Chiar a împietrit Domnul inima lui Faraon?

Frank M. Hasel

profesor de teologie sistematică,Seminar Bogenhofen

Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ţi le pun în mână să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece.” (Exodul 4:21)

Unii cititori ai Bibliei sunt tulburaţi de faptul că, după ce spune că îi va împietri inima lui Faraon, astfel încât acesta să nu-i lase pe israeliţi să plece, Dumnezeu aduce cele zece plăgi asupra Egiptului pentru că Faraon a făcut exact ce a spus Dumnezeu că-l va determina să facă. A fost Faraon predestinat de Dumnezeu să joace acest rol sau este el răspunzător pentru comportamentul său şi, în acest caz, se face vinovat de răzvrătire împotriva Domnului?

Tema împietririi inimii lui Faraon apare de câteva ori în cartea Exodul, în capitolele 3 – 14. Ea este descrisă în următoarele moduri:

a. Dumnezeu anunţă că va împietri inima lui Faraon: Exodul 4:21; 7:3;

b. Inima lui Faraon s-a împietrit fără a fi specificată cauza care a dus la această împietrire: Exodul 7:13,14,22; 8:19; 9:7,35;

c. Faraon şi-a împietrit inima singur: Exodul 8:15,32; 9:34;

d. Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon: Exodul 9:12; 10:1,20,27; 11:10; 14:4,8,17.

Încă de la momentul descris în Exodul 3:19, Dumnezeu a anunţat că „împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecaţi decât silit de o mână puternică”. Dumnezeu i-a spus lui Moise, atunci când acesta s-a întors în Egipt pentru a face ce îi ceruse Dumnezeu: „Eu îi voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece” (4:21). Profeţia aceasta este repetată în 7:3.

Faraon şi cele zece plăgi – În primă fază, chiar înainte ca Dumnezeu să trimită prima plagă peste Faraon şi peste Egipt, textul biblic ne vorbeşte despre opoziţia manifestată de Faraon faţă de Dumnezeu în momentul în care i-a chemat pe vrăjitorii lui pentru a-şi face „vrăjitoriile lor” (Exodul 7:11). În momentul în care Dumnezeu Şi-a demonstrat suveranitatea şi puterea prin Moise şi prin Aaron, „inima lui Faraon s-a împietrit (chazaq) şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul” (7:13). Ebr. chazaq denotă o atitudine de nesupunere şi de încăpăţânare. Din cauză că s-a bazat pe vrăjitorii din Egipt, „inima lui Faraon s-a împietrit” (7:22).

În timpul plăgii a doua, Faraon le cere pentru prima dată lui Moise şi lui Aaron să-L implore pe Dumnezeu să intervină pentru el şi pentru poporul lui (Exodul 8:8); însă, după intervenţia Sa (8:10), el „şi-a împietrit inima şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron” (8:15). El şi-a împietrit inima singur. În timpul plăgii a treia, vrăjitorii (8:18) au recunoscut înaintea lui Faraon, fără nicio constrângere, că „aici este degetul lui Dumnezeu” (8:19); totuşi „inima lui Faraon s-a împietrit şi nu a ascultat”. Mai departe, în timpul următoarelor două plăgi, Faraon a continuat să-şi împietrească inima (8:32), iar ea a rămas împietrită (9:7).

Abia după a şaptea împietrire a inimii, în timpul plăgii a şasea (bubele), citim că „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 9:12). Câţiva slujitori ai lui Faraon au considerat că Dumnezeu le-a salvat viaţa (9:20), dar el tot nu s-a temut de Domnul Dumnezeu (9:30). După furtuna devastatoare cu grindină, el „n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima” (9:34). Textul arată clar că împietrirea inimii a fost păcatul lui şi că el nu a ascultat de Domnul. Dumnezeu nu este răspunzător de împietrirea inimii. Astfel, „lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece” (9:35). Prezentarea în succesiune imediată a celor două descrieri ale împietririi inimii lui Faraon subliniază faptul că problema se agrava treptat. Abia apoi citim, în Exodul 10:1, că Dumnezeu a spus: „i-am împietrit inima”, pentru că, în Biblie, Dumnezeu este adeseori descris ca făcând lucrul pe care nu-l împiedică. Totuşi faptul că Dumnezeu permite un lucru nu înseamnă că El este neapărat şi cel care îl produce.

Înainte de a opta plagă, responsabilitatea individuală a lui Faraon este subliniată din nou în întrebarea pusă de Moise şi de Aaron: „Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi i-au zis: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale»” (Exodul 10:3,4, sublinierea autorului). Deşi a recunoscut că a păcătuit, Faraon nu a acceptat să-i lase pe israeliţi să plece. Iertarea lui Dumnezeu (10:16,17) nu l-a condus la pocăinţă. Din contră, el a rămas încăpăţânat. De aceea, citim iarăşi că „Domnul a împietrit inima lui Faraon”, adică, Dumnezeu i-a permis să I se opună. Câtă bunătate din partea Celui Atotputernic! Relatarea aceasta ilustrează relaţia complexă între liberul arbitru al omului şi suveranitatea lui Dumnezeu.

Înainte de căderea plăgii a zecea, Dumnezeu i-a spus lui Moise că „Faraon n-are s-asculte de voi” (Exodul 11:9). Anunţul acesta ne arată că Faraon a luat decizia de bunăvoie. Totuşi, în versetul următor, citim că „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui” (11:10). La sfârşitul istoriei Exodului, citim: „Prin mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă Faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului” (13:14,15). Pasajul acesta ne arată că împietrirea inimii lui Faraon nu s-a produs contrar liberului său arbitru.

În concluzie – Profeţiile lui Dumnezeu nu sunt neapărat nişte decrete. Dumnezeu a fost răspunzător pentru procesul de trimitere a plăgilor, iar Faraon a fost răspunzător pentru nepocăinţa lui. După cum lumina soarelui topeşte ceara, dar întăreşte lutul, aceeaşi descoperire a puterii lui Dumnezeu i-a condus pe slujitorii lui Faraon la ascultare (Exodul 9:20), iar pe Faraon la împietrirea inimii.

În Biblie, Dumnezeu este adeseori descris ca făcând lucrul pe care nu-l împiedică.

„Cu privire la Faraon, Dumnezeu a declarat: «Eu îi voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece» (Exodul 4:21). Nu a fost folosită nicio putere supranaturală pentru a împietri inima lui Faraon. Dumnezeu i-a dat dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpăţânare să dea ascultare luminii. Fiecare desfăşurare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea şi mai hotărât în răzvrătirea lui.” (PP 268)