De ce au unii creştini o Biblie mai mare, cu mai multe cărţi?

Peter M. van Bemmelen
profesor emerit de teologie, Andrews University

Cele trei secţiuni majore ale creştinismului – ortodoxismul, catolicismul şi protestantismul – sunt de acord cu privire la cuprinsul canonului Noului Testament, dar au perspective diferite în ce priveşte numărul de cărţi cuprinse în canonul Vechiului Testament. În timp ce protestanţii acceptă 39 de cărţi, catolicii acceptă 46 de cărţi plus nişte adaosuri la cărţile Daniel şi Estera. Protestanţii se referă la cele 7 cărţi adiţionale ca apocrife, în timp ce romano-catolicii le numesc deuterocanonice. Orto­doxismul a introdus un număr chiar mai mare de apocrife în canonul Vechiului Testament.

Cărţile apocrife – Întrucât aceste cărţi nu sunt incluse în multe dintre Bibliile protestante, ar fi ne­cesar să le enumerăm. Primele sunt două cărţi narative, numite Cartea lui Tobit şi Cartea Iuditei. De natură similară sunt şi trei adaosuri la cartea lui Daniel (Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel, Rugăciunea lui Azaria şi cântarea celor trei tineri). Sunt şase adaosuri la cartea Estera, dar nu li se dau nume separate. Apoi sunt două cărţi ale înţelepciunii, intitulate Înţelepciunea (lui Solomon) şi Eclesiasticul (a nu se confunda cu Eclesiastul), ultima cunoscută şi ca Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah (sau simplu Sirah). Urmează Cartea lui Baruh şi două cărţi ale Macabeilor. Ultima descrie, din două perspective dife­rite, revolta evreilor împotriva lui Antiochos al IV-lea Epiphanes, în secolul al II-lea î.Hr. Uneori sunt menţionate alte cărţi printre apocrife, precum 1 şi 2 Ezra sau Rugăciunea lui Manase, dar acestea nu sunt incluse în canonul Vechiului Testament romano-catolic.

Perspectivă istorică de ansamblu

Deşi sunt multe păreri cu privire la data când a fost finalizat, printre evrei, canonul Vechiului Testament, există dovezi solide că Scripturile ebraice, considerate sacre de evrei pe timpul lui Hristos şi al apostolilor, conţineau aceleaşi cărţi care sunt şi în canonul protestant de astăzi. Nici la evrei şi nici în canonul protestant nu sunt cuprinse apocrifele. Cum au ajuns atunci să fie incluse în canonul biblic romano-catolic? Procesul prin care s-a ajuns aici este dificil de urmărit cu exactitate, dar avem suficiente dovezi pe baza cărora să găsim indicii cu privire la modul în care s-a ajuns la aceste diferenţe.

Referiri la cărţile apocrife – Primul lucru major cu care trebuie să începem este că nu există nicio citare a apocrifelor în evanghelii sau în orice altă carte a Noului Testament, în timp ce avem citări sau referiri la aproape toate cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament, de multe ori acestea fiind denumite Scripturi. În scrierile creştine din secolul al II-lea, sunt câteva citări din apocrife sau aluzii la ele, dar, cu câteva excepţii, nu sunt numite Scripturi. Majoritatea acestor citări sau aluzii sunt luate din trei cărţi: Înţelepciunea lui Solomon, Tobit şi Eclesiasticul.

Lista lui Melito – Este extrem de important faptul că cea mai veche listă a cărţilor Vechiului Testament redactată de un scriitor creştin, Melito, care a fost episcop de Sardis în a doua jumătate a secolului al II-lea, nu conţine apocrifele. El a mers în Răsărit „pentru a se pune la curent cu cărţile Vechiului Testament”, pe care le enumeră mai jos:

Cele cinci cărţi ale lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul; Iosua, Judecătorii, Rut, cele patru cărţi ale Împăraţilor [acum numite 1-2 Samuel, respectiv 1-2 Împăraţi – n.a.], cele două ale Cronicilor, cartea Psalmilor lui David, Proverbele lui Solomon, numită, de asemenea, cartea Înţelepciunii [a nu se confunda cu cartea apocrifă Înţelepciunea – n.a.], Eclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, cărţile profeţilor Isaia, Ieremia şi ale celor 12 incluşi într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Ezra [Ezra şi Neemia – n.a.]1.

Deşi această listă conţine o mică diferenţă în ce priveşte ordinea cărţilor, ea este identică cu lista cărţilor Vechiului Testament din Bibliile protestanţilor. Singura excepţie e dată de lipsa cărţii Estera din lista lui Melito.

Citări din apocrife la părinţii bisericeşti – Începând cu sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., se observă că unele cărţi apocrife încep să fie citate din ce în ce mai frecvent şi uneori sunt numite Scripturi. Spre exemplu, Clemens din Alexandria (150-215) tratează cărţile apocrife Eclesiasticul, Cartea lui Tobit şi Înţelepciunea ca fiind Scripturi. În secolele al III-lea şi al IV-lea, un număr de scriitori creştini, atât din Răsărit (de limbă greacă), cât şi din Apus (de limbă latină) au urmat şi ei practica aceasta. Ce a cauzat o astfel de schimbare în atitudine faţă de apocrife? Nu găsim un răspuns uşor şi concret la această întrebare. O teorie susţine că evreii din Alexandria au acceptat apocrifele ca fiind parte din Vechiul Testament grecesc (Septuaginta) în contrast cu Vechiul Testament ebraic, al evreilor din Palestina. Se crede că teologi creştini, cum ar fi Clemens din Alexandria, ar fi primit de la evreii alexandrini acest canon extins al Vechiului Testament.

Oricum, dovezile disponibile sugerează că evreii din Alexandria aveau acelaşi canon cu cei din Palestina. Filosoful evreu Philon (20 î.Hr. – 50 d.Hr.), cel mai de seamă dintre învăţaţii evrei din Alexandria, nu citează nici măcar o dată din apocrife. Atunci de ce unii scriitori creştini din secolele al III-lea şi al IV-lea încep să citeze apocrifele ca parte a canonului Vechiului Testament? Şi ce a dus la o acceptare relativ generală a apocrifelor în canon începând cu secolul al IV-lea?

Includeri ale apocrifelor în Septuaginta – Se pare că la includerea apocrifelor în Septuaginta au contribuit un număr de factori. Este foarte important să înţelegem că, în secolele de început ale creştinismului, nu exista o Biblie sub forma unui singur volum, aşa cum o avem noi astăzi. Fiecare carte era scrisă individual, pe suluri, şi era nevoie de multe suluri pentru a avea o colecţie de cărţi ale Bibliei, sau, cum am spune în zilele noastre, o Biblie. De aceea, era relativ uşor să amesteci o apocrifă printre cărţile canonice. O altă posibilitate este aceea ca o minte păgână malefică să fi infiltrat în creştinism teorii străine în perioada în care acesta a înlocuit religia păgână ca religie de stat în Imperiul Roman, în secolele al IV-lea şi al V-lea. Dovezi în sensul acesta se găsesc în cărţile apocrife, unde cititorul poate observa istorisiri şi învăţături compatibile cu gândirea păgână. Septuaginta a devenit Scriptura universală folosită de creştinism şi, deseori, credincioşii o considerau mai inspirată decât Scripturile ebraice, care erau folosite de iudei. O asemenea situaţie se poate vedea în cazul disputei dintre părinţii bisericeşti Hieronymus (342-420 d.Hr.) şi Augustinus (354-430 d.Hr.).

Hieronymus, care fusese născut în Italia, şi-a petrecut o mare parte din viaţă în Palestina, unde a devenit un bun cunoscător al limbii ebraice. În anul 382, la un sinod din Roma, organizat sub conducerea Papei Damasus I (304-384 d.Hr.), s-a emis o declaraţie referitoare la canonul Sfintelor Scripturi, care includea cărţile apocrife Înţelepciunea, Eclesiasticul, Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei şi cele două cărţi ale Macabeilor. Declaraţia este o parte din aşa-numitul „Decret al lui Damasus”2. Acesta este primul sinod catolic care a inclus cărţile apocrife în canonul Vechiului Testament.

Damasus i-a cerut lui Hieronymus, care i-a fost secretar între anii 382 şi 384, să facă o nouă traducere a Vechiului Testament în limba latină. Hieronymus, care, după moartea lui Damasus, s-a întors în Palestina, a dedicat mulţi ani îndeplinirii acestei sarcini. El a decis ca traducerea lui să fie făcută după textul original din limba ebraică, şi nu după textul grecesc. Când Augustinus a aflat despre acest lucru, l-a sfătuit pe Hieronymus să dea întâietate pentru traducere textului grecesc al Septuagintei, pentru că „are autoritatea cea mai mare”3. Hieronymus, care cunoştea ambele texte, atât pe cel grecesc, cât şi pe cel ebraic, l-a contrazis. El era convins că acele cărţi care nu se găseau în Scripturile ebraice „trebuie să fie plasate în rândul scrierilor apocrife”4. Însă Augustinus, care era episcop de Hippo, în nordul Africii, a avut un rol important în conducerea celui de-al treilea Conciliu de la Cartagina, din 397 d.Hr., care a votat declaraţia „Canonul Sfintelor Scripturi”, ce a inclus aceleaşi cărţi apocrife pe care le menţiona declaraţia emisă de sinodul de la Roma din 382 d.Hr. Acestea şi alte declaraţii asemănătoare au ajuns să definească astfel canonul Bibliei latine, Vulgata, folosită în Biserica Romano-Catolică mai mult de 1 000 de ani, până în timpul Reformei protestante.

Reforma protestantă şi apocrifele – Din când în când, în perioada medievală, a fost pusă la îndoială includerea apocrifelor în rândul Scripturilor Vechiului Testament, dar decizia în ce priveşte canonul luată în secolele anterioare se pare că le-a garantat locul permanent ca parte a Scripturilor canonice. Această acceptare s-a schimbat odată cu Reforma protestantă. Faptul că Martin Luther (1483-1546) a apelat la Sfintele Scripturi ca autoritate finală, în raport cu care să fie evaluate toate doctrinele şi învăţăturile, a ridicat problema cărţilor care ar trebui să alcătuiască Sfintele Scripturi. În traducerea Bibliei în limba germană pe care a realizat-o în 1543, Luther a plasat cărţile apocrife într-o secţiune separată a Bibliei, intitulată: „Apocrife: aceste cărţi nu sunt egale cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare şi bune pentru citit”5.

O altă traducere germană protestantă a Bibliei, publicată chiar înaintea Bibliei în limba germană a lui Luther, a separat apocrifele de cărţile canonice. Motivul nu a fost acela că editorii le-ar fi dispreţuit, ci că reformatorul Oecolampadius (1452-1531) declarase că nu le consideră a fi „divine precum celelalte”6. Reformatorii au argumentat că Scripturile ebraice nu conţineau apocrifele, că părinţii bisericeşti nu au fost toţi de acord cu includerea lor în canon şi, în special, că Hieronymus a avut obiecţii cu privire la includerea lor în canon atunci când a tradus Vechiul Testament în latină.

Conciliul din Trent a apărat apocrifele – Biserica Romano-Catolică a răspuns la toate acestea prin Conciliul din Trent, care s-a desfăşurat cu intermitenţă din 1545 până în 1563. În timpul celei de-a patra sesiuni, pe 8 aprilie 1546, s-a emis un „Decret cu privire la canonicitatea Scripturilor”. Pe lângă declaraţia conform căreia Conciliul „primeşte şi venerează cu o măsură egală de pietate şi reverenţă” toate cărţile Noului şi ale Vechiului Testament, dar şi tradiţia nescrisă, s-a adăugat o listă de cărţi sacre care urmau să fie incluse în canon. Aceasta era lista tradiţională a apocrifelor, iar decretul spunea că, „dacă cineva nu acceptă cărţile propuse ca fiind sacre şi canonice, împreună cu toate părţile lor, (…) aşa cum sunt conţinute în vechea ediţie latină Vulgata, (…) să fie anatema”7. Începând cu Conciliul din Trent, toate Bibliile catolice conţin apocrifele ca parte a Vechiului Testament. La mai bine de trei secole după aceea, Conciliul Vatican I, în „Constituţia dogmatică a credinţei catolice”, emisă pe 24 aprilie 1870, susţinea cu putere decretul emis de Conciliul din Trent.

Multe dintre Bibliile protestante publicate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea aveau să insereze apocrifele ca secţiune separată între Vechiul şi Noul Testament. În mod cert, au fost şi ediţii care nu au inclus deloc apocrifele. O schimbare definitorie a venit în secolul al XIX-lea (1827), când Societatea Biblică pentru Britania şi pentru Străinătate, după dezbateri considerabile, a hotărât să nu mai includă apocrifele în niciuna dintre Bibliile publicate sub egida sa. Această decizie a fost urmată şi de alte societăţi biblice din Europa şi din America de Nord. Ca rezultat, majoritatea Bibliilor tipărite în aceste două secole nu au apocrifele. În schimb, în a doua parte a secolului al XX-lea, s-a văzut o creştere a interesului pentru apocrife printre protestanţi, interes datorat accentului tot mai mare pus pe studiul ştiinţific critic al literaturii biblice şi al apocrifelor, precum şi unei mai mari interacţiuni ecumenice între cele trei ramuri majore ale creştinismului: protestantismul, catolicismul şi ortodoxismul. În consecinţă, cu toate că aproape toate Bibliile protestante sunt încă tipărite fără apocrife, există o tendinţă, mai ales în cercurile academice, de a estompa diferenţa dintre cărţile canonice şi cele apocrife.

Motive pentru respingerea apocrifelor

În timp ce o privire istorică de ansamblu ridică întrebări serioase cu privire la includerea apocrifelor în canonul Vechiului Testament, gestul includerii lor este şi mai mult pus sub semnul întrebării atunci când luăm în considerare diferenţele teologice dintre apocrife şi cărţile canonice. Este demn de remarcat că există o serie de indicaţii în apocrife care atestă faptul că, la momentul scrierii lor, darul profetic nu mai era o prezenţă activă în Israel. În apocrifa Rugăciunea lui Azaria şi cântarea celor trei tineri, care este una dintre adaosurile la cartea canonică Daniel, în versetul 15, se spune: „Şi, la acest timp, nu mai este niciun prinţ sau profet sau conducător”8. Bineînţeles că această poziţie nu este în concordanţă cu raportul Bibliei, pentru că erau cel puţin doi profeţi activi la momentul când ar fi avut loc această rugăciune: Daniel, la curtea regelui Nebucadneţar, şi Ezechiel, printre exilaţii poporului israelit.

O descriere a stării israeliţilor în perioada macabeilor ne face cunoscut că „s-a făcut mare necaz în Israel, cum nu s-a făcut din ziua de când nu se mai arătase proroc între ei” (1 Macabei 9:27). De fapt, prologul cărţii apocrife Eclesiasticul, sau Sirah, pare să indice că cele trei secţiuni ale Scripturii ebraice – „Legea, Profeţii şi celelalte cărţi ale părinţilor noştri” – existau deja. Vocea profetică a profeţilor canonici este absentă din apocrife.

Nemurirea sufletului – Apocrifele, datate între 200 î.Hr. şi 100 d.Hr., prezintă diferenţe vizibile faţă de cărţile canonice în ce priveşte teologia şi adevărul istoric. De exemplu, doctrina sufletului în apocrifa Înţelepciunea lui Solomon este evident diferită de conceptul despre suflet din Scripturile ebraice. În Înţelepciunea lui Solomon 8:19,20, găsim aceste cuvinte, presupuse a fi ale lui Solomon, în care el se descrie: „Am fost copil bun şi am avut parte de un suflet fără răutate. Sau mai vârtos, aşa bun cum eram, am venit într-un trup nespurcat.” Acest text prezintă un dualism trup-suflet străin de învăţătura Vechiului Testament, care susţine că întreaga fiinţă este un suflet viu (vezi Geneza 2:7). Textul, de asemenea, implică preexistenţa sufletului înainte de întrupare, o doctrină străină de Scripturile canonice. Din acest text şi din alte pasaje din cartea Înţelepciunea (2:23, 3:1 şi 9:15), unii au derivat doctrina nemuririi sufletului.

John Collins, privind cărţile deuterocanonice dintr-o perspectivă catolică, observă că din Biblia evreiască „se ştie că lipsesc atestări ale nemuririi şi ale învierii”. El subliniază apoi cu o aprobare evidentă „sprijinul pe care cartea Înţelepciunea lui Solomon îl aduce pentru nemurirea sufletului, o idee care pleacă de la presupoziţii antropologice greceşti şi care este străină gândirii ebraice”. După ce citează ca argument pasajele din Înţelepciunea 2:23 şi 9:15, el trage concluzia că, „în acest punct, cărţile deuterocanonice oferă un fundament important pentru tradiţia catolică, ce afirmă atât învierea trupului, cât şi nemurirea sufletului”9. Collins are dreptate atunci când remarcă faptul că Scripturile ebraice nu susţin doctrina nemuririi sufletului; dar ele nu susţin nici dualismul trup-suflet caracteristic filosofiei greceşti şi tradiţiei catolice. În schimb, Scripturile ebraice susţin doctrina învierii. Isus le-a spus foarte clar acest lucru saducheilor, după cum se menţionează în Matei 22:23-33.

Mântuirea prin fapte – O altă învăţătură contrară Sfintelor Scripturi pe care o conţin unele apocrife este doctrina ispăşirii. În Tobit 12:8,9, găsim un înger, pe nume Rafael, dându-le instrucţiuni lui Tobit şi fiului său Tobias, conform cărora „mai bine să faci milostenie decât să aduni aur, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat”. Aceasta contrazice clar învăţătura biblică despre păcat, care este curăţit prin sânge: ca tip, prin sângele animalelor sacrificate şi, în final, ca împlinire a tipului din Vechiul Testament, prin sângele lui Hristos (Evrei 9:22; 1:3). Isus Hristos este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Există câteva texte în cărţile apocrife Tobit şi Sirah care se concentrează pe oferirea de pomeni şi milostenii ca mijloc de a căpăta favoarea lui Dumnezeu. Tobit 4:10 spune: „Milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să te cobori în întuneric”. Conform cu Sirah 17:17, „milostenia omului preţuieşte la Domnul ca un inel cu pecete”. În orice caz, cel mai explicit este Sirah 3:29: „Focul arzător îl va stinge apa, şi milostenia va curăţi păcatele”. Aceasta este clar o erezie. Oricâte milostenii am face, ele nu ne pot ispăşi păcatul! Dimpotrivă, conform cu Leviticul 17:11, sângele este cel care face ispăşire pentru viaţa omului. Şi apostolul Petru spune clar că nu am fost răscumpăraţi cu lucruri pieritoare, ca aurul sau argintul, chiar dacă le-am fi dat ca milostenie, „ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19).

Alte contradicţii – Sunt multe alte cazuri şi moduri în care învăţăturile şi naraţiunile istorice ale apocrifelor contrazic învăţăturile şi istoria Vechiului Testament canonic. Sirah 46:23, vorbind despre profetul Samuel, spune: „După ce a adormit, a prorocit şi a arătat regelui sfârşitul lui, a înălţat glasul său din pământ întru prorocie, ca să piardă fărădelegea poporului”. Aceasta este o referire clară la mesajul pe care i l-a dat vrăjitoarea din En-Dor regelui Saul, mesaj ce se presupunea că vine de la profetul Samuel. Învăţătura clară a Vechiului Testament este că „cei morţi nu ştiu nimic” şi că ei „niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9:5,6). Spiritul care a comunicat cu vrăjitoarea şi cu regele Saul nu era spiritul lui Samuel, ci, cu certitudine, era un spirit mincinos al unui înger căzut.

Iudita 9:2 atribuie providenţei divine omorârea sihemiţilor de către Simeon (şi Levi, care nu este menţionat în Iudita), în cuvintele următoare: „Doamne, Dumnezeul părintelui meu Simeon, căruia i-ai dat sabia în mână, ca să se răzbune pe cei de neam străin care au dezvelit pântecele fecioarei [Dina] spre întinare…”. Aceasta este în contradicţie evidentă cu blestemul rostit de patriarhul Iacov, sub inspiraţie, în Geneza:

Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel (Geneza 49:5-7).

Erori de natură istorică – Pe lângă aceste contradicţii teologice, în apocrife sunt şi multe erori istorice. Cartea Iuditei este presărată cu astfel de erori de natură istorică. În Iudita 1:1 se spune despre Nebucadneţar că a domnit „peste asirieni, la Ninive, cetatea cea mare. Arpaxad domnea atunci peste mezi la Ecbatana”. Nebucadneţar a domnit peste babilonieni în marea cetate Babilon, nu peste asirieni în cetatea Ninive. Ninive fusese distrusă de regele Nabopolassar, tatăl lui Nebucadneţar. Arpaxad este necunoscut atât istoriei biblice, cât şi celei seculare în postura de conducător al mezilor pe timpul lui Nebucadneţar. Asemenea erori istorice pot fi găsite în întreaga carte. Într-o notă de subsol, Bruce Metzger face următorul comentariu: „Unii cercetători cred despre confuziile istorice din carte că (…) sunt intenţionate, cu scopul de a evidenţia fără dubiu faptul că această carte este o ficţiune”10. Prin contrast, cărţile inspirate ale Vechiului Testament oferă o istorie adevărată, nu una fictivă. Aceste diferenţe constituie motive semnificative pentru care apocrifele nu ar trebui să fie recunoscute sau acceptate ca parte a Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament.

În concluzie – Prezentarea de faţă, în care au fost enumerate o serie de aberaţii teologice şi de erori istorice din apocrife, nu este nici pe departe exhaustivă. Dovezile prezentate în acest capitol sunt suficiente însă pentru a arăta numeroasele contradicţii şi discrepanţe din apocrife atunci când sunt comparate cu învăţăturile teologice şi cu relatările istorice din cărţile canonice ale Vechiului Testament. Deşi pot fi aduse motive reale care să justifice studiul cărţilor apocrife sau deuterocanonice dintr-o perspectivă istorică, nu există niciun motiv întemeiat pentru a le număra printre Scripturile insuflate de Dumnezeu, despre care apostolul Pavel a spus că „pot să dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Hristos Isus” şi pe care el le-a considerat „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:15,16). Apocrifele nu aparţin Scripturilor, despre care Isus Hristos a spus, cu autoritate divină: „Ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

Referinţe

1 Melito, „Fragments No. 4: From the Book of Extracts”, în Alexander Roberts şi James Donaldson (eds.), Ante-Nicene Fathers, 10 vol., retipărită, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1951, vol. 8, p. 759.
2 Henry Denzinger, The Sources of Catholic Dogma, trad. Roy J. Deferrari, St. Louis, Missouri, Herder, 1957, p. 33, 34.
3 Augustinus, „Letter 28”, în John E. Rotelle (ed.), Works of Saint Augustine: A Translation for the 21st Century, Part 2 – Letters, Volume 1: Letters 1-99, trad. Roland Teske, Hyde Park, New York, New City Press, 2001, p. 92.
4 Hieronymus, „Preface to the Books of Samuel and Kings”, în Philip Schaff şi Henry Wace (eds.), Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, 14 vol., retipărită, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1989, vol. 6, p. 490.
5 Martin Luther, „Prefaces to the Apocrypha”, în Luther’s Works, trad. E. Theodore Bachmann, 55 vol., Philadelphia, Pennsylvania, Muhlenberg Press, 1960, vol. 35, p. 337, nota 1.
6 Bruce M. Metzger (ed.), The Apocrypha of the Old Testament: Revised Standard Version, New York, New York, Oxford University Press, 1965, p. xv.
7 Denzinger, p. 244, 245.
8 Metzger, p. 210.
9 John J. Collins, „The Apocryphal/Deuterocanonical Books: A Catholic View”, în John R. Kohlenberger III (ed. gen.), The Parallel Apocrypha, New York, Oxford University Press, 1997, p. xxxiii, xxxiv.
10 Metzger, p. 76, notă despre Iudita 1:1.

Manuscrise importante ale Noului Testament

Printre cele mai mult de 5 000 de manuscrise greceşti existente astăzi, cele mai importante care conţin textul Noului Testament sunt următoarele:

        1. Codex Vaticanus – este scris în jurul secolului al II-lea şi, începând cu secolul al XV-lea sau mai devreme, se află în biblioteca Vaticanului, la Roma. Este considerat cel mai important manuscris existent al Noului Testament. La origine, conţinea ambele Testamente şi o parte din apocrife; astăzi, nu mai conţine mare parte din Geneza şi o parte din Psalmi (din Vechiul Testament), precum şi o parte din Evrei, Tit, Timotei şi Filimon, iar Apocalipsa lipseşte în întregime (din Noul Testament).
        2. Codex Sinaiticus – din secolul al IV-lea. A fost descoperit în 1844 de Konstantin von Tischendorf la Mănăstirea „Sf. Ecaterina”, la poalele muntelui Sinai. Adus de la muntele Sinai în Rusia, în 1859, a fost achiziţionat în 1933 de guvernul britanic de la guvernul sovietic pentru 100 000 de lire sterline. La origine, conţinea ambele Testamente în întregime. Aproximativ jumătate din Vechiul Testament grecesc (Septuaginta) s-a păstrat, împreună cu întreg Noul Testament şi cu unele cărţi apocrife.
       3. Codex Alexandrinus – un manuscris din secolul al V-lea. A fost prezentat în 1627 regelui Charles I al Angliei de către patriarhul de Constantinopol, care îl luase din Alexandria. Conţinând la origine ambele Testamente, îi lipsesc astăzi părţi din Evangheliile după Matei şi Ioan şi din 2 Corinteni. Este expus la British Museum, alături de Codex Sinaiticus.

Apocrife – termen grecesc care înseamnă „ascuns”, sau „secret”. Se re­feră la o colecţie de cărţi datând din perioada cuprinsă între secolul al III-lea î.Hr. şi finalul secolului I d.Hr.

Deuterocanonice – termen greacesc care înseamnă, literal, „al doilea canon”. De la Conciliul din Trent (1545-1563), este folosit de romano-catolici cu referire la cele 7 cărţi adiţionale şi la adaosurile la Daniel şi Estera, numite apocrife de protestanţi.

Nu există nicio citare a apocrifelor în evanghelii sau în orice altă carte a Noului Testament.

Martin Luther a plasat apocrifele între Vechiul Testament şi Noul Testament, menţionând că „aceste cărţi nu sunt egale cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare şi bune pentru citit”.

„Valoarea deosebită pe care o au apocrifele pentru creştini este dată de faptul că ele acoperă şi fac legătura între perioada în care darul profetic a încetat şi perioada în care s-au scris cărţile Noului Testament, oferind astfel informaţii valoroase din punct de vedere istoric, politic şi religios, informaţii care, altfel, ar fi fost dificil de obţinut.” (R. K. Harrison, „Apocrypha”, în M. C. Tenney [ed.], The Zondervan Encyclopedia of the Bible, 5 vol., Grand Rapids, Michigan, Zondervan, 2009, s. v. Apocrypha)

Unele din cărţile apocrife susţin nemurirea sufletului sau mântuirea prin fapte.