Cum interpretează adventiştii de ziua a şaptea cărţile Daniel şi Apocalipsa?

Gerhard Pfandl
director asociat, Institutul de Cercetări Biblice

Ekkehardt Mueller
director asociat, Institutul de Cercetări Biblice

Adventiştii de ziua a şaptea folosesc, în interpretarea Scripturii, abordarea istorico-gramaticală. Această abordare, care acceptă Scriptura ca fiind Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu, ia în serios mărturia şi declaraţiile Bibliei şi practică o exegeză atentă a textului.

Cărţile Daniel şi Apocalipsa au dat naştere unei mari varietăţi de interpretări, într-o măsură mai mare decât orice altă carte a Bibliei. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta pe larg sistemele majore de interpretare folosite pentru a înţelege aceste cărţi şi de a rezuma modul în care le interpretează adventiştii de ziua a şaptea.

Şcoli de interpretare

Şcoala istoricistă – Este cea mai veche şcoală de interpretare şi, până în secolul al XIX-lea, şcoala dominantă. Rădăcinile ei pot fi trasate până la unii dintre părinţii bisericeşti, cum ar fi Irenaeus, Hippolytus şi Hyeronimus.

Istoriciştii cred în inspiraţia divină a cărţilor Daniel şi Apocalipsa. Ei cred că Daniel a fost scrisă de profetul Daniel în secolul al VI-lea î.Hr. şi că principalele ei profeţii acoperă perioada de la Imperiul Babilonian până la a doua venire a lui Hristos. De asemenea, ei cred că apostolul Ioan este cel care a scris Apocalipsa şi că profeţiile acestei cărţi acoperă perioada care se întinde din zilele lui Ioan până la sfârşitul mileniului. Consideră, în general, că antihristul – simbolizat prin cornul cel mic din Daniel şi prima fiară din Apocalipsa 13 – este papalitatea. Adventiştii de ziua a şaptea folosesc metoda istoricistă în interpretarea cărţilor Daniel şi Apocalipsa.

Şcoala istorico-preteristă – Rădăcinile preterismului datează de pe timpul Contrareformei. Când reformatorii protestanţi au identificat papalitatea cu antihristul profetizat în Daniel şi Apocalipsa, iezuitul spaniol Luis de Alcazar (1554-1613) a pretins că aceste profeţii se împliniseră deja pe timpul Imperiului Roman. Astfel, papalitatea nu putea fi antihristul.

Interpreţii şcolii istorico-preteriste consideră cartea Daniel ca fiind o revelaţie divină, însă limitează, în general, interpretarea profeţiilor ei la perioada cuprinsă între secolul al VI-lea î.Hr. şi prima venire a lui Hristos. Ei aplică Apocalipsa la perioada de început a erei creştine, considerând, prin urmare, că antihristul este un împărat roman persecutor din trecut.

Şcoala istorico-critică, sau modern-preteristă – Această şcoală de interpretare îşi are rădăcinile în Porfiriu, un filosof care a trăit în secolul al III-lea d.Hr. şi care susţinea că Daniel a fost scrisă de un evreu necunoscut, în secolul al II-lea î.Hr. În consecinţă, profeţiile acestei cărţi sunt vaticinia ex eventu (lat., „profeţii scrise după eveniment”). Această opinie a renăscut în epoca Iluminismului şi a Raţionalismului (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea). Preteriştii mo­derni consideră că Daniel reflectă situaţia politică şi religioasă a poporului evreu sub domnia regelui Antiochos al IV-lea Epiphanes, care i-a persecutat pe evrei. Neacceptând existenţa adevăratelor profeţii, preteriştii moderni cred că profeţiile cărţii Apocalipsa se referă la evenimente istorice din perioada Imperiului Roman, în special din secolul I.

Şcoala futurist-dispensaţionalistă – Unul dintre cei care au apărat papalitatea în faţa identificării de către reformatori a antihristului în persoana papei a fost iezuitul spaniol Francisco Ribera (1537-1591), care a aplicat majoritatea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa unei perioade din viitor.

Interpreţii futurişti-dispensaţionalişti, ca şi istoriciştii şi preteriştii istorici, acceptă faptul că Daniel a scris cartea cu acelaşi nume în secolul al VI-lea î.Hr., însă, spre deosebire de istoricişti, nu aplică în general imaginea antihristului papalităţii sau vreunei alte puteri din trecut. Mai degrabă, ei se aşteaptă să apară un antihrist personal în timpul sfârşitului, care să deţină puterea timp de trei ani şi jumătate şi care să împlinească ceea ce se spune despre cornul cel mic din Daniel şi despre fiara-antihrist din Apocalipsa.

Şcoala idealistă – Este un sistem de interpretare relativ modern, care nu încearcă să găsească împliniri istorice specifice ale profeţiilor cuprinse în Daniel şi Apocalipsa, ci consideră, pur şi simplu, că aceste profeţii descriu conflictul spiritual dintre Hristos şi Satana din toate timpurile. Împlinirea profeţiilor este văzută, prin urmare, „ca fiind întru totul spirituală sau recurentă, găsind mai degrabă exprimări reprezentative în evenimente istorice din toate secolele decât în împliniri unice şi specifice”1. Astfel, antihristul din timpul lui Ioan a fost Imperiul Roman, reprezentând toate guvernele anticreştine de-a lungul istoriei.

Şcoala eclectică – Abordarea eclectică, o versiune modificată a abordării idealiste, combină de obicei elemente din toate şcolile de interpretare menţionate mai sus. Unele elemente din Daniel şi Apocalipsa sunt în mod clar viitoare (învierea şi a doua venire a lui Isus, cel puţin), despre altele se crede că s-au împlinit în trecut (de exemplu, majoritatea profeţiilor din Daniel şi mesajele către cele şapte biserici din Apocalipsa 13), iar unele profeţii descriu simbolic evenimente care s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla de-a lungul istoriei, deşi majoritatea comentatorilor eclectici nu vor identifica evenimente istorice concrete. Problema de bază a acestei abordări este aceea de a stabili care elemente aparţin cărei categorii.

Când comparăm diferitele şcoli de interpretare, ţinând cont de faptul că interpretările concrete pe care i le dau îngerii lui Daniel urmează principiile istoriciste (Daniel 8:20,21), ajungem la concluzia că istoricismul este singura metodă care satisface toate datele.

Principiul zi-an

Principiul zi-an, în care o zi profetică este considerată un an istoric, constituie coloana vertebrală a interpretării istoriciste a profeţiilor apocaliptice. În timpul secolului al XIX-lea, preterismul modern şi futurismul au înlocuit istoricismul şi, odată cu această schimbare, principiul zi-an şi-a pierdut reputaţia sa specială. Astăzi, adventiştii de ziua a şaptea sunt singura biserică creştină majoră care încă mai foloseşte istoricismul şi principiul zi-an.

Dovezi biblice – Principalele argumente care sprijină principiul biblic zi-an sunt următoarele:

1. Întrucât viziunile din Daniel şi Apocalipsa sunt în general simbolice, conţinând o serie de fiare ce reprezintă imperii istorice importante (Daniel 7:37; 8:3,5,20,21; Apocalipsa 13:1,11), intervalele de timp (Daniel 7:25; 8:14; Apocalipsa 12:6,14; 13:5) ar trebui, de asemenea, să fie considerate simbolice.

2. Viziunile din Daniel tratează ridicarea şi căderea unor imperii renumite din istorie, care au existat sute de ani, iar aceasta arată că perioadele profetice trebuie să acopere, de asemenea, lungi perioade istorice.

3. În Daniel 7, cele patru fiare, care, luate împreună, to­talizează o domnie de cel puţin 1 000 de ani, sunt urmate de puterea reprezentată prin cornul cel mic. El este punctul central al viziunii, din moment ce el se află în cea mai mare opoziţie cu Dumnezeu. O perioadă literală de 3 ani şi jumătate pentru lupta dintre cornul cel mic şi Cel Prea­înalt este disproporţională în comparaţie cu orizontul cuprinzător al istoriei mântuirii descrise în această viziune. Aceeaşi argumentaţie se aplică şi în cazul pasajelor din Apocalipsa 12:6,14, în care cele 1 260 de zile, sau trei vremuri şi jumătate, acoperă o mare parte din istoria cuprinsă între prima şi cea de-a doua venire a lui Hristos.

4. Modul particular în care sunt exprimate perioadele indică faptul că nu ar trebui luate literal. Conform contextului, expresiile „o vreme, (două) vremuri şi o jumătate de vreme/jumătatea unei vremi” (Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 12:14), „patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2; 13:5) şi „o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3; 12:6) se aplică aceleiaşi perioade, dar expresia naturală „trei ani şi şase luni” nu este folosită nici măcar o dată.

Într-o oarecare măsură, Duhul Sfânt pare să fi epuizat toate modurile posibile de exprimare a acestui interval, excluzând întotdeauna exact acea formă care ar fi folosită cu siguranţă într-o scriere obişnuită şi care este invariabil folosită în Scriptură cu alte ocazii pentru a denota perioada literală. Această variaţie are cea mai mare semnificaţie dacă acceptăm principiul zi-an şi este complet inexplicabilă dacă adoptăm alte abordări2.

 5. Profeţiile din Daniel 7-8 şi 10-12 conduc către „vremea sfârşitului” (8:17; 11:35,40; 12:4,9), care este urmată de înviere (12:2) şi de întemeierea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu (7:27). Analizând cei mai bine de 250 de ani scurşi începând cu secolul al VI-lea î.Hr., perioadele literale de numai 3½ sau 6½ ani nu ne duc deloc în apropiere de timpul sfârşitului. Aceste perioade profetice ar trebui, aşadar, considerate ca fiind simbolice, reprezentând perioade lungi de timp istoric.

6. În Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6, Dumnezeu a folosit în mod intenţionat principiul zi-an ca pe o metodă de predare, iar profeţia de 70 de săptămâni din Daniel 9:24-27 se împlineşte exact la timp, atunci când folosim în interpretarea ei principiul zi-an. Mulţi interpreţi care, în alte profeţii apocaliptice, nu folosesc principiul zi-an recunosc că cele 70 de săptămâni sunt, de fapt, „săptămâni de ani”, care se întind din perioada persană până pe vremea lui Hristos. Astfel, testul pragmatic din Daniel 9 confirmă validitatea principiului zi-an.

7. Motivul pentru care principiul zi-an se aplică la unele profeţii din scrierile apocaliptice (cum ar fi cele 70 de săptămâni din Daniel 9:24-27), iar la altele nu (cum ar fi cei 70 de ani din Daniel 9:2) este bine explicat de conceptul de „simbolizare în miniatură”3. Conform acestui concept, principiul zi-an este aplicabil doar acelor profeţii simbolice în care entitatea principală (persoană, animal sau corn) este o reprezentare a unei realităţi mai mari (naţiune, regat sau putere). Astfel, în cadrul apocaliptic, atât entitatea principală, cât şi timpul care îi este alocat trebuie să fie interpretate la o scară mai mare. Elementul temporal trebuie să fie privit dintr-o perspectivă de tip zi-an.

Schiţă a interpretării adventiste a cărţii Daniel

Astăzi, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este cea mai mare biserică ce încă mai foloseşte principiul istoricist de interpretare, aşa cum au făcut toţi reformatorii. În consecinţă, adventiştii înţeleg cele patru imperii din Daniel 2 şi 7 ca reprezentând imperiile babilonian, medo-persan, grec şi roman. Ei identifică piatra din Daniel 2 cu revenirea lui Hristos şi văd în cornul cel mic din Daniel 7 un simbol al papalităţii. Pe baza principiului zi-an4, ei consideră că cele 1 260 de zile din Daniel 7:25 reprezintă o perioadă de 1 260 de ani, care începe în 538 d.Hr. şi se termină în 1798 d.Hr.5,, şi văd în schimbarea vremurilor şi a legii o referire la schimbarea poruncii a patra din Sabat în duminică.

În Daniel 8, berbecul şi ţapul sunt simboluri ale Medo-Persiei şi Greciei (vers. 20, 21), iar cornul cel mic este identificat din nou cu papalitatea. Daniel 8:1-14 descrie ultima şi cea mai importantă viziune simbolică a cărţii. În ceea ce urmează, de la capitolul 8 cu versetul 15 până la sfârşitul cărţii, îngerul care interpretează viziunea explică în detaliu şi în limbaj nesimbolic diferite aspecte ale viziunii; de exem­plu, în Daniel 9, îngerul explică faptul că cele 2 300 de zile din Daniel 8:14 au punctul de plecare comun cu cele 70 de săptămâni din Daniel 9:24, adică anul 457 î.Hr.6. Profeţia din Daniel 9:24-27 se concentrează în jurul lui Isus Hristos, care a împlinit-o în timpul vieţii Sale pământeşti. Adventiştii de ziua a şaptea înţeleg curăţirea sanctuarului din Daniel 8:14, care a început în 1844, la sfârşitul celor 2 300 de ani, ca făcând referire la judecata anterioară revenirii lui Isus, judecată care se desfăşoară acum în ceruri. Ultima viziune a cărţii (capitolele 10-12), ca şi viziunea sanctuarului din capitolul 8, începe în zilele Imperiului Medo-Persan şi ajunge până în timpul sfârşitului (Daniel 12:4).

În concluzie – Toate profeţiile din Daniel acoperă în esenţă aceeaşi perioadă, de la vechile imperii Babilonian şi Medo-Persan până la revenirea lui Hristos:

a. Daniel 2 De la Babilon la revenirea lui Hristos (împărăţia pietrei);

b. Daniel 7 De la Babilon la revenirea lui Hristos (Împărăţia le este dată sfinţilor);

c. Daniel 8 şi 9 De la Medo-Persia la revenirea lui Hristos (cornul cel mic este frânt);

d. Daniel 10-12 De la Medo-Persia la revenirea lui Hristos (învierea).

Fiecare viziune are punctul ei special de interes, iar viziunile ulterioare dezvoltă şi oferă explicaţii suplimentare pentru viziunile anterioare. Cartea Daniel ne arată clar că principiul recapitulării, conform căruia fiecare viziune acoperă aproximativ aceeaşi perioadă istorică, dar se concentrează asupra unor aspecte diferite ale evenimentelor descrise, este un principiu valid în interpretarea profetică.

Gerhard Pfandl
Apocalipsa

Deşi conţine profeţii despre sfârşit, Apocalipsa începe şi se termină ca o scrisoare (Apocalipsa 1-3 şi 22:6-20). Citind-o, aproape că ni se pare o epistolă a lui Pavel. Totuşi există şi diferenţe faţă de alte scrisori: (1) mesajele din Apocalipsa 2 şi 3 vin direct de la Isus, nu de la un autor uman; (2) toată Apocalipsa, nu doar cele şapte mesaje, este adresată celor şapte biserici.

Cadrul epistolar în care sunt inserate viziunile o apropie mai degrabă de o profeţie clasică decât de o profeţie a sfârşitului. Profeţia clasică o întâlnim la profeţii mari şi mici ai Vechiului Testament. Acest tip de profeţie conţine prorocii directe care sunt, de regulă, condiţionate şi care pot avea uneori mai multe împliniri. În contrast, profeţia sfârşitului (partea apocaliptică) foloseşte un simbolism extensiv; conţine frecvent viziuni şi vise şi are o aplicaţie cosmică, precum şi un puternic accent escatologic. Profeţia apocaliptică conţine, de asemenea, contraste izbitoare, cum ar fi sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, ospăţul de nuntă al lui Dumnezeu şi ospăţul păsărilor din trupurile oamenilor sau femeia în alb şi desfrânata. Cel mai important este că profeţia apocaliptică nu este condiţionată şi, în plus, are o singură împlinire.

Faptul că acest cadru epistolar al Apocalipsei se apropie mai mult de profeţia clasică reiese evident din vocabularul folosit. Pasajele din Apocalipsa 1-3 şi 22:6-20 au mai puţine simboluri şi trebuie interpretate frecvent în mod literal. Iată două exemple: deşi, de-a lungul părţii apocaliptice a cărţii, Isus apare ca „miel” (de 28 de ori) – numele folosit cel mai des pentru Isus în Apocalipsa –, cuvântul acesta nu apare în partea epistolară; pe de altă parte, termenul ekklesia „biserică” apare numai în cadrul epistolar, nu şi în partea apocaliptică a cărţii. Acolo, biserica apare fie ca o femeie învăluită în soare, fie ca o mireasă, fie întruchipată de cei 144 000.

În ciuda diferenţelor dintre cadrul epistolar şi partea apocaliptică a cărţii, cele două sunt integral legate una de alta. Mesajele pentru cele şapte biserici ne îndreaptă atenţia spre restul cărţii şi îl anticipează.

Interpretarea Apocalipsei

În interpretarea cărţii, trebuie să ţinem cont de:

1. Fundalul vechi- şi nou-testamentar al cărţii – Apocalipsa este punctul culminant atât al Vechiului Testament, cât şi al Noului Testament. Astfel, pentru a înţelege Apocalipsa, trebuie să cunoaştem bine Biblia. Deşi în Apocalipsa nu vom găsi citat nici măcar un verset din Vechiul sau din Noul Testament, cartea este înţesată de aluzii în special la Vechiul Testament, dar şi la Noul Testament. De exemplu, fundalul capitolului 4 din Apocalipsa îl constituie capitolele 1 şi 10 din Ezechiel, iar pe cel al capitolului 6 din Apocalipsa îl constituie capitolul 1 din Zaharia şi capitolul 24 din Matei.

2. Simbolismul cărţii. În general, ar trebui să interpretăm Biblia în mod literal. Modul în care Isus şi apostolii au folosit Scriptura indică o astfel de interpretare literală. Totuşi, în Apocalipsa, înţelegerea simbolică este predominantă. Acest lucru ar putea fi indicat în Apocalipsa 1:1 prin cuvântul semaino „a face cunoscut” [Cornilescu şi NTR – n.r.], „a destăinui” [Biblia Sinodală – n.r.], care ne indică faptul că Isus i-a „transpus în simboluri” lui Ioan Apocalipsa. Ar trebui să studiem cu atenţie indicatorii din text pentru a observa când are loc o trecere de la planul simbolic la cel literal. De exemplu, în cadrul celui de-al şaselea sigiliu (Apocalipsa 6:12,13), compararea soarelui cu un sac de păr şi a căderii stelelor cu căderea smochinelor din copac indică faptul că autorul trece de la o descriere simbolică a evenimentelor la una literală.

3. Natura istorică a profeţiilor – Şi Apocalipsa pare să reclame abordarea istoricistă menţionată mai sus în legătură cu interpretarea cărţii Daniel. În Apocalipsa 12, o femeie, biserica, Îi dă naştere lui Mesia; Mesia este luat la cer, Satana o persecută pe femeie şi, în cele din urmă, Satana face război cu rămăşiţa seminţei ei. Apocalipsa 13 descrie mai departe acest război final. Viziunea se încheie cu descrierea celei de-a doua veniri a lui Hristos (Apocalipsa 14:14,20). Astfel, mijlocul cărţii indică în mod clar că Apocalipsa face referire la evenimentele de la începutul primului secol, continuând cu secolele următoare, pentru a încheia cu momentul sfârşitului Pământului. Perioadele din Apocalipsa subliniază şi mai mult această abordare. Cele 1 260 de zile, cele 42 de luni sau cele trei vremuri şi jumătate ne trimit la Daniel 7 şi 12 şi trebuie interpretate, în conformitate cu principiul zi-an, ca acoperind mai bine de un mileniu, o perioadă extinsă, care deja s-a scurs.

4. Principiul recapitulării. În Daniel avem patru viziuni care acoperă aceeaşi perioadă istorică, însă dintr-o perspectivă diferită şi cu accente dife­rite. Apocalipsa se aseamănă cu Daniel prin faptul că foloseşte princi­piul recapitulării, sau al repetiţiei. De exemplu, cele şapte peceţi, cele şapte trâmbiţe şi viziunea triadei satanice din Apocalipsa 12:14, toate descriu evenimente care încep în secolul I d.Hr. şi se termină în momentul sfârşitului Pământului.

Schiţă a interpretării adventiste a cărţii Apocalipsa

După introducerea generală a cărţii (Apocalipsa 1:1-8), Ioan descrie o viziune a lui Isus, viziune ce constituie introducerea (Apocalipsa 1:9-20) pentru cele şapte scrisori (capitolele 2 şi 3). În Apocalipsa 3:22, există o delimitare clară a primului set de „şapte”. În Apocalipsa 4:1 începe o nouă secţiune, deşi Apocalipsa 3:22 ne-a pregătit deja pentru ea. În Apocalipsa 4:1, lui Ioan i se spune: „Suie-te aici [în cer] şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

Viziunea celor şase sigilii (Apocalipsa 5:1 – 8:1) se concentrează asupra perioadei cuprinse între secolul I d.Hr. şi sfârşitul Pământului. Începe cu Mielul înjunghiat, Hristosul crucificat, care apare înaintea lui Dumnezeu Tatăl, şi cu evenimentele care au loc pe Pământ în primul secol al erei creştine. Cel de-al şaselea sigiliu ne prezintă semnele cosmice ale timpului sfârşitului, revenirea lui Hristos şi pe cei răscumpăraţi în ceruri (Apocalipsa 6:12 – 7:17), iar sigiliul al şaptelea ne duce dincolo de momentul sfârşitului (Apocalipsa 8:1). Cele şapte trâmbiţe (Apo­calipsa 8:2 – 11:18) cuprind cele 1 260 de zile (Apocalipsa 11:2,3), adică 1 260 de ani, conform principiului zi-an. Această perioadă acoperă o mare parte din istoria bisericii şi ne conduce la timpul sfârşitului. Apocalipsa 12 – 14 acoperă din nou perioada care începe în vremea lui Isus (Apocalipsa 12:5) şi se termină în momentul revenirii Sale şi al secerişului Pământului (Apocalipsa 14:14-20). Astfel, aceste viziuni ilustrează în mod clar principiul recapitulării.

În timp ce prima parte (Apocalipsa 1 – 14) este preponderent istorică, tratând evenimentele care au loc din zilele lui Ioan până la sfârşitul istoriei Pământului, a doua parte (Apocalipsa 15 – 22) tratează doar evenimentele finale. Această parte începe cu cele şapte plăgi, care sunt încă în viitor din perspectiva noastră (Apocalipsa 15 – 16). Capitolele 17 şi 19 sunt o descriere mai detaliată a plăgilor a şasea şi a şaptea, care îi sunt arătate lui Ioan de unul dintre îngerii care au în mâini potire. Ele prezintă căderea Babilonului, simbolizat mai întâi printr-o desfrânată (capitolul 17) şi mai apoi printr-o cetate mare (capitolul 18), înainte de a descrie ospăţul de nuntă al Mielului şi ospăţul păsărilor (capitolul 19), ultimul fiind pus în legătură cu Armaghedonul. Apocalipsa 20 urmează celei de-a doua veniri a lui Hristos, descriind mileniul şi judecata executivă înainte de a ne descoperi, într-un final, un cer nou şi un Pământ nou, cu un Nou Ierusalim şi cu prezenţa directă, nemijlocită, a lui Dumnezeu.

Punctul de interes al cărţii – Numeroasele imagini simbolice şi uneori tulburătoare nu trebuie să ne distragă atenţia de la punctul central de interes al cărţii. Apocalipsa este o carte despre Dumnezeu Tatăl şi despre Isus Hristos. Ea este descoperirea lui Isus Hristos (Apocalipsa 1:1). Prin urmare, ar trebui să o interpretăm într-o manieră hristocentrică. Apocalipsa este, de asemenea, o carte despre mireasa Mielului – biserica, rămăşiţa. Mesajul către biserică trebuie să fie auzit.

Apocalipsa aduce o imensă contribuţie escatologică, oferind informaţii detaliate despre evenimentele din timpul sfârşitului. Ea ilustrează tema marelui conflict dintre Hristos şi Satana într-o manieră nemaiîntâlnită în altă carte biblică.

Ekkehardt Mueller

Referinţe

1 Steve Gregg, Revelation: Four Views, Nashville, Tennessee, Thomas Nelson, 1997, p. 3.
2 Thomas R. Birks, First Elements of Sacred Prophecy, Londra, William E. Painter, 1843, p. 352.
3 Vezi Alberto R. Timm, „The Miniature Symbolization and the Year-day Principle of Prophetic Interpretation”, Andrews University Seminary Studies, 42, spring 2004, p. 149-167.
4 Printre bisericile mai mici care încă mai folosesc principiul zi-an, se numără Biserica lui Dumnezeu (de Ziua a Şaptea), cu circa 125 000 de membri, şi Biserica Creştină Adventă, cu circa 25 000 de membri.
5 În anul 538 d.Hr., ostrogoţii au abandonat asedierea Romei, iar episcopul de Roma, eliberat de sub controlul arian, a fost liber să-şi exercite prerogativele stabilite de decretul lui Iustinian din 533. La exact 1 260 de ani mai târziu (1798), la ordinul lui Napoleon, Berthier a intrat în Roma cu o armată franceză, a anunţat sfârşitul stăpânirii politice a papei şi l-a luat prizonier pe papă, ducându-l în Franţa, unde a şi murit, în exil.
6 Textul spune că cele 70 de săptămâni au fost tăiate dintr-o perioadă mai mare de timp. În lumina legăturilor dintre Daniel 8 şi 9, cele 70 de săptămâni sunt tăiate din perioada mai lungă de 2 300 de seri şi dimineţi din Daniel 8:14.

Adventiştii de ziua a şaptea folosesc metoda istoricistă în interpretarea cărţilor Daniel şi Apocalipsa.

Abordarea istorico-gramaticală, numi­tă şi metoda istorico-biblică, recunoaşte mărturia Bibliei că Dumnezeu Şi-a descoperit adevărurile autorilor biblici şi că i-a inspirat să-I împărtăşească mesajele prin intermediul Scripturii (2 Timotei 3:16; 1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:19-21). Această abordare ia în serios cadrul istoric şi trăsăturile literare ale textului, practicând o exegeză corespunzătoare.

Întrucât viziunile din Daniel şi Apocalipsa sunt în general simbolice, intervalele de timp ar trebui, de asemenea, să fie considerate simbolice.

„Încă din secolul al III-lea î.Hr., cele 70 de săptămâni din Daniel 9 au fost înţelese ca 70 de «săptămâni de ani», adică 70 x 7 = 490 de ani. Septuaginta, traducând termenul ebraic pentru «săptămâni» din Daniel 7:25-27, a inserat sintagma suplimentară «de ani», oferind primul exemplu tipărit a ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut ca «principiul zi-an». Abia după ce au trecut suficiente secole pentru ca astfel de perioade profetice lungi să fie comprehensibile, au fost interpretate ca ani şi profeţiile mai lungi: de 1 290, 1 335 şi 2 300 de zile. Astfel, rabinul Nahawendi, în secolul al IX-lea d.Hr., a fost primul care a recunoscut că principiul zi-an se aplică şi în cazul celor 1 290 sau al celor 2 300 de zile.” (Jerry Moon, „The Year-Day Principle and the 2 300 Days”, http://www.sdanet.org/atissue/end/yearday.htm, accesat pe 2 noiembrie 2009)

Toate profeţiile din Daniel acoperă, în esenţă, aceeaşi perioadă, de la Imperiul Babilonian şi Imperiul Medo-Persan până la revenirea lui Hristos.

Profeţia apocaliptică nu este condiţionată şi are o singură împlinire.

Deşi în Apocalipsa nu vom găsi citat nici măcar un verset din Vechiul sau Noul Testament, cartea este înţesată de aluzii, în special la Vechiul Testament.

„Victorinus din Pettau (dec. 304 d.Hr.) a fost cel care a introdus principiul recapitulării în Apocalipsa, principiu care a fost urmat, cu unele modificări, de interpreţii ulteriori. (…) Aplicarea principiului recapitulativ îi poate fi de mare ajutor celui care interpretează Apocalipsa. Informaţii şi idei extrase din pasaje clare pot descifra sensul teologic al unora dintre pasajele paralele dificile. De exemplu, Apocalipsa 7 poate fi cheia pentru înţelegerea capitolelor 10 şi 11, în special cu privire la cei doi martori. De asemenea, observăm că cele şapte trâmbiţe şi seria de şapte plăgi sunt intenţionat paralele în ce priveşte limbajul şi conţinutul.” (Ranko Stefanovic, Revelation of Jesus Christ, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 2002, p. 28)