Ce traducere a Bibliei alegem?

Tarsee Li
profesor de Vechiul Testament,Oakwood University

Traducerea [într-o limbă modernă] presupune ţintirea unui obi­ectiv mobil care a prins viteză de-a lungul secolelor. Limba engleză cunoaşte astăzi o dezvoltare mai rapidă ca oricând înainte. Unele cuvinte au încetat să mai fie utilizate, altele şi-au schimbat înţelesul. Atunci când traducerea necesită ea însăşi o traducere, aceasta a încetat să servească scopului iniţial1.

Deşi Biblia King James este în continuare una dintre cele mai citite Biblii în limba engleză din lume, adesea limbajul său nu mai este înţeles de oamenii din zilele noastre, în special de tineri. Prin urmare, a doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut o proliferare a versiunilor moderne ale Bibliei. În timp ce majoritatea dintre ele au fost realizate de traducători şi cercetători protestanţi, romano-catolicii, care s-au bazat în trecut pe Biblia Douay (publicată în 1609), au elaborat de asemenea o serie de traduceri mo­derne: Knox Translation (1956), Revised Standard Version: Catholic Edition (1966), Jerusalem Bible (1966), New American Bible (1970-1983), New Jerusalem Bible (1985) şi African Bible (1999). Spre deosebire de Bibliile protestante, toate Bibliile catolice includ şapte cărţi adiţionale, apocrifele (Tobit, Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, 1 şi 2 Macabei şi Baruc), precum şi unele adăugiri la cărţile Daniel şi Estera. Mai mult, „Legea canonică” a Bisericii Romano-Catolice prevede ca toate versiunile Bibliei să includă şi notele explicative.

Bibliile protestante sunt, în general, fără note explicative, dar, în ultimii ani, au apărut numeroase Biblii cu explicaţii şi Biblii de studiu. Notele contro­­versate din Scofield Reference Bible (1909) au promovat în modul cel mai eficient dispensaţionalismul. Biblii de studiu mai puţin controversate sunt Thompson Chain Reference Bible (1908), New Oxford Annotated Bible with Apocrypha (1973), Life Application Bible, cu 10 000 de note explicative (1991), şi Archaeological Study Bible (2005).

O evaluare a traducerilor Bibliei

Citirea Bibliei în limbile originale nu poate fi egalată de nicio lectură a vreunei traduceri, dar atunci când acest lucru nu este posibil, cel mai bun mod de a fi cât mai aproape de ori­ginal este citirea unui număr cât mai mare de traduceri dife­rite. Avantajul folosirii diferitelor traduceri constă în faptul că, în acest fel, ne putem face o idee despre bogăţia unui cuvânt aflat în original, în greacă sau în ebraică. Mai mult, traducerile di­ferite pot oferi soluţii diferite pen­tru textele greu de înţeles.

În secolul al XX-lea, proliferarea versiunilor în limba engleză a făcut necesară analizarea cu atenţie a traducerii folosite şi a scopului în care este utilizată. În general, prefaţa sau introducerea unei traduceri explică filosofia din spatele traducerii şi, din acest motiv, este de folos citirea acesteia. În cele ce urmează, vom face o scurtă prezentare a unora dintre cele mai importante criterii pe baza cărora pot fi evaluate traducerile Bibliei.

Tipul traducerii – În primul rând, trebuie să identificăm existenţa celor două tipuri principale de traducere a Bibliei: (1) Echivalenţa formală, sau traducerea literală, încearcă traducerea textului cuvânt cu cuvânt, cât mai aproape de original, spre exemplu: KJV (1611), RV (1885), RSV (1952), NASB (1971) sau ESV (2001). (2) Echivalenţa funcţională, sau traducerea dinamică, nu acordă o atât de mare importanţă cuvintelor din original, ci sensului lor şi impactului pe care acestea l-au avut asupra cititorilor cărora le fuseseră destinate iniţial; de exemplu: NEB (1970), NIV (1978), REV (1989), GNB sau TEV (1976) şi CEV (1995).

Biblia parafrazată, care este considerată adesea un al treilea tip de traducere, este mai mult un comentariu decât o traducere. Aceasta încearcă să reformuleze în mod simplificat ideile transmise în limba originală, de exemplu: The New Testament in Modern English, de J. B. Phillips (1958), The Living Bible (1971), The Clear Word (1996), The Message (Noul Testament în 1993, Vechiul Testament în 2002). Dacă luăm textul din Coloseni 2:9, care spune: „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, îl găsim extins în versiunea The Message la: „Tot ce este dumnezeiesc se găseşte exprimat în El, astfel încât să Îl putem vedea şi auzi în mod clar. Nu este necesar un telescop, un microscop sau un horoscop pentru a ne da seama de plinătatea lui Hristos şi de deşertăciunea Universului fără El.”

Primele două tipuri de traduceri sunt efectuate, în general, de către comitete alcătuite din mai multe persoane; parafrazările sunt realizate de către o persoană cu talent literar, dar nu neapărat în limbile biblice. În ciuda faptului că traducerile cu echivalenţă funcţi­onală nu traduc cuvânt cu cuvânt, acestea încearcă să traducă fiecare unitate de înţeles şi funcţie, în timp ce o parafrază nu încearcă să facă o corespondenţă exactă în unităţi. Cu alte cuvinte, în timp ce o parafrază trebuie să redea doar ideea generală a unui pasaj, o traducere cu echivalență funcţională este delimitată prin standarde mai clare de acurateţe.

Traducerea cu echivalenţă formală. Avantajul unei traduceri formale/literale este acela că se apropie cel mai mult de textul original şi le permite cititorilor familiarizaţi cu limbile originale să vadă modul în care sunt redate dialectele locale şi expresiile oratorice. Punctul slab al unei traduceri formale este că o traducere cuvânt cu cuvânt dă naştere unor fraze mai puţin clare şi uneori poate fi înşelătoare. De exemplu, KJV traduce Tit 2:13 astfel: „Aşteptând fericita speranţă şi glorioasa arătare a marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Hristos”, separând astfel termenii „Dumnezeu” şi „Mântuitor” şi făcându-i să se refere la două persoane distincte: unul, la Tatăl şi celălalt, la Fiul. Însă, conform gramaticii greceşti, textul tradus ar fi trebuit să spună: „Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (NASB, [Cornilescu – n.r.]), arătând astfel că Isus este atât Dumnezeul, cât şi Mântuitorul nostru. Pentru un studiu profund al Bibliei, este mai bine totuşi să se aleagă una dintre traducerile cu echivalenţă formală mai recente, precum RSV, NKJV sau NASB.

Traducerea cu echivalenţă dinamică. Un avantaj al traducerii cu echivalenţă funcţională/dinamică este acela că este mai uşor de înţeles. Punctul cel mai slab este faptul că implică mai multă interpretare din partea traducătorilor, după cum denotă versiunile diferite ale mai multor pasaje biblice. Spre exemplu, în ebraică, perioada de timp din Daniel 8:14 este literalmente 2 300 „seri şi dimineţi”, şi nu „zile”. NIV a tradus „2 300 de seri şi dimineţi”, însă TEV a tradus „1 150 de zile”, bazându-se pe interpretarea că acestea sunt jertfele de seară şi de dimineaţă (şi anume 2 300 de jertfe de seară şi dimineaţă necesită 1 150 de zile). Traducerea KJV prin „zile” este tot o interpretare (şi anume o seară şi o dimineaţă înseamnă o zi), însă, în cazul ei, această interpretare este confirmată şi susţinută şi de alte texte, cum ar fi Geneza 1:5,8,13 etc.

Atunci când se ţin studii biblice pe baza unei traduceri cu echivalenţă dinamică, este bine să se aibă grijă ca traducerea să nu submineze studiul biblic. De exemplu, Bibliile NIV sau CEV nu vor fi de folos atunci când se studiază adevărul despre sanctuarul din Evrei, deoarece acestea folosesc termenul eronat „Sfânta Sfintelor”, în Evrei 9:8,12,25, în loc de „sanctuar”, care este utilizat de Bibliile REB şi NEB.

Indiferent de traducerea folosită, trebuie să se aibă în vedere faptul că nicio traducere nu este complet lipsită de interpretare. Prin urmare, pentru o înţelegere cât mai bună a Bibliei, ar trebui să cunoaştem punctele tari şi punctele slabe ale fiecărei traduceri.

 Textul-sursă – Un al doilea criteriu are în vedere sursa traducerii. Prima Biblie tradusă integral în limba engleză, cea realizată de Wycliffe (c. 1380), a fost tradusă din Vulgata, o versiune a Bibliei în limba latină, de la începutul secolului al V-lea. Vulgata a devenit Biblia de referinţă a romano-catolicismului. În timpul Contrareformei, Vulgata a fost reconfirmată de Sinodul de la Trent ca fiind singura Biblie autorizată în limba latină. Traducerile Douay-Rheims şi Ronald Knox au fost făcute după textul Vulgatei. Cu alte cuvinte, acestea sunt traduceri ale unei traduceri.

Toate versiunile Noului Testament din Bibliile de referinţă protestante, de la Biblia Tyndale până la Biblia King James, au avut ca sursă Textul Primit (Textus Receptus), datând din timpul savantului olandez Erasmus (1466–1536), care a publicat primul Nou Testament grecesc, în anul 1516. Atunci când Erasmus a redactat prima sa ediţie a Noului Testament grecesc, în anul 1515, el a avut la dispoziţie doar şase manuscrise şi, întrucât ultimele versete din Apocalipsa lipseau, le-a retradus din limba latină în limba greacă. Astăzi există peste 5 000 de fragmente de manuscrise atestate ale Noului Testament în limba greacă, iar multe dintre cele mai vechi papirusuri au fost descoperite în ultima sută de ani.

Acelaşi lucru este valabil pentru mai multe manuscrise ale Vechiului Testament. Până la descoperirea unor texte biblice din secolul al V-lea d.Hr., descoperire făcută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Gheniza2 din Cairo, cele mai vechi manuscrise ale Vechiului Testament ebraic au fost transcrise la aproximativ un mileniu după Hristos. Odată cu descoperirea papirusului Nash3, în anul 1902, şi a manuscriselor de la Marea Moartă, la începutul anului 1947, cercetătorii Vechiului Testament au intrat în sfârşit în posesia unor manuscrise care conţin fragmente ale Vechiului Testament ebraic datând dinainte de Hristos.

Valoarea principală a acestor descoperiri se găseşte în faptul că ele ne oferă o bază textuală mai amplă şi mai bună decât au avut traducătorii Bibliei KJV. Deşi vechimea unui manuscris nu implică automat şi acurateţe, trebuie acordată o atenţie deosebită manuscriselor mai vechi cu peste 1 000 de ani decât cele disponibile până acum. Majoritatea versiunilor moderne se folosesc de manuscrisele recent descoperite ale Vechiului şi ale Noului Testament.

 Traducătorul (traducătorii) – Un alt factor de luat în considerare ţine de competenţa traducătorului (sau a traducătorilor). Doar pentru că cineva publică o traducere a Bibliei, nu înseamnă automat că traducătorul este calificat pentru îndeplinirea acestei sarcini. În general, este mai indicat să se folosească traducerile efectuate de comitete autorizate decât traducerile efectuate de către indivizi.

De asemenea, toate traducerile reflectă preconcepţiile traducătorilor. Aceste preconcepţii pot fi specifice confesiunii de care aparţin traducătorii (de exemplu: evreiască, catolică, evanghelică-interconfesională etc.) sau pot fi influenţate de opiniile teologice ale acestora. Cunoaşterea convingerilor religioase ale traducătorilor este folositoare nu pentru a stabili dacă trebuie evitată sau nu acea traducere, ci pentru a o putea folosi în cunoştinţă de cauză. Chiar dacă cineva s-ar putea afla în dezacord cu o altă religie sau confesiune, i-ar putea fi totuşi utilă citirea unei traduceri făcute pentru acea credinţă anume.

 Publicul vizat – Unele traduceri ale Bibliei sunt realizate având în minte un anumit public-ţintă. Spre exemplu, autorii traducerii TEV au făcut eforturi considerabile pentru ca versiunea lor să poată fi citită de persoane a căror limbă maternă nu este engleza. În mod similar, în NEB se foloseşte engleza britanică, iar în NASB se foloseşte engleza americană. J. B. Philips a început o parafrazare a epistolelor Noului Testament pentru tinerii din biserica sa, în timpul bombardamentelor din Anglia, în al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost publicată în anul 1947 sub denumirea de Letters to Young Churches. El a continuat cu alte fragmente din Biblie şi cu ediţii ulterioare, însă, dându-şi seama că versiunea sa era utilizată pe o scară mai largă, traducerile sale de mai târziu au folosit mai puţine parafrazări şi au devenit mai puţin axate pe o anumită generaţie. Acestea sunt doar câteva exemple care ne arată ce impact poate avea efectul de vizare a unui grup-ţintă pentru traducerea Bibliei. De asemenea, cunoaşterea publicului vizat de o traducere îl ajută pe cititor să evalueze cât de adecvată este acea traducere în anumite situaţii.

 În concluzie – Nu există un înlocuitor adecvat pentru capacitatea de citire a Bibliei în limbile originale. Dar, când acest lucru nu este posibil, mai multe traduceri ar trebui să fie comparate între ele, pentru a ne asigura că textul spune acelaşi lucru în limba cititorului ca şi în limbile originale. Pentru a evalua o traducere, este folositor să ştim (1) ce tip de traducere este, (2) care a fost textul-sursă, (3) identitatea traducătorilor şi (4) publicul vizat de acea traducere.

Pentru un studiu profund al Bibliei, este mai bine să folosim o traducere literală, care se găseşte cât mai aproape posibil de textul în original (RSV, NASB, ESV, NKJV), precum şi versiuni mai dinamice, care traduc mai mult mesajele, decât cuvintele din textul original. (NIV, NEB, REB). Pentru predicare şi pentru învăţarea în biserică, ar trebui folosită o versiune cu care ascultătorii sunt familiarizaţi. Pentru momentele de consacrare personale şi familiale, poate fi folosită ocazional o parafrazare bună. Parafrazările însă ar trebui evitate la amvon sau în cadrul Şcolii de Sabat.

În cele din urmă, nu există o traducere „bună la toate”. Nicio traducere nu poate îndeplini toate cerinţele. Cu toate acestea, înţelegerea diferitelor versiuni biblice, a scopului pentru care au fost traduse şi a modului în care au fost traduse reprezintă un mijloc de a ajuta pe cineva să ştie cum să se folosească cel mai bine de ele.

 Referinţe

1 Alister McGrath, In the Beginning: The Story of the King James Bible, Hodder and Stoughton, 2001, p. 308, 309.
2 O gheniză este o cămară dintr-o sinagogă. „Gheniza din Cairo” este numele dat unei colecţii de aproximativ 280 000 de manuscrise ebraice găsite în sinagoga Ben Ezra, din Cairo.
3 Papirusul Nash conţine Decalogul şi o parte din Deuteronomul 6:4 şi datează din aprox. 100 î.Hr.

Adesea, limbajul folosit în Biblia King James nu mai este înţeles de oamenii din societatea modernă, în special de tineri.

Traducerile Bibliei: Biblia a fost tradusă în întregime în 429 de limbi, Noul Testament – în 1 144 de limbi, iar diverse pasaje din Biblie – în 862 de limbi, totalizând mai mult de 2 400 de limbi. (Statistica Societăţii Biblice, realizată în toamna lui 2007, p. 8)

Nicio traducere nu e complet lipsită de interpretare.

Majoritatea manuscriselor greceşti au fost găsite în mănăstiri, în biblioteci şi în vechile biserici din Egipt, Orientul Mijlociu sau Europa. Codex Vaticanus (secolul al IV-lea), considerat a fi cea mai veche copie existentă, aproape completă, a Bibliei greceşti, se pare că a ajuns la Roma în anul 1439, în timpul Conciliului de la Florenţa, ca dar al împăratului bizantin Ioannes al VIII-lea către Papa Eugenius al IV-lea. Unele manuscrise au fost descoperite în locurile cele mai neaşteptate. Spre exemplu, mai mult de 50 de fragmente de papirus cu scrierile Noului Testament au fost găsite în mormanele de gunoaie antice de la Oxyrhynchus, din Egipt. Konstantin von Tischendorf a găsit aproape 40 de pagini din Codex Sinaiticus (secolul al IV-lea) într-un coş de gunoi din Mănăstirea „Sf. Ecaterina”, aflată la poalele muntelui Sinai.

Mai multe traduceri bune ar trebui comparate între ele pentru a ne asigura că textul spune acelaşi lucru în limba cititorului ca şi în limbile originale.