A scris profetul Daniel cartea Daniel?

Jiří Moskala

şeful Catedrei de Vechiul Testament,Andrews University

Paternitatea cărţii lui Daniel a fost dezbătută de secole. Două poziţii principale sunt susţinute de teologi. Unii consideră că această carte a fost scrisă de profetul Daniel în secolul al VI-lea î.Hr., după cum susține cartea însăşi. Alţii promovează ideea că ea a fost scrisă de un iudeu anonim în secolul al II-lea, în timpul aşa-zisei perioade macabeene. Prin urmare, cea de-a doua concepţie este adesea numită ipoteza macabeeană.

Identificarea autorului cărţii lui Daniel este esenţială, deoarece interpretarea şi validitatea profeţiilor din carte depind de lucrul acesta. Dacă Daniel a scris cartea în secolul al VI-lea, atunci ea conţine profeţii reale. Dacă un iudeu anonim a scris cartea în secolul al II-lea, profeţiile ei nu sunt nicidecum profeţii, ci istorie scrisă sub formă de profeţie după ce evenimentul profetizat avusese deja loc.

Originea în secolul al VI-lea – Teologii care apără paternitatea lui Daniel susţin că această carte a fost scrisă şi pusă cap la cap, în diferite etape, chiar de profetul Daniel, în jurul anului 530 î.Hr., în Babilon. Scopul cărţii este acela de a proclama suveranitatea lui Dumnezeu dintr-o perspectivă in­ternaţională şi de a-i încuraja pe copiii Săi să-L urmeze cu credincioşie, conştienţi că El controlează istoria. Lui Dumnezeu Îi pasă de oameni şi El este Judecătorul suprem, deoarece toţi oamenii răspund în faţa Lui. Daniel prezintă o succesiune de patru imperii mondiale, prima venire a lui Mesia, ridicarea şi activităţile antihristului (cornul cel mic), persecutarea sfinţilor, judecata cerească şi, în final, întemeierea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Punctul culminant al acestei cărţi apocaliptice constă în profetizarea plină de speranţă a unei învieri la sfârşitul timpului. Concepţia aceasta poate fi denumită ipoteza persană (sau exilică).

Originea în secolul al II-lea – Datarea tradiţională a cărţii Daniel în se­colul al VI-lea î.Hr. de către iudei şi creştini a fost contestată începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea prin aşa-numita ipoteză macabeeană, concepţie care predomină astăzi printre teologii istorico-critici. Primul critic care a fixat originea cărţii Daniel în secolul al II-lea î.Hr. a fost filosoful neoplatonist Porphyrios (cca 234-305 d.Hr.). În cea de-a douăsprezecea carte a lucrării Împotriva creştinilor, el susţine că Daniel ar fi fost scrisă de o persoană care a trăit în Iudeea în timpul persecuţiei regelui sirian Antiochos al IV-lea Epiphanes (175-163 î.Hr.), deoarece ar descrie evenimentele cu prea mare acurateţe pentru o profeţie. În comentariul său asupra cărţii lui Daniel, părintele bisericesc Hieronymus (cca 348-420 d.Hr.) a combătut argumentele lui Porphyrios şi a apărat paternitatea lui Daniel asupra cărţii. Scrierile lui Porphyrios au fost mai târziu distruse, dar concepţia sa despre cartea lui Daniel a supravieţuit doar datorită menţionării ei de către Hieronymus.

Conform ipotezei macabeene, un autor anonim din secolul al II-lea a scris cartea şi a folosit pseudonimul „Daniel” pentru a conferi autoritate manuscrisului său. El a repovestit istoria trecută sub forma unei profeţii şi a profetizat în mod autentic numai evenimentele descrise în Daniel 11:40 - 12:2, cu referire la învierea aşteptată în timpul său, pe care autorul îl considera ca fiind timpul sfârşitului. Dar această profeţie „autentică” a eşuat, deoarece ceea ce a prezis nu s-a întâmplat niciodată. Conform teologilor istorico-critici, scriitorul a făcut câteva greşeli istorice, deoarece nu era bine familiarizat cu istoria Babilonului şi a Medo-Persiei, și a fost corect numai când a tratat istoria contemporană, perioada seleucizilor şi a ptolemeilor. Astfel, teza macabeeană pretinde că această carte a lui Daniel a fost scrisă în Iudeea în jurul anului 165 î.Hr., într-o vreme de criză profundă, când împăratul Antiochos al IV-lea Epiphanes a profanat templul de la Ierusalim (167 î.Hr.) şi i-a persecutat în mod brutal pe iudei pentru convingerile lor religioase. Scopul cărții, se spune mai departe, ar fi fost acela de a-i călăuzi pe iudei în dorința lor de a se arăta credincioși lui Dumnezeu, dar și în revolta împotriva opresiunii tiranice a acestui împărat grec.

Dovezi care susțin ipoteza privind originea cărţii în secolul al VI-lea

Următoarele puncte vor arăta care este problema concepţiei istorico-critice şi vor demonstra că există, de fapt, numeroase argumente în favoarea unei origini a cărţii în secolul al VI-lea:

1. Credibilitatea şi autenticitatea istorică a cărţii – Contrar pretenţiilor celor mai mulţi critici, există o acurateţe izbitoare în relatările detaliate ale evenimentelor istorice în Daniel, care sunt extrem de precise în comparaţie cu materialele extra-biblice cunoscute, astfel încât concluzia este fără echivoc: autorul trebuie să fi fost un martor ocular care a trăit aceste evenimente şi, prin urmare, a putut să ofere nişte relatări precise din punct de vedere istoric. Surse primare demonstrează în mod clar că autorul cunoştea lucruri care erau necunoscute în secolul al II-lea î.Hr., dar au fost redescoperite recent de arheologi. Câteva exemple ar trebui să fie suficiente pentru a dovedi acest lucru:

(a) În Daniel 4, Nebucadneţar este menţionat drept mândrul constructor al Babilonului. Această informație despre activitatea sa de constructor se pierduse (nu este menţionată niciodată de istoricii antici Herodotos, Ctesias, Strabon sau Plinius), dar a fost confirmată de săpăturile arheologice moderne din Babilon. Unele inscripţii seamănă atât de bine cu relatarea biblică din Daniel 4 (de exemplu Cilindrul Grotefend), încât R. H. Pfeiffer a admis: „Probabil că nu vom şti niciodată cum a aflat autorul nostru că noul Babilon a fost opera lui Nebucadneţar (4:30), aşa cum săpăturile arheologice au dovedit”1.

(b) Existenţa lui Belşaţar a fost disputată de învăţaţi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Atunci s-a descoperit nu doar că el a fost fiul întâi născut al lui Nabonid, ci şi că tatăl lui l-a făcut coregent şi „i-a încredinţat împărăţia [babiloniană]”2. Belşaţar, prin urmare, a avut dreptate când s-a oferit să îi recunoască lui Daniel a treia poziţie de autoritate în împărăţia lui (adică după Nabonid şi el însuşi; vezi Daniel 5:7,16,29).

(c) Cronica lui Nabonid confirmă că Nabonid, ultimul rege babilonian, nu era în Babilon când acesta a fost cucerit de perşi, în 539 î.Hr.

În luna Tashritu, când Cirus a atacat armata din Akkad la Opis, pe Tigru, locuitorii din Akkad s-au revoltat, dar el (Nabonid) i-a masacrat pe locuitorii aflaţi în derută. În ziua a paisprezecea, Sippar a fost cucerită fără luptă. Nabonid a fugit. În ziua a şaisprezecea, Gobryas (Ugbaru), guvernatorul din Gutium, şi armata lui Cirus au intrat în Babilon fără luptă. După aceea Nabonid a fost arestat în Babilon când s-a întors (acolo)3.

R. P. Dougherty afirmă cu convingere istoricitatea cărţii Daniel: „Dintre toate relatările nebabiloniene care tratează situaţia de la sfârşitul Imperiului Neo-Babilonian, capitolul al cincilea din Daniel este următorul în acurateţe, după literatura cuneiformă, în ceea ce priveşte tratarea unor evenimente excepţionale”4.

O singură problemă istorică, şi anume identificarea lui Darius Medul, rămâne în cartea lui Daniel. Încă nu a fost soluţionată satisfăcător din cauza lipsei de material adecvat cu privire la cadrul istoric. Ipoteza lui William Shea de a-l identifica pe acest personaj cu Gubaru/Ugbaru/Gobryas, general din armata lui Cirus, care a cucerit Babilonul în octombrie 539 î.Hr., este cea mai bună opţiune în actuala dezbatere5.

2. Limbajul cărţii – Teologii istorico-critici au pretins că limbajul lui Daniel indică o origine în secolul al II-lea. Totuşi, comparaţiile lingvistice ale ebraicii lui Daniel cu ebraica manuscriselor de la Qumran (secolul al II-lea î.Hr.) înclină balanța în favoarea ipotezei persane, pentru că ebraica lui Daniel nu este apropiată de ebraica literaturii de la Qumran. De asemenea, cuvintele din Daniel împrumutate din limba persană provin din persana veche, indicând vechimea lor; semnificaţia lor este uneori greu de desluşit sau chiar pierdută. Pe lângă aceasta, aramaica lui Daniel este aramaica imperială sau oficială (cca 600-330 î.Hr.) şi nu aramaica secolului al II-lea. Gleason Archer explică faptul că „Genesis Apocryphon furnizează dovezi foarte puternice că aramaica lui Daniel vine dintr-o perioadă considerabil mai timpurie decât secolul al II-lea î.Hr.”6.

Există doar trei cuvinte greceşti în Daniel, şi toate indică numele unor instrumente muzicale (Daniel 3:5,7,10,15). Acest fapt nu este surprinzător dacă ținem cont că negustoria grecească se desfăşura peste tot în Orientul Apropiat antic, începând din secolul al VIII-lea. De asemenea, grecii erau folosiţi în Babilon în vremea lui Nebucadneţar ca soldaţi în armata lui, iar ei ar fi putut aduce aceste instrumente muzicale cu ei. Dacă această carte ar fi fost scrisă la mijlocul secolului al II-lea, aşa cum pretinde ipoteza macabeeană, atunci documentul ar fi trebuit să abunde în cuvinte greceşti, deoarece, la vremea aceea, greaca era limba predominantă în Răsărit, iar cultura greacă predomina în Orientul Mijlociu.

3. Cele patru împărăţii din Daniel – Ipoteza macabeeană pretinde că cele patru împărăţii mondiale din Daniel sunt Babilonul, Media, Persia şi Grecia. Totuşi, succesiunea corectă a celor patru imperii mondiale este Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Ca dovezi, se pot aduce următoarele:

(a) În anul 550 î.Hr., regele persan Cirus l-a învins pe regele med Astyages şi a format o împărăţie cunoscută ca Medo-Persia, ceea ce înseamnă că, la momentul căderii Babilonului, în 539 î.Hr., Medo-Persia era deja un imperiu unit.

(b) Simbolurile folosite în carte pentru împărăţia Medo-Persiei ne arată că aceasta ta fost socotită o singură împărăţie, şi nu două – partea de argint a statuii are două braţe (Daniel 2:32). Ursul, care reprezintă aceeaşi putere, are două părţi inegale (Daniel 7:5); iar berbecul, identificat cu Medo-Persia, are două coarne de lungimi diferite (Daniel 8:3,20).

(c) Daniel identifică în mod clar primele trei imperii ca fiind Babilonul, Medo-Persia (o împărăţie unită!) şi Grecia (Daniel 2:38; 5:28; 6:8,12,15; 8:20,21). Din perspectiva textului biblic, cartea nu face nicio separație între imperiul mezilor şi cel al perşilor. Roma este al patrulea imperiu, deoarece i-a succedat Imperiului Grec în istorie.

4. Elementul temporal în cartea lui Daniel – Cuprinsul cărţii depăşeşte cu mult perioada macabeeană, ajungând, mai exact, până la timpul sfârşitului. Aceasta înseamnă că succesiunea celor patru împărăţii consecutive nu se sfârşeşte în perioada macabeeană. Cartea profetizează prima (Daniel 9) şi a doua venire ale lui Isus (Daniel 2 şi 7), având în învierea de la sfârşitul timpului punctul culminant al cărţii. Mesajul lui Daniel este concentrat asupra lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale veşnice viitoare.

5. Tonul cărţii lui Daniel – Atmosfera cărţii lui Daniel nu corespunde sau nu se armonizează cu situaţia din cadrul revoltei macabeene. Profetul Daniel are o atitudine foarte respectuoasă faţă de Nebucadneţar şi de Darius Medul (Daniel 2:37,38; 6:21). El lucrează pentru aceştia în poziţii guvernamentale extrem de înalte şi le este loial. Îi vorbeşte cu mare res­pect şi cu demnitate chiar şi nelegiuitului împărat Belşaţar (Daniel 5:22-24). Nebucadneţar însuşi se poartă foarte respectuos cu Daniel, chiar se înclină înaintea lui (Daniel 2:46-48) şi, conform capitolului 4, Nebucadneţar relatează istoria convertirii sale şi Îl laudă pe adevăratul Dumnezeu Prea­înalt (Daniel 4:34,37). Chiar dacă în partea profetică a cărţii cei credincioşi sunt persecutaţi şi suferă, ei nu sunt niciodată încurajaţi să organizeze o revoltă împotriva conducătorilor şi a asupritorilor. Mai degrabă avem de-a face cu o imagine de rezistenţă pasivă. Aceasta stă în antiteză clară cu revolta macabeeană împotriva regelui Antiochos al IV-lea Epiphanes, din secolul al II-lea. J. J. Collins susţine pe bună dreptate că „istoriile de la curte din capitolele 1-6 nu au fost scrise în perioada macabeeană. Este imposibil să evidenţiem măcar un singur verset care să trădeze o inserţie editorială din acea perioadă”7.

6. Dovezile din manuscrisele de la Qumran – Manuscrisele de la Marea Moartă pledează în mod convingător în favoarea ipotezei persane. Daniel este numit profet, iar cartea lui era folosită pe scară largă în Qumran. Opt manuscrise ale lui Daniel au fost găsite acolo, în trei peşteri (1Q, 4Q şi 6Q); ele datează din perioada 125 î.Hr. – 50 d.Hr., ceea ce înseamnă că această comunitate de credincioşi avea un respect deosebit pentru cartea Daniel şi o folosea pe scară largă. Ea este citată împreună cu alte cărţi precum Moise, Samuel, Isaia, Ezechiel, Amos şi Psalmii. Așa ceva ar fi fost extrem de neobişnuit dacă ea ar fi fost scrisă doar la jumătatea secolului al II-lea, practic cu doar două decenii înainte de exploatarea acestui document de către comunitatea de la Qumran. Această perioadă de timp este mult prea scurtă pentru ca lucrarea să fi fost scrisă, copiată şi citită pe scară largă, lucru care ar fi fost necesar pentru ca ea să câştige o popularitate şi o autoritate atât de mari.

7. Datarea viziunilor – Maniera de datare a viziunilor în cartea lui Daniel corespunde îndeaproape cu datarea folosită în cărţile lui Ieremia, Ezechiel şi Hagai (secolul al VI-lea î.Hr.), dar nu şi cu cea din cartea lui Maleahi (secolul al V-lea î.Hr.). Practica de a pune o dată viziunilor în cartea lui Daniel (2:1; 7:1; 8:1; 9:1; 10:1) este similară cu cea a profeţilor care au o legătură strânsă cu exilul babilonian. Ieremia a datat opt viziuni (1:2,3; 25:1; 28:1; 32:1; 36:1; 41:1; 45:1; 46:1,2), iar pe altele le-a legat de anumite evenimente (21:1; 24:2; 26:1; 27:1; 33:1; 38:1,7; 39:15; 40:1; 47:1). Cartea lui Ezechiel are 12 viziuni cu o dată specifică (1:1,2; 8:1; 20:1; 24:1; 29:1,17; 30:20; 31:1; 32:1,17; 33:21; 40:1). Scurta carte a lui Hagai, scrisă în anul 520 î.Hr., conţine cinci viziuni şi toate sunt datate (1:1; 1:15; 2:1; 2:10; 2:20). Cartea lui Maleahi (cca 425 î.Hr.) cuprinde câteva viziuni, însă niciuna nu este datată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru literatura apocaliptică din secolul al II-lea î.Hr. şi de mai târziu. Cartea lui Daniel este, în această privinţă, mai aproape de profeţii exilici decât de apocrifele iudaice sau de scrierile pseudepigrafice, în care viziunile nu sunt datate.

8. Mărturia cărţii lui Daniel – Cartea se recomandă ca fiind o lucrare din secolul al VI-lea î.Hr., parte dintr-un context babiloniano-persan, şi afirmă în mod clar că îl are ca autor pe Daniel (7:1; 12:4,9). Daniel este menţionat în mod direct ca autor al câtorva capitole care sunt scrise la persoana întâi (7:2,4,6 etc.; 8:1,2; 9:2-4,20-23; 10:2,7,10,15-19; 12:5,7,8). Faptul că el se referă la sine şi folosind persoana a treia (1:6; 2:14; 5:29; 6:1-4,28; 7:1; 10:1) nu constituie nicio contradicţie, deoarece chiar şi unele documente antice extra-biblice au fost scrise în stilul acesta (de exemplu, Anabasis, a lui Xenophon, sau De bello gallico, a lui Gaius Iulius Caesar).

9. Mărturia lui Isus Hristos – În Noul Testament, Isus vorbeşte apreciativ despre Daniel (Matei 24:15). El îl numeşte profet şi leagă profeţia despre „urâciunea pustiirii” (Daniel 9:27) de viitoarea cădere a Ierusalimului, în anul 70 d.Hr. (vezi Matei 24:16; Marcu 13:14; Luca 21:20,21). Isus îl tratează pe Daniel ca pe un personaj istoric real din secolul al VI-lea î.Hr. şi explică faptul că punctul de interes al cărţii depăşeşte cu mult perioada macabeeană.

 În concluzie – Ipoteza macabeeană are serioase puncte slabe şi este neconvingătoare. A nega că Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început (Isaia 46:10) şi că este capabil să profetizeze exact cursul istoriei înainte de a avea loc este în opoziţie directă cu afirmaţia Bibliei, conform căreia Dumnezeu i-a descoperit lui Daniel viitorul (Daniel 2:19-23; 7:1,2; 8:1,2). Existenţa unor profeţii autentice şi preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimentele istorice sunt cheile de interpretare care dezvăluie semnificaţia cărţii Daniel.

Obiecţiile ridicate de teologii istorico-critici şi problemele legate de plasarea originii cărţii în secolul al VI-lea î.Hr. pot fi explicate în mod adecvat. Autorul cărţii Daniel este chiar profetul Daniel.

Referinţe

1 Robert H. Pfeiffer, Introduction to the Old Testament, New York, New York, Harper & Brothers, 1941, p. 758, 759.
2 James B. Pritchard, „Verse Account of Nabonidus”, în James B. Pritchard (ed.), Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, ediţia a treia, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1969, p. 312–315.
3 James B. Pritchard, „Nabonidus Chronicle”, în Ibidem, p. 306.
4 Raymond P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar: A Study of the Closing Events of the Neo-Babylonian Empire, New Haven, Connecticut, Yale University Press, 1929, p. 216.
5 William H. Shea, „Darius the Mede: An Update”, Andrews University Seminary Studies, 20, 1982, p. 229-247.
6 Gleason L. Archer, Jr., „The Aramaic of the «Genesis Apocryphon» Compared with the Aramaic of Daniel”, în J. B. Paine (ed.), New Perspectives on the Old Testament, Waco, Texas, Word Books, 1970, p. 169.
7 John J. Collins, The Apocalyptic Vision of the Book of Daniel, Harvard Semitic Monographs 16, Missoula, Montana, Scholars Press, 1977, p. 11.

Dacă Daniel a scris cartea în secolul al VI-lea, atunci ea conţine profeţii reale. Dacă un iudeu anonim a scris cartea în secolul al II-lea, profeţiile ei nu sunt decât istorie deghizată în profeţie.

Surse primare demonstrează că autorul cunoştea lucruri care erau necunoscute în secolul al II-lea î.Hr., dar care au fost descoperite în perioada modernă.

„Argumentele pentru datarea macabeeană a cărţii Daniel cu greu pot fi considerate convingătoare. O astfel de perioadă de compunere este în orice caz exclusă de dovezile de la Qumran, (…) deoarece nu ar fi fost suficient timp pentru ca scrierile macabeene să fie răspândite, venerate şi acceptate ca scripturi canonice de o sectă macabeeană.” (R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1969, p. 1127)