deuteronomul 24:4, de asemenea, aduce o lumină și asupra „clauzei excepţionale” subliniate de Isus în Matei 5:32 (şi 19:9): „oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de imoralitate sexuală [porneia]”. Clauza excepţională nu se găseşte în relatările paralele din Marcu (10:11-12) şi Luca (16:18), din moment ce aceste evanghelii, ca şi Deuteronomul 24:4, nu iau în discuţie cazul adulterului sau al altui tip de relaţie sexuală ilicită, care se pedepseau, conform legii lui Moise, cu „nimicirea” sau condamnarea la moarte (Leviticul 18:29; 20:10; Deuteronomul 22:22). În Deuteronomul 24 şi în toate trei evangheliile sinoptice se înţelege de la sine că pedeapsa cu moartea, sau a fi „nimicit” din adunare, însemna o dizolvare de facto a căsătoriei. Toţi trei evangheliştii susţin că mariajul este indisolubil oricare ar fi pricina, cu excepţia adulterului sau a altor relaţii cu tangență sexuală ilicită. Ceea ce în Marcu şi în Luca este implicit devine explicit în Matei. Se pare că Matei păstrează intenţia iniţială a lui Isus pentru cititorii de după anul 30 d.Hr., când pedeapsa cu moartea pentru adulter a fost abolită în iudaism3.

Scopul legislaţiei era să protejeze personalitatea femeii – Elementul care explică scopul global al legislaţiei din Deuteronomul 24:1-4 se găseşte în plasarea acesteia în contextul mai larg al legii deuteronomice. Studiile au arătat că Deuteronomul 12 – 26 constituie o amplificare a Decalogului, dezvoltând în ordine fiecare dintre porunci. Contrar aşteptărilor, legislaţia din Deuteronomul 24:1-4 nu este paralelă cu secţiunea Deuteronomului care dez­-voltă porunca a şaptea, ci cu aceea care tratează furtul – regăsit în porunca a opta. Văzut în contextul lărgit al cărţii Deuteronomul, acest pasaj reprezintă o legislaţie al cărei scop suprem este să protejeze femeia de riscul de a fi jefuită de personalitatea, demnitatea şi respectul ei de sine. Ea împiedică bărbaţii să le trateze pe femei ca pe nişte sclave sau simple bunuri la care pot renunţa şi reveni după bunul plac. Demnitatea şi valoarea unei femei ca persoană este păstrată.

Divorţul era tolerat din cauza împietririi inimilor bărbaţilor – Practicile din Vechiul Testament, în care bărbatul avea ultimul cuvânt și astfel erau potențial abuzive, precum divorţul, trebuie privite din aceeaşi perspectivă ca şi alte instituţii, de exemplu sclavia, pe care Dumnezeu a reglementat-o prin intermediul unei legislaţii, dar nu a abolit-o în totalitate din viaţa so­cială a Israelului. Din pricina „împietririi inimilor lor”, Dumnezeu a în­găduit temporar ca anumite situaţii să continue. În acelaşi timp însă, Dumnezeu a clarificat în Geneza 1-3 şi în contextul poruncilor în sine că „de la început nu a fost aşa” (Matei 19:8). Oferind un indicator intern al dezaprobării divine faţă de divorţ, legislaţia din Deuteronomul 24:4 ne trimite înapoi către idealul divin edenic al căsătoriei care nu se destramă în timp (Geneza 2:24).

Dumnezeu Îşi descoperă marea Sa răbdare şi bunăvoinţă coborându-Se la nivelul poporului israelit şi, în acelaşi timp, chemându-l la un standard mai înalt. Deasupra acestei legislaţii ilustrative a codului lui Moise tronează principiile cuprinzătoare ale Decalogului, care, dacă ar fi fost aplicate în totalitate în domeniul sexualităţii, ar fi condus un Israel luminat înapoi la idealul edenic. Prin această tolerare și, în acelaşi timp, prin dezaprobarea clară față de inechităţile pe care le suportau femeile din pricina împietririi inimii bărbaţilor, textul din Deuteronomul 24:1-4 anticipează ziua când astfel de discriminări vor fi rezolvate prin întoarcerea la modelul edenic al căsătoriei. O astfel de zi a proclamat Isus în învăţătura Sa despre divorţ (Matei 5:32 şi 19:8-9)!

Referinţe

1 Hothpael sau reflexivul pasiv al lui tame’.

2 Printre iudei, adepţii învățătorului Şamai au identificat „goliciunea unui lucru” cu adulterul; în schimb, adepţii lui Hillel au ajuns la concluzia că cele două cuvinte se referă la două motive distincte pentru divorţ – „goliciunea”, sau adulterul, şi „un lucru”, ceea ce putea însemna orice alt aspect care îl nemulţumea pe soţ.

3 Vezi Talmudul babilonian Sanhedrin 41a.

Divorţul în Vechiul Testament este tolerat, recunoscut, în­găduit, însă nu poruncit, apre­ciat sau aprobat de legislaţia divină.

Divorţul trebuie înţeles din aceeaşi perspectivă ca şi alte instituţii vechi-testamentare, precum sclavia, pe care Dumnezeu a reglementat-o prin intermediul unei legislaţii, dar nu a abolit-o în totalitate.