De ce nu s-au împlinit unele profeţii din Vechiul Testament?

Gerald A. Klingbeil

profesor cercetător de Vechiul Testament,Andrews University

Orice cititor al Vechiului Testament întâlnește profeții care nu s-au împlinit în contextul lor original, în Vechiul Testament, și nici în Noul Testament. Un exemplu este descrierea slavei viitoare a Ierusalimului după exil, așa cum este relatată în Isaia 60 – 66. Descrierile profetice din Isaia par să fie diferite – mult mai importante și mai maiestuoase, în comparație cu începuturile umile ale Ierusalimului în timpul lui Șeșbațar, după întoarcerea din exilul babilonian, în 537 î.Hr., sau în timpul lui Ezra și al lui Neemia, aproape 100 de ani mai târziu. Alte exemple de profeție biblică de acest fel pot fi găsite în Ezechiel 40 – 48, unde este descris viitorul templu. Acest templu nu a devenit niciodată realitate. Deşi sunt sute de profeții împlinite în Vechiul Testament, unele profeții, evident, nu s-au împlinit niciodată. Cum se armonizează acest lucru cu afirmația din 2 Petru 1:19: „Şi avem cuvântul prorociei, făcut şi mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre”? Nu ar trebui să aplicăm principiul că un profet adevărat va fi confirmat şi îşi va confirma şi profeţiile prin împlinirea acestora (cum este cazul confruntării dintre Mica și profeții lui Baal, în fața lui Iosafat și a lui Ahab; vezi 1 Împărați 22)?

Pentru a înțelege această tensiune vizibilă, vom analiza mai întâi na­tura profeției biblice în general, după care va urma o prezentare concisă a profeției condiționate. Secțiunea finală se va ocupa de relația dintre profeția Vechiului Testament și Împărăția mesianică, pe care scriitorii Vechiului Testament o vedeau în viitor.

Natura profeţiei biblice – Textele profetice ale Vechiului Testament sunt mult mai complexe și mai cuprinzătoare decât concepţia despre profeție proprie secolului al XXI-lea. Înțelegerea modernă a conceptului de profet se concentrează aproape exclusiv asupra descoperirii viitorului. Totuși, în Vechiul Testament, nu toți profeții au vorbit despre evenimente viitoare sau despre procese escatologice. De exemplu, cea mai mare parte a cărții profetului Hagai este alcătuită în jurul reconstrucției templului. Profetul îndeamnă și încurajează poporul să reconstruiască templul; aici sunt doar câteva referiri la viitorul Israelului și la gloria templului reconstruit (Hagai 2:6-9,22).

Pentateuhul conține o definiție a profetului care ne este foarte utilă (ebr. nabi’) – un profet este cineva care vorbește în numele lui Dumnezeu către poporul Său sau către lume în general (Deuteronomul 18:18-20; vezi și 1 Împărați 22:14); el este purtătorul de cuvânt al Domnului. Deși se pot găsi termeni și concepte similare în religiile învecinate, profeția biblică se arată mai com­plexă decât corespondentul extra-biblic. Mesajul profetic pentru lume și pentru poporul lui Dumnezeu nu implica întotdeauna predicții. Cei mai mulți dintre profeții Vechiului Testament au petrecut mult timp vorbind despre dreptatea socială, despre absența eticii (Amos 2:6-16; 4:1-3; Isaia 1:2-20; 5:1-30; Ieremia 5; 7 etc.) și despre formalismul religios (Isaia 58; Ieremia 2:11; Ezechiel 14; Osea 2:5; Amos 4:4-13 etc.). A vorbi în numele lui Dumnezeu fără a fi chemat și împuternicit de El era considerat un păcat grav. De aceea, profeții falși trebuiau să fie uciși (Deuteronomul 18:20).

Împlinirea cuvântului divin rostit prin profet era unul din indicatoarele importante ale unei profeții adevărate (vezi Deuteronomul 18:21,22; Ieremia 28:9; Ezechiel 13:6; 33:33); totuși nu era singurul. Și tocmai de aici vine problema profeției neîmplinite. Având în vedere standardul biblic pentru evaluarea profeților, oare nu cumva tocmai faptul că unele profeții incluse în cartea lui Isaia (sau a oricărui alt profet aflat în aceeași situație) nu s-au împlinit devine criteriul descalificator cu privire la autenticitatea profetului chemat de Dumnezeu ca purtător de cuvânt al Său? Conceptul biblic al profeției condiționate oferă o soluție acestei probleme cruciale.

Profeţia condiţionată – Principiul profeției condiționate este bine ex­plicat de profetul Ieremia. În Ieremia 18, Dumnezeu îl îndeamnă pe profet să-i facă o vizită olarului cunoscut din zonă. Ieremia vizitează atelierul olarului și observă modelarea, formarea și reformarea care caracterizează munca unui olar. Dumnezeu folosește tocmai această acțiune de modelare și reformare ca să explice principiul condiționalității în profeția biblică, concentrându-se asupra elementului uman și a răspunsului acestuia de-a lungul istoriei omenirii.

Deodată zic despre un neam, despre o împărăție, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă deodată zic despre un neam, sau despre o împărăție, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac. (Ieremia 18:7-10)

Astfel, împlinirea unei profeții este, până la un anumit punct, dependentă de răspunsul concret al omului. Cel mai bun exemplu pentru acest principiu poate fi găsit în cartea lui Iona. Mesajul divin pe care Iona l-a comunicat oamenilor din Ninive a fost clar și nu a lăsat loc de renegocieri: „Încă patruzeci de zile, și Ninive va fi nimicită” (Iona 3:4). Totuși ninivitenii s-au pocăit (Iona 3:6-9) și, după 40 de zile, Ninive încă mai exista. Neîmplinirea aceasta explică, cel puțin parțial, reacția puternică a profetului Iona în această situație (Iona 4:1). În cele din urmă, împlinirea profeției era un indicator important pentru a distinge un profet adevărat de unul fals. Cum va sta înaintea ninivitenilor (și poate în fața propriului popor), când Cuvântul Domnului, pe care el l-a proclamat, nu s-a împlinit? Un alt exemplu de profeție condiționată este revocarea morții iminente a lui Ezechia (Isaia 38:1-22), când Dumnezeu, prin profetul Isaia, îi spune mai întâi că va muri, iar mai apoi adaugă încă 15 ani vieții lui, în urma rugăciunii sale arzătoare.

Trebuie remarcat totuși că nu toate profețiile sunt condiționate. Profețiile generale legate de indivizi sau de un anumit popor (de exemplu, Israel) pot conține elemente condiționale, care depind de răspunsul omenesc într-o anumită situație istorică. Profețiile apocaliptice, pe de altă parte, în mod special profețiile apocaliptice legate de timp, sunt întotdeauna necondiționate. Aceste profeții se ocupă de istoria omenirii și de venirea finală a Împărăției lui Dumnezeu. Ele nu sunt dependente de răspunsul omenesc; acestea vor fi împlinite indiferent cum răspund oamenii.

Profețiile condiționate care implică oameni, fie individual, fie ca grup, subliniază conceptul teologic important al libertății omului. Dumnezeu nu a creat roboți și, deși este suveran în faptele Sale, în planul Lui profetic general El face loc şi răspunsurilor omenești.

Profeţia și Împărăţia mesianică – Fundamentul pentru relația specială dintre Domnul și poporul Său, Israel, a fost legământul stabilit solemn pe muntele Sinai (Exodul, cap. 19–24). Totuși acest legământ special s-a bazat pe promisiuni (și condiții) divine anterioare, date patriarhilor (Geneza 12:1-3; 15:5,13-16; 17:1-8; 26:1-6,24; 28:10-15 etc.). Israelul a fost, în primul rând, o comunitate a credinței, dar și o entitate politică/națională care a primit făgăduințe importante ale legământului (Deuteronomul 26 – 28). Aceste promisiuni depindeau de credincioșia poporului. Multe dintre aceste făgăduințe erau legate de Canaan – Țara Promisă. Totuși prevederile legământului nu au inclus numai binecuvântări, ci și blesteme, în cazul în care Israelul nu ar fi rămas credincios.

Din păcate, istoria Israelului după cucerire, în timpul judecătorilor şi al monarhiei unite și divizate, a fost una de răzvrătire şi apostazie, cu scurte perioade de reformă și un continuu declin spiritual (și politic). La sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., regatul de nord, cunoscut ca Israel, a dispărut – distrus de cuceritorii neo-asirieni. După mai puțin de 150 de ani, aceeași soartă s-a abătut peste Ierusalim – de data aceasta distrus de mâinile babilonienilor. În tot acest timp, Dumnezeu a trimis profeți cu chemări la pocăință și la reforme religioase, sociale și politice. Însă aceste reforme au fost limitate și au avut viață scurtă. Deseori, mesajele profetice conțineau solii de speranță și promisiunea unei reîntoarceri viitoare în ţară (vezi Isaia 27; 32:1-8; 40; 44:1-5, 24-28; 48:12-19; 49:8-26 etc.). În general, aceste promisiuni erau condiționate de întoarcerea națiunii la Dumnezeu din toată inima. Unele din ele implicau includerea şi a altor națiuni în rămășița legământului (Amos 9:11,12; Isaia 56:6-8), centralitatea și puterea Sionului și ale Ierusalimului (Mica 4:1-13; Isaia 2:1-4; Zaharia 8:20-23) și stabilirea Împărăției mesianice aici, pe Pământ, așa cum este subliniat în Isaia 60 – 66. Această Împărăție mesianică urma să includă în continuare păcătoși, nașterea copiilor și moartea persoanelor în vârstă (vezi, în acest volum, p. 249-251, comentariile la Isaia 65:20).

Din nefericire, Israelul nu a împlinit condițiile incluse în mesajul profetic. De aceea, comunitatea postexilică nu a experimentat pe deplin binecuvântările Împărăției mesianice, care cuprindeau venirea și moartea unui Mesia universal, învierea, distrugerea celor răi (Isaia 25:8; 26:19; Zaharia 12) și, în final, stabilirea domniei universale a lui Dumnezeu (Zaharia 14). În schimb, puțini israeliți s-au mai întors din exil când li s-a dat posibilitatea (Ezra 2:64). Puțini s-au mai implicat cu toată inima în reconstruirea templului, astfel că Dumnezeu a trebuit să-i ridice pe profeții Hagai și Zaharia ca să încurajeze rămășița în acest proiect (Ezra 5:1,2; 6:13-18). În timpul lui Isus, doar puțini au urmărit cu atenție Scriptura, așteptând un Mesia biblic, așa cum era descris în Scriptură. Cei mai mulţi aşteptau un Mesia popular, care avea să îi alunge pe romani. Ca rezultat, multe (dar nu toate) dintre promisiunile date iudeilor întorși nu s-au împlinit din cauză că nu au fost îndeplinite condițiile stipulate de Dumnezeu. Totuși, în viitor, aceste profeții urmau să se împlinească în principiu, deși nu în detaliu, la o scară mai mare.

Eșecul Israelului a făcut imposibilă împlinirea acestor profeții în conformitate cu intenția originală. Cu toate acestea, intențiile lui Iehova vor înainta spre împlinirea lor deplină (vezi PK 705, 706). (…) Obiectivele lui Dumnezeu, în loc să fie împlinite prin Israel, națiunea aleasă, vor fi împlinite prin biserica creștină1.

În concluzie – Dumnezeu a vorbit în timpurile biblice prin profeți. Acești profeți au abordat probleme religioase și sociale, au mustrat poporul pentru lipsa de credincioșie și, din timp în timp, au făcut predicții. Un element major în deosebirea profeților adevărați de cei falși era legat de împlinirea profețiilor lor, concept stabilit ferm în textul biblic. Totuși multe profeții, privitoare la un anume context istoric, implicau condiții care cereau răspunsul din partea omului, ca parte a legământului. Ascultarea și neascultarea erau elemente cheie ale acestor profeții condiționate, la fel cum erau rebeliunea și pocăința. Una dintre relatările biblice foarte folositoare pentru ilustrarea principiilor profeției condiționate este misiunea lui Iona la Ninive.

Chiar dacă unele scrieri ale profeților conțin secțiuni care descriu Împărăția mesianică viitoare ce urma să fie stabilită după întoarcerea din exilul babilonian, aceste promisiuni erau totuşi condiționate, dependente de ascultarea Israelului. Din cauza neascultării, aceste profeții ori nu s-au împlinit, ori s-au împlinit doar parțial în Israelul postexilic. Spre deosebire de profeția generală, profeția apocaliptică nu este caracterizată de elemente condiționale, de vreme ce exprimă scopul suveran al lui Dumnezeu de a salva și judeca lumea.

Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (Isaia 40:8) și își va împlini scopul (Isaia 55:11). Elementele condiționale ale profeției biblice ne ajută să vedem un Dumnezeu suveran care, înainte de toate, este interesat de mântuirea unei omeniri înstrăinate și care respectă liberul arbitru al oamenilor. Este același Dumnezeu care Și-a trimis Fiul la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4) și care, de asemenea, va avea grijă ca, la timpul cuvenit, calendarul profetic să se împlinească.

Referinţe

1  F. D. Nichol (ed.), Seventh-day Adventist Bible Commentary, ediţie revizuită, 7 vol., Washington, D.C., Review and Herald, 1977, vol. 4, p. 332.

Împlinirea cuvântului divin rostit prin profet era unul din indicatoarele importante ale unei profeții adevărate.

Profețiile apocaliptice, în mod special profețiile apocaliptice legate de timp, sunt întotdeauna necondiționate.

„Copiii lui Israel trebuiau să ocupe tot teritoriul pe care Dumnezeu li l-a dat. Națiunile acelea care au refuzat să se închine și să slujească adevăratului Dumnezeu trebuiau să fie deposedate de tot ce aveau. Era însă scopul lui Dumnezeu acela ca, prin descoperirea caracterului Său de către poporul israelit, oamenii să fie atrași spre El. Invitația Evangheliei trebuia să fie dusă lumii întregi. Prin învățătura transmisă de serviciul jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălțat înaintea popoarelor și toți aceia care aveau să privească la El aveau să trăiască. Toți cei care, asemenea lui Rahav Canaanita și lui Rut Moabita, s-au întors de la idolatria lor la adorarea adevăratului Dumnezeu trebuiau să se alăture poporului ales al lui Dumnezeu. Pe măsură ce numărul israeliţilor creștea, ei trebuiau să-și lărgească granițele, până când împărăția lor avea să cuprindă întreaga lume.” (COL 290)