Resource Book — MyBible

Michael G. Hasel

profesor de Vechiul Testament, Southern Adventist University

Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti cu desăvârșire popoarele acelea: pe hitiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi şi iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. (Deuteronomul 20:16,17)

S-au ridicat câteva probleme legate de distrugerea acestor naţiuni de către Israel, în timpul cuceririi Canaanului. Prima este o problemă de etică: De ce le-a spus Dumnezeu israeliţilor să distrugă bărbaţi, femei, copii, vite şi tot ce are suflare? A doua are legătură cu caracterul lui Dumnezeu: Cum se armonizează această acţiune cu un Dumnezeu iubitor, care ştie până şi când cade o vrabie şi care Îşi trimite Fiul ca să moară pentru omenire? Să fie adevărat că Vechiul Testament prezintă un Dumnezeu al răzbunării, în timp ce Noul Testament prezintă un Dumnezeu al iubirii şi al harului? În cele din urmă, de ce i-a folosit Dumnezeu pe israeliţi pentru a aduce la îndeplinire aceste acţiuni împotriva canaaniţilor?

Dragostea divină şi dreptatea divină – Analizând aceste pasaje, se impun nişte observaţii. Mai întâi, în cazul lui Dumnezeu, principiul iubirii nu poate fi înţeles separat de dreptate. Dragoste fără dreptate nu există. Un Dumnezeu care era nedrept nu era mai bun decât zeii capricioşi, făcuţi de oameni, la care se închinau popoarele din jur. În al doilea rând, Dumnezeu, în omnipotenţa Sa, înţelege motivaţiile inimii. Deşi, în relaţie cu oamenii, Dumnezeu este răbdător, vine un timp când dreptatea trebuie să învingă şi răul trebuie să fie eradicat. Acest act de dreptate divină a avut loc la Potop (Geneza 6–9) şi va avea loc din nou la sfârşitul timpului, când cei răi vor fi distruşi (Apocalipsa 21–22). În ambele cazuri, Dumnezeu, în dreptatea şi în dragostea Sa pentru cei care Îi sunt credincioşi, elimină răul pentru ca oamenii să trăiască în pace unul cu altul şi cu Creatorul lor.

Un timp de har – Indicaţiile din Deuteronomul 20 fac parte din legile de război formulate în acest capitol. Ele constituie instrucţiunile pe care le dă Dumnezeu israeliţilor când sunt pe punctul de a intra în Ţara Promisă. Aceste instrucţiuni trebuie înţelese în contextul acelui eveniment istoric şi în cadrul mai larg al istoriei canaaniţilor.

Timp de mai bine de 200 de ani, de când Avraam a părăsit Haranul până când Iacov a intrat în Egipt, patriarhii şi familiile lor au fost martorii lui Dumnezeu în mijlocul canaaniţilor, însă locuitorii Canaanului au refuzat să-L accepte pe Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. Astfel, distrugerea canaaniţilor este consecinţa alegerii lor de a-L respinge pe Dumnezeu şi a decăderii lor până acolo încât să practice „toate relele”, precum şi rezultatul implicit al unei vieţi trăite separat de Dumnezeu. Prin Avraam, Dumnezeu prevestise că descendenţii lui vor fi exilaţi şi oprimaţi timp de 400 de ani, înainte ca El să-i scoată din Egipt. Motivul acestei întârzieri este explicat în Geneza 15:13-16: „căci nelegiuirea amoriţilor [canaaniţilor] nu şi-a atins încă vârful”. Alte traduceri redau: „nu şi-a atins încă măsura deplină”, „nu este încă deplină”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a aşteptat secole la rând, timp în care naţiunile canaanite şi-au umplut singure cupa distrugerii, prin comportamentul lor. În cele din urmă, dreptatea lui Dumnezeu a cerut ca alegerile lor să aibă ca rezultat autodistrugerea. Distrugerea naţiunilor din Canaan nu a fost un act precipitat de răzbunare, ci rezultatul final al faptului că, după ce le-a oferit acestor popoare orice ocazie posibilă să-şi schimbe căile (vezi episodul cu Balaam din Numeri 22), un Dumnezeu milostiv şi iubitor nu a mai putut tolera, în final, răutatea lor1.

Amploarea degradării lor reiese clar din textele canaanite ce descriu practicile de închinare, care includeau sacrificii de copii şi prostituţie sacră2. Deciziile pe care le luau afectau vieţi inocente. Chiar şi femeile şi copiii erau afectaţi de profunzimea răului. Dumnezeu nu voia ca aceste atrocităţi să continue. Nu pentru că erau superiori i-a adus Dumnezeu pe israeliţi în Canaan, ci „din pricina răutăţii acestor neamuri” (Deuteronomul 9:5) au fost canaaniţii scoşi din ţara lor. Din acest motiv, Deuteronomul 20 şi texte similare arată în mod clar că Israelul trebuia să distrugă toate altarele, toţi stâlpii sacri, toți idolii şi toate chipurile cioplite ale acestor popoare, „ca să nu vă înveţe să faceţi după toate urâciunile pe care le fac ele pentru dumnezeii lor” (Deuteronomul 20:18).

Rolul Israelului – Dacă pedeapsa divină făcea parte din planul lui Dumnezeu, aceasta tot nu explică de ce S-a folosit Dumnezeu de israeliţi pentru a distruge naţiunile respective. O analiză contextuală mai largă ne arată că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să-i folosească pe israeliţi ca instrument primar de distrugere. În Exodul 23, Dumnezeu Îşi explică planul de cucerire: „Dar dacă vei asculta glasul Lui [al îngerului] şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hitiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi şi-i voi nimici” (Exodul 23:22,23).

Textul indică în mod clar că, dacă Israelul avea să asculte şi să facă tot ce spunea Dumnezeu, El avea să facă totul. El avea să-i distrugă pe duşmani. Responsabilitatea lor era să distrugă zeii amoriţilor şi „să le dărâm[e] capiştile” (Exodul 23:24). Deuteronomul 1:30 reafirmă că „Domnul, Dumnezeul vostru, care merge înaintea voastră, Se va lupta El Însuşi pentru voi, potrivit cu tot ce a făcut pentru voi sub ochii voştri în Egipt”. Exact asta făcuse Dumnezeu şi în trecut. Când israeliţii i s-au plâns lui Moise la Marea Roşie, acesta le-a răspuns: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta. (…) Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi” (Exodul 14:13,14). Într-adevăr, în Deuteronomul 7:18-22, unde se face referire la experienţa Mării Roşii, se dă exact aceeaşi promisiune: „Să nu te temi de ele! Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul, Dumnezeul tău, lui Faraon şi întregului Egipt. (…) Aşa va face Domnul, Dumnezeul tău, tuturor popoarelor de care te temi. Domnul, Dumnezeul tău, va trimite chiar şi viespi bondăreşti împotriva lor până la deplina nimicire a celor ce vor scăpa şi se vor ascunde de tine.” Dumnezeu urma să scoată din ţară aceste popoare „încetul cu încetul” (vers. 22). Acesta era planul ideal al lui Dumnezeu pentru Israel.

Războiul lui Yahwé – Dar nu le spusese Dumnezeu israeliţilor, în aceste pasaje, să distrugă cu desăvârșire acest popoare? Termenul tradus aici prin „a nimici cu desăvârşire” este ebr. cherem, care înseamnă „blestem”, sau „ceea ce se află sub interdicţie”, sau „ceea ce este destinat distrugerii”3. Dumnezeu destinase distrugerii aceste naţiuni şi zeii lor pentru că ele I se opuseseră constant, într-o manieră violentă. Deşi unii cercetători au interpretat această distrugere ca pe un „război sfânt”, el a fost mai degrabă un „război al lui Yahwé”, în sensul că Însuşi Dumnezeu era Cel care lupta împotriva forţelor răului şi care aducea la îndeplinire pedeapsa divină. Israeliţii nu aveau altceva de făcut decât să pună sub interdicţie aceste naţiuni şi tot ce le aparţinea, aceasta însemnând că trebuiau să le predea lui Dumnezeu pentru judecată. Ei trebuiau să fie complet separaţi de ele. Pentru a nu fi influenţaţi de căile nelegiuite ale acestor duşmani ai lui Dumnezeu, israeliţii nu aveau voie să ia prăzi de la ei, să facă legământ cu ei sau să se înrudească prin căsătorie cu ei. În schimb, trebuiau să colaboreze cu Dumnezeu, Conducătorul lor suprem în cadrul teocraţiei, pentru a-I aduce la îndeplinire voia.

Alegerea Israelului – În cele din urmă, cu toate că planul divin ideal era ca israeliţii să aştepte să vadă eliberarea pe care avea să le-o aducă Dumnezeu, El le-a respectat dorinţa. Ei au ales să fie cuceritori şi să-i zdrobească în război pe cei pe care nu trebuia decât să-i alunge din ţară. După ce au intrat în posesia ţării, nu au cucerit-o complet. Aşa se face că multe cetăţi şi teritorii încă erau ocupate de canaaniţi (Iosua 13:2-5; Judecătorii 1:19-35). Însă Dumnezeu le-a respectat israeliţilor alegerile şi i-a însoţit chiar şi atunci când ei au hotărât să ia problema în mâinile lor. Chiar şi în aceste condiţii, la sfârşitul vieţii, Iosua a putut să spună: „(…) amoriţii, fereziţii, canaaniţii, hitiţii, ghirgasiţii, heviţii şi iebusiţii. I-am dat în mâinile voastre (…) nu cu sabia, nici cu arcul tău. V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană” (Iosua 24:11-13).

Referinţe

1 Pentru mai multe detalii despre nelegiuirea canaaniţilor, vezi PP 492.

2 John Day, „Canaan, Religion of”, în David N. Freedman (ed.), The Anchor Bible Dictionary, 6 vol., New York, New York, Doubleday, 1992, vol. 1, p. 834, 835.

3 Pentru mai multe detalii despre termenul cherem, vezi Michael G. Hasel, Military Practice and Polemic: Israel’s Laws of Warfare in Near Eastern Perspective, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 2005, p. 26-28.

Deşi Dumnezeu este răbdător, vine un timp când dreptatea trebuie să învingă şi răul trebuie să fie eradicat.

Dumnezeu destinase distrugerii aceste naţiuni şi zeii lor pentru că ele I se opuseseră constant, într-o manieră violentă.