03
Cine a decis ce cărţi ar trebui incluse în Biblie?
Kwabena Donkor
director asociat,Institutul de Cercetări Biblice
Procesul prin care cărţile biblice au fost incluse sau excluse din Scriptură a ajuns să fie cunoscut drept „canonizare”. Cuvântul „canonizare” este derivat din gr. kanon, al cărui sens de bază este acela de „regulă”. Prin urmare, cărţile incluse în Biblia noastră sunt uneori numite „cărţi canonice”. Deşi termenul în sine este legat de o anumită listă de cărţi, canonizarea are de-a face cu mai mult decât o simplă listă de cărţi.
Canonizarea este, de fapt, o întrebare cu privire la motivele pentru care anumite cărţi au ajuns să fie considerate sacre şi demne de încredere în comunităţile creştine timpurii. Întrebarea este importantă, deoarece răspunsul dat arată dacă Biblia, aşa cum o avem astăzi, a luat fiinţă ca urmare a călăuzirii Duhului Sfânt în biserica primară sau dacă, de aceasta, au fost responsabile forţele politice din timpul împăratului Constantin, după cum susţin unii oameni. Întrucât Biblia este alcătuită din Vechiul şi din Noul Testament, întrebarea va primi un răspuns în două părţi.
Canonul Vechiului Testament
Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament ebraic sunt aranjate în trei categorii majore: Legea, Profeţii şi Scrierile. Ca răspuns la întrebarea: Cine a decis ce cărţi ar trebui să fie incluse în Vechiul Testament?, trebuie să recunoaştem că, din cauza lipsei de surse istorice, nu putem da un răspuns definitiv. Acelaşi lucru este valabil şi în dreptul întrebării legate de data la care a fost luată această decizie. Cercetătorii istorico-critici cred că Biblia şi-a câştigat autoritatea în mod progresiv. Ei sugerează că cele trei părţi ale Bibliei ebraice indică o canonizare în trei etape a Vechiului Testament ebraic. Conform acestui punct de vedere, Legea – cărţile lui Moise, numite şi Pentateuh – a fost canonizată în jurul anului 400 î.Hr., Profeţii, în timpul secolului I î.Hr., şi Scrierile, în timpul secolului I d.Hr.1
O perspectivă conservatoare – Dintr-o perspectivă conservatoare, lucrurile stau total diferit. Nu există îndoială că Pentateuhul (Legea) a fost considerat Cuvântul lui Dumnezeu încă de la apariţia sa. Mai multe pasaje biblice ne îndreaptă atenţia către autoritatea infailibilă a Legii încă de la începuturile ei. Moise, la poalele muntelui Sinai, „a luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul»” (Exodul 24:7). Secole mai târziu, după exilul babilonian, Ezra a citit din „cartea Legii lui Moise” şi poporul a adoptat-o drept constituţie a statului refăcut (Neemia 8:1-8). Veneraţia arătată de evrei faţă de cărţile scrise de Moise, numite şi „Legea lui Moise” (Neemia 8:1), „cartea Legii” (vers. 3) şi „Legea lui Dumnezeu” (vers. 8), ne indică poziţia de cinste pe care o ocupau cărţile sale.
Este posibil ca cei doi bărbaţi, Ezra şi Neemia, să fi fost implicaţi în strângerea la un loc a cărţilor cuprinse în canonul Vechiului Testament, dar decizia cu privire la ce cărţi să fie incluse în Vechiul Testament nu a fost luată doar de o persoană sau de un grup de persoane. Biografia poporului israelit ne arată că, de-a lungul istoriei sale, au fost unii oameni recunoscuţi ca profeţi ai lui Dumnezeu şi ceea ce au spus şi au scris ei a fost considerat Cuvântul lui Dumnezeu. Scriitorii nu au trebuit să aştepte ca scrierile lor să treacă testul timpului pentru ca autoritatea să le fie recunoscută. Scrierile lor au fost primite ca Scriptură deoarece oamenii au considerat că ceea ce au spus şi au scris vine de la Dumnezeu.
Când a luat fiinţă canonul ebraic? – Potrivit tradiţiei ebraice, cea mai mare parte a canonului ebraic a luat fiinţă în timpul lui Ezra şi al lui Neemia. Cartea necanonică 2 Macabei face referire la înregistrări şi memorii ale lui Neemia, precum şi la biblioteca sa, care cuprindea scrierile lui David şi cărţi despre împăraţi şi profeţi (2 Macabei 2:13). Istoricul evreu Josephus Flavius susţine că, spre deosebire de greci, care au avut o mulţime de cărţi, evreii au avut numai 222. El afirmă că aceste cărţi conţin însemnări din toate timpurile trecute, însemnări care sunt pe bună dreptate considerate de provenienţă divină; dintre acestea, cinci îi aparţin lui Moise şi conţin legile sale şi tradiţiile despre originea omenirii până la moartea sa (…), dar, de la moartea lui Moise până la domnia lui Artaxerxe, împăratul perşilor, care a domnit după Xerxes, profeţii care au fost după Moise au notat ce s-a petrecut în timpul vieţii lor în treisprezece cărţi. Cele patru cărţi rămase conţin imnuri la adresa lui Dumnezeu şi reguli de viaţă.3
Josephus Flavius sugerează în mod evident că scrierile profeţilor erau deja grupate într-un corp unitar de texte, în timpul lui Ezra şi al lui Neemia. Observaţiile sale ulterioare indică, de asemenea, statutul acestui tip de literatură ca Scriptură. El scrie: „Este adevărat, istoria noastră a fost scrisă, de la Artaxerxe încoace, într-un mod special, dar nu i-a fost recunoscută aceeaşi autoritate ca celei scrise de străbunii noştri, pentru că nu a existat o succesiune exactă a profeţilor din acea vreme până acum”4. Fără îndoială, cărţile profetice, precum cele din Pentateuh, au fost considerate ca având autoritate încă din momentul scrierii lor.
Dovezile interne sugerează că Legea şi Profeţii timpurii (Iosua – Împăraţi) erau considerate deja Scripturi în vremea lui Daniel şi a lui Zaharia. De exemplu, Zaharia 7:12 (cca 518 î.Hr.) menţionează împietrirea inimilor oamenilor „ca să n-asculte Legea, nici cuvintele pe care li le spunea Domnul oştirilor, prin Duhul Său, prin prorocii de mai înainte”. Şi Daniel a considerat atât cartea lui Ieremia, cât şi legea lui Moise ca având autoritate (Daniel 9:2,11).
Cea de-a treia parte a Bibliei ebraice, Scrierile, ca o colecţie completă, datează de ceva mai târziu decât Profeţii. Prologul la traducerea în greacă a Eclesiasticului (o apocrifă din secolul al II-lea î.Hr.) face referire în mod repetat la cele trei părţi ale Vechiului Testament, indicând că cea de-a treia parte a Vechiului Testament era deja recunoscută ca fiind canonică la acea vreme.
Canonul Noului Testament
Prima Biblie a bisericii creştine a fost Vechiul Testament. Acest lucru era în conformitate cu practica lui Isus, care a considerat Vechiul Testament ca având autoritate (Matei 5:17-19; 21:42; 22:29; Marcu 10:6-9; 12:29-31). Biserica primară a venerat cuvintele Domnului Isus şi le-a recunoscut o autoritate egală cu cea a Vechiului Testament (1 Corinteni 9:14; 1 Tesaloniceni 4:15). Nici nu ar fi putut să fie altfel, din moment ce Isus a fost perceput nu doar ca profet, ci şi ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. După moartea şi învierea lui Isus, apostolii au ajuns să ocupe o poziţie unică în răspândirea şi mărturisirea cuvintelor lui Isus. Într-adevăr, Hristos spusese despre ei că, deoarece au fost cu El de la început, Îi vor fi martori (Ioan 15:27). Pe măsură ce biserica a crescut, iar apostolii au devenit conştienţi de perspectiva morţii lor, a fost resimţită în mod evident nevoia de a consemna în scris cuvintele lui Isus (2 Petru 1:12-15). Ca martori ai mântuirii lui Dumnezeu prin Isus Hristos, apostolii erau dornici să păstreze şi să comunice cu autoritate lucrurile care au avut loc. Astfel, scena a fost pregătită pentru scrierea cărţilor care aveau să devină, în timp, sub îndrumarea Duhului Sfânt, canonul Noului Testament.
Timp de aproape două decenii după crucificare, mesajul Domnului Isus a fost răspândit pe cale orală. Apoi, de la jumătatea secolului I, Pavel a început să scrie o serie de epistole. Ceva mai târziu, au fost scrise cele trei evanghelii sinoptice şi cartea Faptele apostolilor şi, la sfârşitul secolului I, când Ioan a scris Apocalipsa, toate cărţile Noului Testament erau deja finalizate. În tot Noul Testament, accentul este pus pe ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos (1 Corinteni 15:1-3; Luca 1:1-3).
Cărţile Noului Testament, recunoscute ca Scriptură – Ca şi în cazul cărţilor scrise de profeţii Vechiului Testament, scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli au fost imediat acceptate ca având autoritate, deoarece autorii erau cunoscuţi ca reprezentanţi autentici ai lui Dumnezeu. Ei înşişi erau conştienţi că proclamau mesajul lui Dumnezeu, nu propriile opinii. În 1 Timotei 5:18, Pavel foloseşte formula „Scriptura zice” urmată de un citat din Deuteronomul 25:4 şi de unul din Luca 10:7, punând astfel Scripturile Vechiului Testament şi evangheliile Noului Testament pe acelaşi nivel de autoritate; de asemenea, în 1 Tesaloniceni 2:13, Pavel îi laudă pe creştinii din Tesalonic pentru că au acceptat cuvintele sale ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu”. În 2 Petru 3:15,16, şi apostolul Petru consideră scrierile lui Pavel ca fiind Scripturi.
În timpul secolului al II-lea, cele mai multe biserici creştine au ajuns să accepte şi să recunoască o colecţie de cărţi inspirate, care cuprindea cele patru evanghelii, Faptele apostolilor, 13 dintre epistolele lui Pavel, 1 Petru şi 1 Ioan. Celorlalte 7 cărţi (Evrei, Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa) le-a luat ceva mai mult timp până să câştige recunoaşterea generală. Părinţii bisericeşti timpurii – spre exemplu, Clemens Romanus (foarte activ undeva în jurul anului 100 d.Hr.), Polycarpos (70-155) şi Ignatios (decedat în 115) – au citat din majoritatea cărţilor Noului Testament (numai Marcu, 2 şi 3 Ioan şi 2 Petru nu sunt atestate) într-un mod care indică faptul că ei le acceptau ca autoritate. Este evident că autoritatea pe care o aveau cărţile Noului Testament nu le-a fost atribuită ulterior, ci a fost prezentă intrinsec de la bun început.
Explicaţia formării canonului Noului Testament – Perioada în care a luat naştere canonul Noului Testament (cu o definire specifică a listei de cărţi) cuprinde patru secole şi implică o serie de factori. Motivul principal pentru care cărţile Noului Testament au fost incluse în canon l-a reprezentat natura lor autentică, adică faptul că erau inspirate, însă la aceasta au contribuit şi alte aspecte.
Secolul al II-lea a fost martorul dezvoltării mai multor mişcări eretice în creştinism. Atunci când a rupt relaţiile cu biserica, în jurul anului 140 d.Hr., cunoscutul eretic Marcion a elaborat o listă proprie a cărţilor creştine care ar constitui un canon pentru credinţă şi închinare. Marcion a acceptat ca inspirate doar o versiune modificată a Evangheliei după Luca şi 10 dintre epistolele lui Pavel. În acelaşi timp, au apărut tot mai multe scrieri creştine care pretindeau că aduc la lumină detalii necunoscute despre Hristos şi despre apostoli. Multe au fost scrise de persoane care aparţineau unei mişcări eretice numite gnosticism. Gnosticii puneau accentul pe mântuirea prin cunoaşterea secretă (gr. gnosis). Un număr de evanghelii ale „prunciei” au furnizat detalii din perioada vieţii lui Hristos despre care nu se ştie nimic. Numeroase cărţi apocrife ale faptelor apostolilor au relatat faptele lui Petru, ale lui Pavel, ale lui Ioan şi ale majorităţii apostolilor, în timp ce diferite apocalipse au descris circuite personale ale apostolilor prin rai şi iad. Astăzi, aceste scrieri sunt cunoscute sub numele de apocrifele Noului Testament.
De asemenea, în această perioadă s-au întocmit liste de cărţi despre care se ştia că fuseseră scrise de apostoli sau de asociaţii lor. Printre aceste liste au fost Canonul muratorian (sfârşitul secolului al II-lea), lista lui Eusebius din Caesarea (prima parte a secolului al IV-lea) şi lista lui Athanasios din Alexandria (mijlocul secolului al IV-lea). Primele două liste erau încă incomplete, înregistrând doar aproximativ 20 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Canonul final al Noului Testament este prezentat în detaliu în Scrisoarea de Paşte a lui Athanasios din anul 367 şi conţine cele 27 de cărţi ale Noului Testament, excluzându-le pe toate celelalte. În secolul al IV-lea, mai multe sinoade ale bisericii, precum conciliile de la Roma (382), Hippo (393) şi Cartagina (397), au acceptat toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament ca fiind canonice.
Chiar dacă mişcările eretice şi sinoadele bisericii au jucat un anumit rol în formarea canonului, dorinţa deja evidentă în Noul Testament de a păstra cu exactitate istorisirile despre ceea ce făcuse Dumnezeu prin Hristos ne conduce la ideea că forţa motrice din spatele istoriei canonului Noului Testament a fost credinţa bisericii. De fapt, „o mare parte din ceea ce a devenit nucleul canonului Noului Testament (…) era deja, neoficial şi general, recunoscut ca Scriptură, pe măsură ce biserica începea să ia în considerare elaborarea şi aprobarea unei liste care să stabilească limitele Scripturii creştine”5. Referindu-se la canonul Noului Testament, Bruce Metzger face o afirmaţie corectă cu privire la Sinodul din Laodiceea: „Decretul adoptat în această adunare doar a admis că există deja anumite cărţi care sunt cunoscute sub denumirea de cărţi «canonice», recunoscute în general ca fiind adecvate pentru a fi citite în cadrul serviciilor publice de închinare ale bisericilor”6.
În concluzie – Cine a decis ce cărţi ar trebui incluse în Biblie? Scurta noastră discuţie a arătat că, pentru ambele Testamente, cărţile care au ajuns să facă parte din canonul biblic au avut o autoritate infailibilă. Cărţile Vechiului Testament aveau autoritate în baza declaraţiilor clare ale scriitorilor lor că ceea ce au spus şi au scris a fost de la Dumnezeu. În general, cărţile Noului Testament au avut autoritate directă, ca mărturii fidele ale evenimentelor şi ale semnificaţiei mântuirii îndeplinite de Dumnezeu prin Hristos.
În cea mai mare parte, canonul Vechiului Testament a fost stabilit în cadrul iudaismului, până în secolul al II-lea î.Hr., deşi discuţiile cu privire la acesta au continuat timp de mai multe secole. Cunoaştem din istorie că forma finală a canonului Noului Testament a existat încă din secolul al IV-lea d.Hr. Deşi mişcările eretice şi sinoadele bisericii au jucat un rol în întocmirea efectivă a canonului Noului Testament, nu biserica a fost cea care a decis ce cărţi ar trebui să fie incluse în canon. Biserica a recunoscut şi a confirmat inspiraţia şi autoritatea infailibilă a celor 27 de cărţi ale Noului Testament şi a limitat canonul la aceste cărţi.
Referinţe
1 James A. Sanders, „Canon”, în The Anchor Bible Dictionary, 6 volume, New York, Doubleday, 1992, vol. 1, p. 843.
2 Printre evrei, se consideră că cei 12 profeţi mici formează o singură carte, la fel ca 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, Ezra şi Neemia, 1 şi 2 Cronici, fiecare set în parte fiind câte o carte. Probabil că Josephus Flavius a considerat cartea Rut ca făcând parte din Judecătorii, iar Plângerile lui Ieremia ca făcând parte din Ieremia, dar nu ştim, de fapt, cum a împărţit sau a grupat el cărţile Vechiului Testament pentru a ajunge la un număr de 22.
3 Josephus Flavius, Contra Apionem, 1.38-40.
4 Idem, 1.41.
5 Steven M. Sheeley, „From «Scripture» to «Canon»: The Development of the New Testament Canon”, Review and Expositor, 95, 1998, p. 518.
6 Bruce M. Metzger, The Canon of the New Testament, Oxford, Clarendon Press, 1997, p. 210.
Canonul ebraic
Legea Profeţii Scrierile
Geneza Iosua Psalmii
Exodul Judecătorii Proverbele
Leviticul 1-2 Samuel Iov
Numeri 1-2 Împăraţi Cântarea cântărilor
Deuteronomul Isaia Rut
Ieremia Plângerile lui Ieremia
Ezechiel Eclesiastul
Cei 12 profeţi Estera
(Osea – Maleahi) Daniel
Ezra
Neemia
1-2 Cronici
Prima Biblie a bisericii creştine a fost Vechiul Testament.
Forţa motrice din spatele istoriei canonului Noului Testament a fost credinţa bisericii.
Pentru ambele Testamente, cărţile care au ajuns să facă parte din canonul biblic au avut o autoritate infailibilă.