Există greşeli în Biblie?

Frank M. Hasel
profesor de teologie sistematică,Seminar Bogenhofen

De-a lungul secolelor, cercetătorii Bibliei au recunoscut Scripturile ca fiind adevărul scris al lui Dumnezeu, iar adventiştii de ziua a şaptea li se alătură, astăzi, celor care continuă să susţină Cuvântul lui Dumnezeu. Punctul numărul 1 al doctrinelor lor fundamentale este acela că „Sfintele Scripturi reprezintă revelaţia infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul caracterului, criteriul de evaluare a experienţei, sursa autoritară a doctrinelor şi înregistrarea demnă de încredere a faptelor lui Dumnezeu în istorie”1. Deşi confirmă autoritatea divină şi veridicitatea deplină a Bibliei, adventiştii de ziua a şaptea nu susţin o perfecţiune absolută a Bibliei în ce priveşte aspectele ce ţin de elementul uman. Perspectiva aceasta se datorează modului în care înţeleg natura inspiraţiei.

Începând mai ales din perioada Iluminismului, în secolul al XVII-lea, mulţi cercetători ai Bibliei au afirmat că aceasta ar conţine o diversitate de erori – greşeli doctrinare, greşeli de natură ştiinţifică, contradicţii, discrepanţe în privinţa numelor şi a numerelor, precum şi un limbaj lipsit de precizie. Înainte de a oferi un răspuns în faţa acestor afirmaţii, este necesar să înţelegem natura Scripturii.

Scriptura este de origine divină – Potrivit propriei mărturii a Scripturii, toată Biblia este în mod real insuflată, sau inspirată, de Dumnezeu. În Vechiul Testament, din când în când, autorii susţin că au înregistrat ceea ce le-a spus Domnul, ca de exemplu: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis” (Exodul 25:1) sau „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel” (Ezechiel 32:1). David a zis: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2). S-a estimat că există aproximativ 2 600 de asemenea afirmaţii în Vechiul Testament.

Noul Testament confirmă inspiraţia divină a Vechiului Testament. Pavel a scris: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). Iar Petru a declarat că „nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Acelaşi lucru este adevărat, desigur, şi în privinţa Noului Testament. Deşi apostolii nu şi-au mărturisit sursa inspiraţiei la fel de frecvent precum au făcut-o autorii Vechiului Testament, este limpede că ei au considerat propriul mesaj ca fiind dat prin autoritate divină. Pavel, de exemplu, a scris: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13) şi „atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:13).

Pavel a adeverit, de asemenea, inspiraţia altor părţi ale Noului Testament. În 1 Timotei 5:18, el citează din ambele Testamente, denumindu-le Scripturi: „Scriptura zice: «Să nu legi gura boului când treieră bucate» şi «Vrednic este lucrătorul de pla­ta lui».” Prima parte a textului este un citat din Deuteronomul 25:4, iar cea de-a doua parte este un citat din Luca 10:7. În mod similar, Petru se referă la scrierile lui Pavel ca fiind Scripturi, atunci când afirmă că, în epistolele lui Pavel „sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nesta­tornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:15,16). Pe scurt, Biblia este în mod clar de origine divină.

Elementul uman în Scriptură – Deşi Scriptura a fost dată prin inspiraţie divină, autorii cărţilor biblice nu au fost simple instrumente de scris pentru Dumnezeu. Ei au scris cele 66 de cărţi în stilul, limba şi mentalitatea specifice lor, sub călăuzirea Duhului Sfânt. În consecinţă, toate cărţile Bibliei poartă amprenta paternităţii umane. Multe cărţi au ca titlu numele autorului uman, iar mulţimea referinţelor istorice şi a legăturilor literare cu perioadele şi circumstanţele în care au fost scrise aceste cărţi „dau Bibliei un chip foarte omenesc”2. Unele cărţi, precum 1 şi 2 Împăraţi, 1 şi 2 Cronici şi Evanghelia după Luca, conţin dovezi privind documentarea istorică (1 Împăraţi 22:39,45; 1 Cronici 29:29; Luca 1:1-4); unii dintre autorii biblici au citat chiar şi scriitori păgâni (Faptele apostolilor 17:28), iar cel puţin un autor, şi anume Iuda, pare să se refere la o scriere pseudepigrafică (Iuda 14,15). În continuare sunt prezentate câteva elemente ale acestui „chip omenesc” al Bibliei:

Limbajul – Atunci când ne raportăm la afirmaţiile din Biblie, trebuie să ne amintim că, pentru descrierea anumitor lucruri, autorii biblici au folosit în mod frecvent un limbaj cotidian, obişnuit, neştiinţific. De exemplu, au vorbit despre răsăritul (Numeri 2:3; Iosua 19:12) şi apusul soarelui (Deuteronomul 11:30; Daniel 6:14), adică au folosit un limbaj popular (aşa cum se văd lucrurile), mai degrabă decât unul ştiinţific. În plus, nimeni nu ar trebui să confunde o convenţie socială cu o afirmaţie ştiinţifică. Nevoia de precizie ştiinţifică variază în funcţie de contextul în care este făcută o anumită afirmaţie. Prin urmare, lipsa preciziei nu poate fi echivalată cu lipsa de veridicitate3.

Formele literare – Scriitorii Bibliei au folosit şi o serie întreagă de forme literare, precum poezia, parabolele, metaforele, simbolurile etc. Numeroase cărţi biblice, în special dintre cele ale Vechiului Testament, sunt naraţiuni istorice; alte cărţi conţin texte juridice, proverbe sau profeţii apocaliptice. Întrucât diversele tipuri de material literar necesită metode de interpretare oarecum diferite, distingerea acestor forme literare diferite din Scriptură ajută la evitarea interpretărilor eronate.

Obiceiurile antice – Numeroase pasaje biblice oglindesc obiceiuri antice a căror cunoaştere ar putea fi de mare ajutor pentru interpreta­rea unui text biblic. De exemplu, în perioadele străvechi era un lucru obişnuit ca o persoană să fie cunoscută sub mai multe nume (Edom/Esau; Ghedeon/Ierubaal); în ceea ce priveşte înregistrarea domniei regilor, existau diferite metode de calcul4.

Transmiterea manuscriselor biblice – Este un fapt bine cunoscut că toate manuscrisele biblice autografe, adică cele care poartă semnătura autorilor lor, s-au pierdut. Deşi evreii au fost extrem de atenţi în copierea manuscriselor biblice, o serie de greşeli minore s-au strecurat în text în cursul procesului de transmitere şi de copiere a ma­nuscriselor biblice5. Totuşi aces­te greşeli sunt atât de lipsite de importanţă, încât nici măcar o singură persoană sinceră nu poate fi determinată să greşească ori să se rătăcească din cauza lor (1SM 16). „Domnul a conservat această Carte sfântă, în forma sa actuală, prin propria-I putere miraculoasă”, scrie Ellen White (1SM 15). În mod real, Biblia este documentul antic cel mai bine transmis şi cel mai bine păstrat. Nicio altă scriere antică nu a fost păstrată atât de bine ca Biblia, în condiţiile în care unele copii au fost datate la doar câţiva ani faţă de perioada în care au fost scrise cărţile originale.

Cu toate acestea, există o serie de diferenţe sau discrepanţe în textele ebraice şi greceşti existente, documente pe care se bazează traducerile Bibliei pe care le avem. De exemplu, Vechiul Testament conţine un anumit număr de discrepanţe numerice cu referire la aceleaşi evenimente sau lucruri prezentate în cărţile 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. În 2 Samuel 8:4, se spune că David ar fi luat 1 700 de călăreţi de la Hadadezer, în timp ce în 1 Cronici 18:3,4, numărul dat este de 7 0006. Conform textului din 1 Împăraţi 4:26, Solomon avea 40 000 de iesle pentru cai, însă în 2 Cronici 9:25 scrie că avea doar 4 000 de iesle. Trecând în Noul Testament, în Matei 27:54, centurionul roman spune: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”, însă, în Luca 23:47, este citat că ar fi zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!”7. În Faptele apostolilor, Ştefan le-a spus iudeilor că Avraam a cumpărat peştera Macpela cu o anumită sumă de bani, de la fiii lui Hamor din Sihem (Faptele apostolilor 7:16). Totuşi, potrivit cărţii Geneza, Avraam a cumpărat peştera de la Efron Hititul (Geneza 23:8), iar cel care a cumpărat o bucăţică de pământ de la fiii lui Hamor din Sihem a fost Iacov (Geneza 33:19)8.

Unele dintre aceste discrepanţe pot avea explicaţii perfect valabile; altele s-ar putea datora greşelilor făcute de copişti sau limitelor omeneşti. Ellen White a scris: „Unii ne privesc cu o mină gravă şi spun: «Nu credeţi că traducătorii sau copiştii ar fi putut face greşeli?» Tot ce se poate (…) Nicio greşeală nu va afecta însă vreun suflet şi nu va fi un obstacol decât pentru cei care caută pricină în cele mai clare adevăruri descoperite” (1SM 16). Pot oare astfel de discrepanţe neînsemnate să ne distrugă încrederea în Biblie? Nu. Asta dacă nu susţinem teoria inspiraţiei verbale a Scripturii, potrivit căreia „toate cuvintele şi toate construcţiile verbale sunt inspirate de Dumnezeu”9. Ca adventişti de ziua a şaptea, noi nu susţinem această teorie. „Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci oamenii care au scris-o. Inspiraţia acţionează nu asupra cuvintelor sau expresiilor autorului, ci asupra autorului însuşi care, sub influenţa Duhului Sfânt, este umplut cu gânduri” (1SM 21). Ellen White a mai declarat că Dumnezeu, „prin Duhul Său cel Sfânt, a pregătit oameni şi i-a înzestrat pentru a prelua lucrarea Sa. El le-a călăuzit mintea în procesul de selecţie a ceea ce trebuie spus sau scris” (1SM 26; GC v-vi; cf. 1SM 36, 37; 3SM 51, 52). Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea unor discrepanţe sau a lipsei de precizie în privinţa detaliilor minore ale textului. Dar acestea sunt detalii care, dacă ar fi ignorate, nu ar altera nici nivelul general de încredere faţă de mesajul care conţine respectivele date istorice şi nici veridicitatea mesajului teologic.

 Veridicitatea istorică a Scripturii – Chiar dacă admitem posibilitatea unor discrepanţe, aceasta nu înseamnă că nu putem avea încredere în Biblie atunci când vorbeşte despre evenimente istorice sau despre adevăruri ştiinţifice. Prezenţa discrepanţelor în Biblie nu permite punerea sub semnul întrebării a caracterului istoric al primelor unsprezece capitole din Geneza, al biografiilor patriarhilor sau al evenimentelor relatate în scrierile profeţilor ori în evanghelii. Credinţa creştină este o credinţă cu caracter istoric, în sensul că depinde, mai presus de toate, de ceea ce s-a întâmplat în mod real (cf. 1 Corinteni 15:12-22). Prin urmare, aspectele istorice ale Scripturii nu pot fi separate de conţinutul lor teologic. De fapt, „a elimina din Biblie aspectul istoric este totuna cu a elimina dovada credincioşiei lui Dumnezeu”10, pentru că Dumnezeu acţionează în istorie. Ştim din Noul Testament că Isus Hristos şi apostolii au considerat veridice evenimentele istorice înregistrate în Vechiul Testament (Matei 19:4,5; 24:37; Faptele apostolilor 24:14; Romani 15:4), întrucât evenimente istorice precum Facerea lumii, Potopul şi Exodul sunt o parte a istoriei mântuirii, revelată în Scriptură.

Infailibilitatea Scripturii – În ciuda imperfecţiunilor şi a discrepanţelor din Biblie, adventiştii de ziua a şaptea cred că „Sfânta Scriptură este revelaţia infailibilă a voinţei [lui Dumnezeu]”11. Întrebarea este însă ce anume dorim să spunem prin această afirmaţie.

În sânul creştinismului, Biserica Ortodoxă crede că primele şapte concilii generale ale bisericii au fost infailibile; Biserica Romano-Catolică susţine că papa este infailibil atunci când vorbeşte ex cathedra; iar protestanţii conservatori, la rândul lor, recunosc Scriptura ca fiind infailibilă în probleme de credinţă şi practică, deşi unii merg şi mai departe în privinţa infailibilităţii Bibliei, susţinând că manuscrisele originale ale Bibliei trebuie să fi fost infailibile în orice aspect, indiferent dacă este vorba despre detalii istorice, cronologice sau ştiinţifice etc.

Adventiştii de ziua a şaptea cred în infailibilitatea Scripturii, în sensul că Dumnezeu, prin darul profeţiei, a descoperit lumii adevărul şi voinţa Sa, fără erori. „Cuvântul lui Dumnezeu este plin de promisiuni valoroase şi de sfaturi utile. Este infailibil; Dumnezeu nu poate să greşească” (FLB 27). Totuşi infailibilitatea nu înseamnă că autorii evangheliilor nu pot să relateze în mod diferit cuvintele şi acţiunile lui Isus. Aşa cum martorii prezenţi într-un tribunal descriu oarecum diferit acelaşi eveniment, şi în evanghelii găsim uneori relatări întrucâtva diferite ale aceloraşi evenimente. Infailibilitatea nu înseamnă nici faptul că autorii cărţilor biblice ar fi fost incapabili să greşească sau că ar fi înţeles pe deplin tot ceea ce au scris; nu înseamnă nici că ei nu ar fi putut să folosească informaţii generale sau de ordin istoric atunci când au înregistrat în scris mesajele lui Dumnezeu. Şi totuşi, în ciuda oricăror posibile discrepanţe din Scriptură, Biblia rămâne mai departe Cuvântul lui Dumnezeu.

Ellen White şi autenticitatea Scripturii – Ellen White a afirmat în repetate rânduri despre Cuvântul lui Dumnezeu că este „un sfătuitor lipsit de greşeală, o călăuză infailibilă” (FE 100) şi „un standard corect” (MH 462). Oare asta înseamnă că ea a crezut că Biblia este ferită de greşeală? Chiar dacă Ellen White a apărat cu tărie infailibilitatea Bibliei, ea nu a folosit niciodată cuvintele infailibil sau ineranţă. „Biblia”, a spus ea, „nu ne-a fost dată într-un limbaj supraomenesc. Isus a îmbrăcat natura umană pentru a ajunge la om acolo unde se afla acesta. Biblia trebuia să fie dată în limbajul omenesc. Iar orice este omenesc este nedesăvârşit. Acelaşi cuvânt poate avea semnificaţii diferite; nu există câte un cuvânt pentru fiecare idee distinctă (1SM 20). Ea a afirmat totuşi că Biblia este, fără doar şi poate, caracterizată prin „frumuseţea simplă a limbajului” şi prin „fidelitate” (YI, 7 mai 1884; cf. LHU 127). Ellen White nu a idolatrizat Scriptura: pentru ea, doar Dumnezeu era infailibil (Letter 10, 1895, în 1SM 37). În acelaşi timp, ea a crezut cu tărie în „veridicitatea Cuvântului Său” (Letter 10, 1895, în 1SM 37) şi în „caracterul demn de încredere” al acestuia (ST, 1 octombrie 1894).

Cum abordăm textele dificile?

Ce facem atunci când dăm peste pasaje biblice în care sesizăm lucruri ce par a fi greşeli? Autorii biblici recunosc ei înşişi, fără vreo stânjeneală, că în Scripturi există „unele lucruri greu de înţeles” (2 Petru 3:16) şi, după cum am precizat anterior, chiar există unele discrepanţe atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Provocarea ridicată de astfel de pasaje dificile din Biblie a fost recunoscută, de-a lungul secolelor, de cercetători de seamă. Chiar dacă multe dintre discrepanţe şi contradicţii dispar în faţa unei cercetări atente, făcute de o minte fără prejudecăţi, anumite probleme persistă. Una este să recunoşti sincer existenţa acestor dificultăţi, ca dileme ce rămân fără răspuns, şi cu totul altceva este să pretinzi că Scriptura greşeşte categoric. Cea de-a doua perspectivă este o judecată de valoare asupra Scripturii, în timp ce prima perspectivă arată că suntem conştienţi de limitele înţelegerii noastre umane şi că recunoaştem faptul că oamenii nu sunt omniscienţi, ci depind de informaţii suplimentare şi de iluminarea oferită de Duhul Sfânt în procesul înţelegerii spirituale asupra diverselor lucruri (cf. 1 Corinteni 1:18-20; 2:12-14).

Identificarea dificultăţilor – Atunci când abordăm dificultăţile din Scriptură, trebuie să ne amintim că multe dintre aşa-zisele greşeli nu sunt rezultatul revelaţiei lui Dumnezeu, ci al răstălmăcirii făcute de oameni. S-a subliniat că „numeroase opinii contradictorii referitoare la învăţăturile Bibliei nu se nasc din vreo lipsă de claritate a Cărţii înseşi, ci din orbirea şi din prejudecăţile interpreţilor. Oamenii ignoră declaraţiile clare ale Bibliei, pentru a-şi urma propria raţiune pervertită” (RH, 27 ianuarie 1885). Prin urmare, adeseori, problema nu depinde de textul biblic, cât mai degrabă de interpret.

O serie de greşeli aparente din anumite versiuni ale Bibliei pot fi consecinţa unor traduceri incorecte sau înşelătoare ale cuvintelor din textul original. În mod ideal, cineva ar trebui să cunoască limbile biblice pentru a fi în stare să studieze Biblia în limbile ebraică, aramaică şi greacă. Întrucât, în majoritatea cazurilor, acest ideal rămâne neîmplinit, cel care studiază Biblia ar trebui să compare câteva traduceri bune înainte de a ajunge la vreo concluzie. Parafrazări îmbogăţite, de genul The Clear Word sau The Message, nu sunt traduceri şi nu ar trebui să fie folosite în studierea Bibliei; în schimb, ele ar putea fi utile pentru o lectură devoţională.

 Onestitate – Atunci când avem de-a face cu un pasaj dificil din Scriptură, este bine să îl abordăm cu o francheţe deplină. Dumnezeu iubeşte „curăţia de inimă” (1 Cronici 29:17). Acest lucru implică, înainte de toate, ca noi să recunoaştem o dificultate şi să nu încercăm să o muşamalizăm sau să fugim de ea. O persoană sinceră are o minte deschisă faţă de mesaj şi faţă de conţinutul textului studiat. În plus, onestitatea include dispoziţia de a folosi metodele potrivite pentru cercetare. Pentru a înţelege şi a explica aşa cum trebuie Cuvântul lui Dumnezeu, nu putem folosi metode seculare bazate pe premise ateiste, care sunt opuse Cuvântului lui Dumnezeu.

 Abordarea dificultăţilor cu un spirit de rugăciune – Rugăciunea nu este un înlocuitor al muncii serioase şi al studiului aprofundat. Însă, prin rugăciune, noi mărturisim dependenţa noastră de Dumnezeu pentru înţelegerea Cuvântului Său. Este o dovadă de umilinţă să recunoaştem că Dumnezeu şi Cuvântul Său depăşesc raţiunea noastră umană şi înţelegerea noastră actuală. Aşezaţi pe genunchi, putem să cerem călăuzirea Duhului Sfânt şi să obţinem o perspectivă nouă asupra textului biblic, perspectivă pe care nu am fi avut-o dacă ne-am fi considerat mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu.

 Explicarea Scripturii cu Scriptura – Deoarece Dumnezeu este autorul ultim al Scripturii, este de presupus că există o unitate esenţială între diversele părţi ale acestei cărţi. Conform acestei ipoteze, abordarea aspectelor problematice din Scriptură se face tot cu Scriptura. Cea mai bună soluţie pentru dificultăţile din Biblie se găseşte chiar în Biblie. Nu există vreo explicaţie mai bună decât atunci când Scriptura este explicată cu Scriptura. Aceasta înseamnă că trebuie să comparăm un text cu altul, ţinând cont de contextul biblic şi pornind de la afirmaţiile mai clare ale Bibliei spre cele mai puţin clare. Altfel spus, folosim pasajele clare ale Scripturii pentru a aduce lumină asupra acelor afirmaţii care sunt mai greu de înţeles.

 Răbdare – Deşi toate aspectele menţionate mai sus ne pot ajuta să abordăm cu încredere orice dificultate a Scripturii, ele nu ne vor conduce întotdeauna la o soluţie uşoară sau rapidă. Trebuie să fim hotărâţi ca, indiferent cât de mult timp sau studiu sau analiză ar fi necesare, să ne străduim cu răbdare să găsim o rezolvare. În acelaşi timp, pe măsură ce ne confruntăm cu dificultăţile din Scriptură, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra punctelor principale şi să nu ne pierdem printre dificultăţi. Iar dacă unele probleme sfidează în mod constant chiar şi eforturile noastre cele mai serioase de a le soluţiona, nu ar trebui să ne descurajăm. Este interesant de observat că una dintre caracteristicile credincioşilor, în vremea sfârşitului, este răbdarea (Apocalipsa 14:12). Şi, parţial, răbdarea aceasta înseamnă tocmai capacitatea de a trăi cu întrebări la care nu avem răspuns şi de a rămâne totuşi loiali Cuvântului lui Dumnezeu, care, la urma urmei, s-a dovedit a fi demn de încredere.

 În concluzie – Există greşeli în Biblie? Dacă prin greşeală înţelegem că Scriptura susţine erori sau că este failibilă şi nedemnă de încredere din punct de vedere istoric, atunci răspunsul la întrebare este „nu”. Biblia este revelaţia infailibilă a lui Dumnezeu cu privire la adevărul şi voinţa Sa. Multe dintre aşa-zisele „probleme” ale Bibliei ţin, adeseori, mai degrabă de interpretul textului biblic decât de textul în sine. În plus, în special odată cu apariţia abordării critice a Bibliei, credibilitatea istorică a acesteia a fost confirmată adeseori prin noi descoperiri în domeniul arheologiei sau al altor ştiinţe. Presupunerea că Biblia ar conţine greşeli poate fi exploatată greşit şi destul de uşor, ajungându-se la idei cum ar fi aceea că Dumnezeu face greşeli sau că le-a pus chiar El în Biblie, ceea ce nu este adevărat. Discrepanţele şi imperfecţiunile din Scriptură se datorează slăbiciunilor omeneşti.

Nu este nicio îndoială că în Biblie se găsesc afirmaţii intrigante sau chiar discrepanţe. Însă niciuna dintre aceste discrepanţe nu afectează negativ învăţătura sau credibilitatea istorică a Scripturii. Putem să avem încredere deplină că Biblia pe care o avem la dispoziţie astăzi este adevărul lui Dumnezeu, care poate să dea oricărei persoane doritoare înţelepciunea care duce la mântuire.

Referinţe

1 „Fundamental Beliefs”, Seventh-day Adventist Yearbook, 2007, Silver Spring, Maryland, General Conference of Seventh-day Adventists, 2007, p. 5.
2 Peter M. van Bemmelen, „Revelation and Inspiration”, în Raoul Dederen (ed.), Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Hagerstown, Maryland, Review and Herald, 2000, p. 35.
3 Cf. Noel Weeks, The Sufficiency of Scripture, Edinburgh, The Banner of Trust, 1988, p. 32.
4 Timp de peste 2 000 de ani, cronologia ebraică a ridicat dificultăţi serioase pentru cercetătorii Vechiului Testament. Datele specifice unui anumit regat [Iuda sau Israel] nu puteau fi armonizate cu datele celuilalt regat. După mulţi ani de cercetare minuţioasă a acestor contradicţii aparent lipsite de orice soluţie, teologul adventist Edwin R. Thiele a reuşit să rezolve această problemă, rezultatele concretizându-se în cartea The Mysterious Numbers of the Hebrew Kings, ediţia a III-a, Grand Rapids, Michigan, Zondervan, 1983, care s-a bucurat de o largă recunoaştere şi apreciere.
5 Cf. Paul D. Wenger, A Student’s Guide to Textual Criticism of the Bible, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, 2006.
6 Pentru o explicaţie a acestei probleme, vezi Gleason L. Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties, Grand Rapids, Michigan, Zondervan, 1982, p. 184.
7 Cu privire la această problemă se poate consulta Archer, p. 346-356.
8 Pentru o serie de potenţiale explicaţii, vezi Walter C. Kaiser, Jr., Peter H. Davids, F. F. Bruce şi Manfred T. Brauch, Hard Sayings of the Bible, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, 1996, p. 521, 522 și Archer, p. 379-381.
9 Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, 1984, p. 1139.
10 Weeks, p. 50.
11 Punctul fundamental de doctrină nr. 1 (sublinierea autorului).

Termenul „pseudepigrafic” se referă la acele scrieri ebraice antice care nu sunt incluse în canonul Vechiului Testament sau printre scrierile apo­crife atribuite în mod fals unor persoane renumite, ca, de exemplu, Enoh, Avraam, Ezra etc.

„În opoziţie cu teoria inspiraţiei verbale, adventiştii de ziua a şaptea cred, în general, în inspiraţia gândurilor autorului biblic. Oricum, lucrul acesta nu înseamnă că nu au fost importante cuvintele. În numeroase ocazii, profeţilor le-au fost spuse exact cuvintele pe care trebuiau să le scrie. Călăuzirea Duhului Sfânt nu a anulat gândirea şi procesul de redactare ale autorilor biblici, ci a însemnat o supraveghere a procesului scrierii cu scopul de a maximiza claritatea ideilor şi de a preveni, dacă era cazul, distorsionarea revelaţiei sau transformarea adevărului divin într-o minciună.” (Fernando Canale, „Revelation and Inspiration”, în G. W. Reid [ed.], Understanding Scripture, Silver Spring, Maryland, Biblical Research Institute, 2006, p. 65)

„Atunci când citim Scriptura, nu ar trebui să ne aşteptăm la o acurateţe desăvârşită. Imperfecţiunile şi inexactităţile pe care le găsim în Biblie ne slujesc drept dovezi ale caracterului său istoric.” (Fernando Canale, The Cognitive Principle of Christian Theo­logy, Berrien Springs, Michigan, Andrews University, Lithotech, 2005, p. 464)

Adventiştii de ziua a şaptea cred în infailibilitatea Scripturii, în sensul că Dumnezeu, prin darul profeţiei, a descoperit lumii adevărul şi voinţa Sa în mod corect.

Adeseori, problema nu ține de textul biblic, ci de interpret.

Pe genunchi, obţinem o perspectivă nouă asupra textului biblic, pe care nu am fi avut-o dacă ne-am fi considerat mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu.