A scris Isaia cartea profetică Isaia?

Gregory A. King
profesor de Vechiul Testament,Southern Adventist University

Până acum vreo două secole, atât evreii, cât şi creştinii ar fi considerat că răspunsul la întrebarea pusă în titlul acestui capitol este de la sine înţeles şi simplu. Da, desigur că Isaia a scris cartea profetică a Vechiului Testament care îi poartă numele şi nu aveau niciun motiv să creadă altfel. La urma urmei, biserica şi sinagoga menţinuseră împreună această opinie timp de multe secole. De asemenea, introducerea din Isaia 1:1 pare să se refere la întreaga carte ca fiind „prorocia lui Isaia”. Pe lângă aceasta, scriitorii Noului Testament au citat în mod repetat din cartea lui Isaia şi au atribuit-o nominal profetului (de exemplu Matei 3:3; 4:14-16).

Totuşi, odată cu apariţia criticii biblice în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cartea Isaia, alături de Pentateuh şi de Daniel (precum şi de alte părţi ale Bibliei), a ajuns să fie examinată tot mai amănunţit şi au fost înaintate teorii revizioniste într-un puternic contrast cu convingerile tradiţionale. În privinţa lui Isaia, majoritatea teologilor adepți ai şcolii înaltei critici au ajuns la concluzia că, ţinând cont de anumiţi factori care vor fi discutaţi mai jos, profetul Isaia nu poate fi considerat responsabil pentru întreaga carte profetică care-i poartă numele şi că paternitatea sa nu se extinde dincolo de capitolul 39. Capitolele 40-66 i-au fost atribuite unei persoane anonime, care ar fi trăit cam în timpul cuceririi Babilonului de către Cirus, în 539 î.Hr. Din moment ce acest autor este anonim, iar profeţiile sale au fost ataşate celor ale lui Isaia, el a fost numit „Deutero-Isaia” (al doilea Isaia).

Împingând această argumentaţie şi mai departe, o serie de teologi critici au sugerat că s-ar putea ca Isaia 56-66 să fi fost o secţiune scrisă şi mai târziu, iar autorul acesteia a fost numit „Trito-Isaia” (al treilea Isaia). Mai mult, observând că anumite referinţe, pe care ei le considerau indicatori de control ai aşa-numitei secţiuni Deutero-Isaia (precum profeţiile distrugerii Babilonului din Isaia 46 şi 47), au fost găsite şi în capitolele 1-39, anumiţi teologi au început să-i atribuie profetului Isaia tot mai puţin din capitolele 1-39. În consecință, cel puţin în minţile acestor teologi critici, profetului Isaia au început să îi fie recunoscute pasaje din ce în ce mai mici din cartea care îi poartă numele.

Obiecţii faţă de calitatea de autor a lui Isaia – Sunt câteva întrebări care trebuie ridicate în legătură cu situația prezentată mai sus. Mai întâi, care sunt obiecţiile aduse împotriva lui Isaia, ca autor al cărţii care îi poartă numele? În al doilea rând, ce răspuns ar putea fi adus acestor obiecţii? În final, care sunt mărturiile pozitive care îl favorizează pe Isaia ca autor al acestei cărţi profetice, în întregimea ei? Le vom aborda pe rând.

În ce priveşte obiecţiile împotriva lui Isaia ca autor, de obicei sunt aduse câteva dovezi. Mai întâi, perioada de timp pe care o presupune cartea pare imposibil de lungă pentru a încorpora durata de viaţă a profetului Isaia. Capitolele 1-39 se referă la o serie de evenimente care au avut loc în timpul vieţii lui Isaia, a cărui slujbă s-a extins din jurul anului 740 până în 690 î.Hr. De exemplu, războiul siro-efraimit (cca 733 î.Hr.; Isaia 7:1), cucerirea Asdodului de către Sargon (711 î.Hr.; Isaia 20:1) şi atacul lui Sanherib în Iuda (701 î.Hr.; Isaia 36:1) s-au petrecut în timpul slujbei lui Isaia. Prin contrast, referirile la rezidirea Ierusalimului şi a templului (Isaia 44:28) şi la exodul din Babilon (Isaia 48:20) fac aluzie la evenimente care au avut loc cu vreo 200 de ani mai târziu, după moartea lui Isaia.

O a doua obiecţie este legată de prima. Tematica din Isaia 40-66 este diferită de cea a capitolelor 1-39. Secţiunea 1-39 are ca preocupare majoră ameninţarea pentru Iuda şi Ierusalim venită din partea puterii militare a Imperiului Asirian, o ameninţare extrem de reală şi de prezentă în timpul slujbei lui Isaia, din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. Totuşi, în capitolele următoare, ameninţarea asiriană este de domeniul trecutului, iar focalizarea este asupra salvării poporului de către Dumnezeu şi asupra întoarcerii acestuia din exil în propria ţară, un eveniment petrecut după înfrângerea Babilonului de către Cirus, în 539 î.Hr. Cum ar fi putut Isaia să descrie evenimente şi situaţii care se vor petrece cu aproape 200 de ani mai târziu?

O a treia obiecţie arată către vocabularul şi stilul diferite ale celor două secţiuni ale cărţii. Cuvinte precum „vai” şi „judecată”, obişnuite în capitolele 1-39, sunt doar ocazionale în capitolele 40-66. Mai mult, expresii precum „a cânta de bucurie” şi „a striga tare”, specifice capitolelor 40-66, sunt rare în capitolele 1-39. Cât despre stil, în timp ce capitolele 1-39 cuprind naraţiune istorică (mare parte din Isaia 7 şi 36-39) şi acţiune simbolică profetică (Isaia 20), capitolele 40-66 constau aproape exclusiv din profeţie poetică.

O ultimă obiecţie, insurmontabilă din punctul de vedere al multor teologi critici, este faptul că Cirus al Persiei este nominalizat de două ori în aşa-numita secţiune Deutero-Isaia a cărţii (Isaia 44:28; 45:1). Din moment ce Isaia a murit probabil undeva în jurul anului 690 î.Hr., iar Cirus nu s-a născut până în jurul lui 580 î.Hr., peste 100 de ani mai târziu, şi nici nu a fost un lider proeminent decât mulţi ani mai târziu, teologii critici declară că profetul Isaia nu putea să-l fi menţionat pe Cirus pe nume ca uns de Domnul să înfrângă Babilonul şi să readucă poporul lui Dumnezeu în ţara sa.

Răspunsuri la obiecţii – Ce răspuns se poate oferi în fața acestor obiecţii privitoare la calitatea de autor a lui Isaia pentru cartea profetică în întregime? Referitor la prima obiecţie, este desigur adevărat că perioada de timp avută în vedere în capitolele finale ale cărţii se întinde dincolo de durata vieţii profetului. Unele evenimente la care se face aluzie, precum întoarcerea din exilul babilonian, s-au petrecut în mod clar după moartea sa. Pentru aceia care fie cred că nu există Dumnezeu, fie că Dumnezeu nu cunoaşte viitorul sau, chiar dacă l-ar cunoaşte, nu-l descoperă oamenilor, aceasta constituie o dovadă incontestabilă că Isaia nu avea cum să scrie întreaga carte, pentru că nimeni nu putea ghici viitorul cu o atât de uimitoare acurateţe.

Totuşi, pentru cei care cred în preştiinţa divină şi care susţin învăţătura Bibliei conform căreia, uneori, Dumnezeu descoperă viitorul slujitorilor Săi credincioşi şi îi inspiră să consemneze revelaţia pentru posteritate, o astfel de obiecţie nu este convingătoare. Şi aceasta mai ales în lumina altor manifestări ale preştiinţei în Scriptură. Ieremia a profetizat că exilul babilonian avea să dureze 70 de ani, înainte ca Dumnezeu să-Şi aducă poporul acasă (Ieremia 29:10); Daniel a anunţat ridicarea şi căderea naţiunilor (Daniel 2,7,8), chiar specificând numele unor împărăţii (Daniel 8:20,21); iar Isus a prezis că templul va fi demolat până acolo încât nu va mai rămâne piatră pe piatră (Matei 24:2). În acelaşi fel, vorbind prin revelaţie profetică, Isaia a anticipat anumite evenimente care aveau să se petreacă la mult timp după moartea sa.

Cât despre tematica diferită din capitolele 40-66, este adevărat că acestea tratează teme şi concepte diferite faţă de capitolele anterioare, concentrându-se într-o anumită măsură pe evenimente legate de exilul babilonian şi de întoarcerea poporului lui Dumnezeu în ţara lui. Totuşi nu ar trebui să fie considerat straniu faptul că Isaia abordează teme şi concepte diferite în timpul unei slujbe îndelungate, de aproximativ 50 de ani. Nu ar trebui să aşteptăm de la el să se axeze pe un singur lucru.

Pentru cei care subliniază faptul că exilul şi întoarcerea se aflau încă în viitorul obscur în timpul lui Isaia şi care se întreabă cum este posibil ca profetul să descrie aceste lucruri, ar trebui observat că primele capitole ale cărţii lui Isaia anticipează pericolul care vine dinspre Babilon, aşezându-i pe babilonieni ca primii destinatari în suita de mesaje adresate împotriva popoarelor păgâne (Isaia 13-23) şi terminând întreaga secţiune a capitolelor 1-39 cu o avertizare a exilului care urmează să vină peste poporul israelit (Isaia 39:6,7). Poate că în felul acesta, Isaia arată că, în opinia lui, în final, babilonienii se vor dovedi o ameninţare mai serioasă pentru poporul lui Dumnezeu decât asirienii, care primesc mai multă atenţie în capitolele 1-39.

În ce priveşte obiecţia legată de diferenţa de vocabular şi de stil din capitolele 40-66, este adevărat că aceste capitole sunt diferite atât în ceea ce priveşte vocabularul, cât şi stilul, atunci când sunt comparate cu prima jumătate a cărţii. Această diferenţă poate fi simţită chiar şi la citirea unei traduceri într-o limbă modernă. Dar nu înseamnă obligatoriu că o astfel de trăsătură a cărții duce la incompatibilitatea dintre text și calitatea de autor a lui Isaia. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că temele şi subiectele diferite din aceste capitole cer folosirea unui stil şi a unui vocabular diferite, deoarece unele depind de celelalte.

Mai mult, este chiar de aşteptat ca un geniu profetic impunător ca Isaia să fie capabil să facă uz de un vocabular extins şi de diferite stiluri şi genuri. După cum autorii moderni, precum C. S. Lewis, pot scrie cărţi total diferite, ca, de exemplu, Creştinismul redus la esenţe în comparație cu Cronicile din Narnia, folosind genuri literare diferite şi un vocabular extins, tot la fel şi profeţii biblici, mai ales cei cu erudiţia lui Isaia, nu s-au limitat la un singur stil sau la un bagaj lexical restrâns.

Cât priveşte faptul că Cirus este menţionat pe nume cu mai bine de 100 de ani înainte de naşterea sa, este corect să spunem că aceasta este o trăsătură neobişnuită a Scripturii. Totuşi, prin neobişnuit nu înțelegem exclusiv fără precedent, pentru că Scriptura ne spune despre un profet anonim care îl confruntă pe Ieroboam în timp ce acesta aduce o jertfă la altarul său idolatru din Betel, iar profetul anonim îl numeşte pe Iosia (1 Împăraţi 13:2) ca fiind cel care va desfiinţa în cele din urmă acest loc de închinare nelegitim. Confruntarea cu Ieroboam s-a petrecut în jurul lui 930 î.Hr., în timp ce Iosia nu s-a născut până în preajma lui 650 î.Hr., adică aproximativ 280 de ani mai târziu.

Argumente pentru unitatea şi paternitatea singulară a lui Isaia – După ce ne-am ocupat de obiecţiile faţă de Isaia ca autor al profeţiei care îi poartă numele, ne întoarcem spre câteva argumente în favoarea unităţii şi a paternităţii singulare pentru cartea profetică. Mai întâi, nu există nicio dovadă textuală care să sugereze că scrierea lui Isaia ar fi existat vreodată şi altfel decât ca un tot unitar. Deşi nu posedăm un număr abundent de manuscrise ale Vechiului Testament, aşa cum se întâmplă cu Noul Testament, cele pe care le deţinem susţin unitatea întregii cărţi. De exemplu, cel mai faimos manuscris individual dintre sulu­rile de la Marea Moartă este car­tea lui Isaia, care datează din vremuri pre-creştine, iar acesta nu lasă nicidecum impresia vreunei separări între capitolele 39 şi 40. Astfel, orice teorie care susţine că ultimele capitole ale lui Isaia au venit ulterior şi de la un autor diferit nu are niciun fel de suport textual.

O a doua mărturie favorabilă se găseşte în trăsăturile unificatoare existente în toată cartea, care indică existenţa unui singur autor al întregului document. Multe trăsături ar putea fi enumerate aici, însă una care merită notată este folosirea expresiei „Sfântul lui Israel”, cu referire la Dumnezeu. Deşi este folosită de numai 31 de ori în întreg Vechiul Testament, 25 dintre aceste apariţii se găsesc în Isaia, făcând din aceasta o trăsătură oarecum distinctivă a cărţii. Interesant este că aceste 25 de apariţii sunt aproape în mod egal distribuite între porţiunile considerate ca venind de la autori diferiţi, cu 12 apariții în capitolele 1-39 şi alte 13 în capitolele 40-66. Astfel, această expresie oarecum specială slujeşte la concretizarea unei imagini unitare a întregii cărţi.

O a treia dovadă este tendinţa în cadrul comunităţii israelite de a atribui documentele profetice, indiferent de mărimea lor, profetului care le-a scris. De exemplu, cele 21 de versete care compun profeţia lui Obadia, deşi reduse ca dimensiune, nu au fost ataşate altei cărţi profetice, ci au fost atribuite profetului însuşi. În schimb, când despre o secţiune a unei cărţi profetice se considera că este scrisă de altcineva decât de profetul respectiv, cum se întâmplă cu Ieremia 52, acest lucru se menţiona în mod clar (Ieremia 51:64). În lumina practicii menționate, ar fi extrem de neobişnuit ca ultimele 27 de capitole din Isaia, care conţin unele dintre cele mai elocvente, frumoase şi preţioase pasaje din întreg Vechiul Testament, să fi venit de la un profet al cărui nume s-a pierdut şi să fie apoi, pur şi simplu, ataşate unei alte cărţi profetice, ca şi cum ar veni de la acest profet. Aşadar, practica celor implicaţi în colectarea cărţilor profetice susţine concepţia că întregul document l-a avut ca autor chiar pe profet.

Un al patrulea argument se găseşte în repetatele referiri nou-testamentare în care versete din ambele părţi ale cărţii Isaia se atribuie chiar profetului. S-ar putea aminti destule astfel de referiri, deoarece Isaia a fost un favorit printre scriitorii documentelor Noului Tes­tament. Totuşi, un pasaj cu precădere grăitor este cel din Ioan 12:38-41, care citează concomitent din Isaia şi din aşa-numitul Deutero-Isaia. Ioan 12:38 citează Isaia 53:1, în timp ce Ioan 12:40 citează Isaia 6:10. De remarcat este că ambele texte îi sunt atribuite profetului Isaia. Este clar că autorii Noului Testament l-au considerat pe Isaia autorul cărţii profetice care îi poartă numele, inclusiv al capitolelor finale ale cărţii, adesea considerate a fi fost scrise de altcineva.

În concluzie – Deşi unii teologi au abandonat concepţia susţinută timp de multe secole de către iudei şi creştini deopotrivă, conform căreia profetul Isaia a fost autorul întregii cărţi care îi poartă numele, există motive con­­­­vin­gătoare pentru a nu adopta poziţia lor. Se pot oferi răspunsuri adecvate la obiecţiile făcute împotriva calităţii de autor a lui Isaia, în timp ce se pot prezenta o serie întreagă de dovezi în favoarea unităţii şi a paternităţii unice a întregii cărţi. Poziţia tradiţională că întreaga carte ar trebui atribuită profetului Isaia poate fi menţinută de credincioşii care iau Scriptura în serios şi care afirmă că Dumnezeu anunţă viitorul prin slujitorii Săi profeţi.

Astăzi, teologii critici îi recunosc profetului Isaia pasaje tot mai mici din cartea care îi poartă numele.

Vorbind prin revelaţie profetică, Isaia a anticipat anumite evenimente care aveau să se petreacă la mult timp după moartea sa.

„Ambele părţi ale cărţii Isaia [1-39 şi 40-66] au în comun folosirea aceloraşi atribute unice ale lui Dumnezeu, a unor denumiri specifice pentru poporul iudeu, a unor formule profetice speciale identice, a unor cuvinte similare de mângâiere şi de mustrare, a unor expresii asemănătoare legate de viitorul Sionului şi al Ierusalimului, precum şi de adunarea tuturor exilaţilor, a aceloraşi forme de exprimare a bucuriei şi a ve­seliei, a emoţiilor eşecului şi ale distrugerii – toate acestea indicându-ne o mentalitate unică şi comună.” (Rachel Margalioth, The Indivisible Isaiah, New York, Sura Institute for Research, 1964, p. 41)