07
Este Biblia demnă de încredere din punct de vedere istoric?
Gerhard Pfandl
director asociat,Institutul de Cercetări Biblice
În anul 1947, a fost făcută o descoperire care a devenit cea mai importantă descoperire arheologică a secolului al XX-lea. Povestea începe undeva în februarie-martie, anul 1947, când un păstor beduin pe nume Muhammed îşi căuta o capră care se pierduse de turmă. El a aruncat o piatră în gaura unei stânci aflate pe partea de vest a Mării Moarte, situată la aproximativ 12 km sud de Ierihon. Spre surprinderea lui, a auzit un sunet de ceramică spartă. Investigând, a descoperit o privelişte uluitoare. Pe podeaua peşterii se aflau mai multe vase mari, iar unele dintre acestea conţineau pergamente din piele înfăşurate în pânză de in. Pentru că vasele fuseseră atent sigilate, pergamentele au putut fi păstrate în stare excelentă pentru aproximativ 1 900 de ani. Evident, acestea fuseseră ascunse acolo înainte de căderea Ierusalimului, din anul 70 d.Hr.
Valoarea manuscriselor de la Marea Moartă
Înainte de descoperirea manuscriselor de la Qumran, care datează din secolul al III-lea î.Hr. – secolul I d.Hr., cele mai vechi manuscrise ale Vechiului Testament erau un fragment din Deuteronomul 6:4 (papirusul Nash), datând din secolul I î.Hr., câteva fragmente biblice descoperite într-o gheniză din Cairo, datând din secolul al V-lea d.Hr., şi texte masoretice1, datând din secolul al IX-lea – secolul al XI-lea d.Hr.
Cel mai vechi manuscris complet al Vechiului Testament ebraic, Codex Leningradensis, datează din primul deceniu al secolului al XI-lea d.Hr. Prin urmare, importanţa deosebită a manuscriselor de la Marea Moartă constă în faptul că cele mai vechi pergamente datează de la doar aproximativ 200 de ani distanţă de finalizarea ultimei a Vechiului Testament.
Datorită manuscriselor de la Marea Moartă, avem acum un manuscris complet al textului ebraic din cartea Isaia şi fragmente din majoritatea celorlalte cărţi biblice, care sunt cu peste o mie de ani mai vechi decât manuscrisele cunoscute anterior.
Valoarea deosebită a acestei descoperiri este dată de asemănarea la nivel de detaliu dintre pergamentul cărţii Isaia (cca 125 î.Hr.) şi textul masoretic al aceleiaşi cărţi Isaia, datat 1 000 de ani mai târziu. Aceasta demonstrează acurateţea neobişnuită a copiştilor Sfintei Scripturi de-a lungul unei perioade de un mileniu. Atunci când textul masoretic a fost comparat cu textele de la Qumran, s-a constatat că erau aproape identice.
În ciuda faptului că cele două copii ale lui Isaia descoperite în peştera nr. 1 de la Qumran, în apropiere de Marea Moartă, erau mai vechi cu 1 000 de ani decât cel mai vechi manuscris cunoscut anterior (980 d.Hr.), acestea s-au dovedit a fi, în mai mult de 95% din text, identice cuvânt cu cuvânt cu Biblia ebraică de referinţă folosită de noi. Cele 5 procente diferite au constat în principal în erori scribale şi în variaţii de ortografie. Chiar şi acele fragmente din Deuteronomul şi Samuel, găsite la Marea Moartă, care trimit la o altă familie de manuscrise decât cea care stă la baza textului nostru ebraic, nu prezintă nicio diferenţă în doctrină sau în învăţătură. Acestea nu afectează în niciun fel mesajul revelaţiei2.
Astfel, putem şti că textul actual al Vechiului Testament, bazat pe textul masoretic, este aproape identic cu textul de bază folosit în timpul lui Isus. Prin urmare, nu există niciun motiv să credem că ce au scris autorii Vechiului Testament ar fi, în esenţă, diferit de ce este scris în Biblia noastră de azi.
Nu există alte scrieri antice, comparabile cu Vechiul Testament, care să fi fost transmise cu atâta exactitate, îndeosebi datorită faptului că masoreţii şi cărturarii evrei au tratat Cuvântul lui Dumnezeu cu cel mai mare respect imaginabil. Ei au conceput un sistem complicat de numărare a versetelor, cuvintelor şi literelor dintr-un text, ca un sistem de protecţie împotriva erorilor scribilor. Orice pergament care nu se încadra în aceste delimitări era îngropat sau ars.
Transmiterea Noului Testament
Toate cărţile Noului Testament au fost scrise în a doua jumătate a secolului I: începând cu Galateni şi 1-2 Tesaloniceni, scrise în jurul anului 50 d.Hr., până la Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa, cca 90-100 d.Hr.
Ca şi în cazul Vechiului Testament, toate manuscrisele autografe nou-testamentare au fost pierdute. Cu toate acestea, deoarece cărţile Noului Testament au fost cărţile cel mai des copiate şi răspândite în Antichitate, avem astăzi mai mult de 5 000 de manuscrise greceşti cunoscute ale Noului Testament.
„Nicio altă carte din Antichitate nu se poate mândri cu un număr aşa mare de manuscrise existente. Prin comparaţie, Iliada, scrisă de Homer, este a doua ca număr, cu 643 de manuscrise existente. Primul text complet al lui Homer păstrat până azi datează din secolul al XIII-lea”3.
Pentru De bello gallico a lui Caesar (lucrare scrisă între anii 58 şi 50 î.Hr.), sunt mai multe manuscrise existente, dar numai 9 sau 10 sunt bune, iar cel mai vechi este datat cu aproximativ 900 de ani după Caesar. Din cele 142 de cărţi de istorie romană, scrise de Titus Livius (59 î.Hr. – 17 d.Hr.), doar 35 au supravieţuit; acestea ne sunt cunoscute dintr-un număr de doar 20 de manuscrise, diferite ca importanţă, dintre care doar unu aparţine secolului al IV-lea şi conţine fragmente din cărţile II-VI4.
Manuscrisele Noului Testament – Cel mai vechi manuscris, dintre cele peste cinci mii de manuscrise greceşti cunoscute ale Noului Testament, este un mic fragment de papirus (numit P52), din jurul anului 130 d.Hr., care conţine părţi din Ioan 18:31-33 şi 37-38.
Papirusurile Chester Beatty (numite după proprietarul lor iniţial) datează din secolele al II-lea şi al III-lea şi cuprind papirusuri care conţin fragmente din cele patru evanghelii şi din Faptele apostolilor, aproape toate epistolele lui Pavel, Epistola către evrei şi Apocalipsa 9-17. Din aceeaşi perioadă, avem papirusurile Bodmer (numite, de asemenea, după proprietarul lor iniţial), care conţin Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan şi epistolele Iuda şi 1-2 Petru. Toate aceste papirusuri provin din Egipt, unde clima uscată a ajutat la păstrarea lor.
Cele mai complete manuscrise ale Noului Testament, scrise pe pergamente de piele, provin din secolul al IV-lea: (1) Codex Sinaiticus (א), descoperit de Konstantin von Tischendorf în Mănăstirea „Sf. Ecaterina” (la poalele muntelui Sinai), datează de la jumătatea secolului al IV-lea şi conţine întreg Noul Testament grecesc. (2) Codex Vaticanus (B), din biblioteca Vaticanului, este datat puţin mai devreme decât Codex Sinaiticus şi conţine Noul Testament de la început până la Evrei 9:14. La nivel textual, Codex Vaticanus este considerat cel mai valoros dintre toate manuscrisele existente ale Noului Testament. Trei alte manuscrise importante sunt Codex Alexandrinus, Codex Bezae şi Codex Ephraemi, din secolul al V-lea.
Pe lângă cele cca 3 200 de manuscrise, care sunt manuscrise cu text continuu, avem încă 2 200 de manuscrise lecţionare. Lecţionarele sunt „manuscrisele în care textul cărţilor Noului Testament este împărţit în pericope [secţiuni] distincte, aranjate conform succesiunii lor ca lecţii de învăţătură stabilite pentru anul bisericesc”5. În timp ce câteva dintre aceste lecţionare datează din secolul al IV-lea, majoritatea au fost scrise după secolul al VIII-lea.
Critica textuală a Noului Testament – Am văzut că nu există niciun corpus de texte care să se bucure de o aşa mulţime de manuscrise antice ca Noul Testament. Totuşi chiar acest fapt generează probleme. Cu cât sunt mai multe manuscrise, cu atât sunt mai multe variaţii textuale create de greşelile scribilor. Ascultând o dictare, scribul putea confunda cuvinte care sunau la fel; copiind dintr-un manuscris anterior, el putea confunda un cuvânt cu un altul asemănător. Sau privirea ar fi putut să îi fugă de la un cuvânt la o altă apariţie a aceluiaşi cuvânt sau la un cuvânt cu aceeaşi terminaţie şi ar fi putut lăsa astfel o parte din text nescrisă sau scrisă de două ori. Criticii textuali încearcă să reconstituie cât mai fidel formularea iniţială a textului biblic original.
Învăţatul englez Sir Frederic Kenyon afirma: „Este reconfortant să afli la final că rezultatul general al tuturor acestor descoperiri şi studii este consolidarea dovezii de autenticitate a Scripturii şi a convingerii că avem în mâinile noastre, cu o integritate covârşitoare, adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu”6. De asemenea, ar trebui afirmat cu tărie că, în ciuda numeroaselor variante de interpretare a manuscriselor, niciuna nu afectează vreun punct de credinţă şi de practică creştină.
Dovezi din arheologie
În timp ce arheologia nu poate dovedi adevărurile spirituale ale Bibliei, ea poate explica şi clarifica circumstanţele istorice a numeroase pasaje şi, astfel, să valideze caracterul istoric al multor evenimente consemnate în Scriptură. Printre cele mai importante descoperiri arheologice care susţin veridicitatea istorică a Scripturii, se află următoarele:
1. Stela lui Hammurabi (cca 1700 î.Hr.) a fost găsită de arheologii francezi în iarna anului 1901-1902 la Susa (Daniel 8:2) şi este expusă acum la Muzeul Luvru din Paris. Aceasta conţine aproximativ 280 de legi, dintre care multe sunt izbitor de asemănătoare cu legile date de Moise:
Hammurabi, legea 14
Dacă un om răpeşte şi vinde ca sclav un membru al gospodăriei altui om, atunci pedeapsa sa este moartea.
Cine va fura un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea.
Hammurabi, legile 196 şi 197
Dacă un om scoate ochiul unui bărbat liber, tot aşa să i se scoată şi lui ochiul. Dacă el rupe osul unui om, tot aşa să i se rupă şi lui osul.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.
Descoperirea Codului lui Hammurabi şi a altor coduri de legi antice a eliminat vechea opinie critică, conform căreia legile Pentateuhului nu ar fi putut să dateze din vremea lui Moise.
2. Stela lui Merneptah (cca 1200 î.Hr.) a fost găsită de Sir Flinders Petrie în templul mortuar de la Teba şi a fost prezentată public în anul 1897. Aceasta este expusă astăzi în Cairo. Stela sărbătoreşte victoria faraonului Merneptah (1213-1203 î.Hr.) asupra forţelor rebele de pe teritoriile asiatice aflate în proprietatea sa. Aceasta conţine cea mai timpurie referire la poporul israelit în lumea antică.
3. Piatra moabită (cca 850 î.Hr.) este expusă la Luvru. În 1868, la Diban, un şeic arab i-a arătat misionarului german F. Klein o placă inscripţionată, cu înălţimea de 117 cm, lăţimea de 70 cm şi grosimea de 25 cm. Oficialii germani şi francezi şi-au manifestat interesul pentru acea piatră. Un orientalist francez, Charles Clermont-Ganneau, a reuşit să obţină o copie facsimil prin presarea inscripţiei. Acesta s-a dovedit a fi un gest inspirat, deoarece arabii, dându-şi seama că deţin ceva de valoare, au spart-o în bucăţi. Fragmentele au fost apoi luate şi duse în locurile unde aceştia îşi aveau ogoarele, pentru a le aduce binecuvântare. Nu toate bucăţile au fost recuperate, dar inscripţia a fost restaurată. Aceasta relatează istoria revoltei regelui moabit Meşa împotriva regelui Israelului. Ea completează descrierile relaţiilor Israelului cu Moabul, aşa cum sunt relatate în 2 Împăraţi 3.
Piatra moabită
Omri, domnitorul Israelului, a invadat Moabul an după an, deoarece Chemoş, protectorul divin al Moabului, era mâniat pe poporul său. Când fiul lui Omri i-a urmat la tron, în timpul domniei mele, el s-a lăudat: „Şi eu voi invada Moabul.” Totuşi eu l-am învins pe fiul lui Omri şi am scos afară pentru totdeauna Israelul de pe pământul nostru. Omri şi fiul său au domnit peste câmpiile Madaba timp de 40 de ani.
Meşa, împăratul Moabului, avea turme mari şi plătea împăratului Israelului un bir de o sută de mii de miei şi de o sută de mii de berbeci, cu lâna lor. La moartea lui Ahab, împăratul Moabului s-a răsculat împotriva împăratului Israelului.
4. Obeliscul negru al lui Salmanasar al III-lea (cca 840 î.Hr.) a fost descoperit în 1846, de către A. H. Layard, la Nimrud. Acesta este expus la Muzeul Britanic. Obeliscul îl arată pe regele israelit Iehu plătind tribut regelui asirian şi oferă dovezi extrabiblice despre stăpânirea Asiriei peste Israel, precum şi despre existenţa lui Iehu ca împărat al Israelului. „Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al Israelului şi să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca proroc în locul tău” (1 Împăraţi 19:16).
5. Prisma lui Taylor (cca 690 î.Hr.) se află la British Museum. A fost găsită la Ninive şi cuprinde campaniile militare ale lui Sanherib (705-681 î.Hr.), regele Asiriei. Cel mai cunoscut pasaj descrie asediul eşuat al lui Sanherib asupra Ierusalimului, pe timpul lui Ezechia, aşa cum este înregistrat în textele din 2 Împăraţi 19 şi Isaia 36 şi 37. Istorisirea asiriană recunoaşte în mod tacit relatarea biblică, fără a pretinde că Ierusalimul ar fi fost ocupat. Prisma din lut, de formă hexagonală spune: „[pe Ezechia] l-am făcut prizonier în Ierusalim, reşedinţa sa regală, asemenea unei păsări închise în colivie.” Conform textului din 2 Împăraţi 19:35,36, ei nu au putut să captureze Ierusalimul, pentru că „a ieşit îngerul Domnului şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. (…) Atunci, Sanherib, împăratul Asiriei, şi-a ridicat tabăra, a plecat şi s-a întors; şi a locuit la Ninive”.
6. Stela de la Tel Dan (secolul al IX-lea sau al VIII-lea î.Hr.) este o stelă de bazalt negru, ridicată de un împărat arameean în partea cea mai nordică a Israelului şi conţine o inscripţie aramaică pentru a comemora victoria sa asupra Israelului antic. Au rămas doar anumite porţiuni din inscripţie, dar este în mod clar lizibilă expresia „casa lui David” (1 Samuel 20:16). Ioram, fiul lui Ahab (2 Împăraţi 8:16) apare, de asemenea, în inscripţie. Aceasta este prima dată când numele lui David este recunoscut la un sit arheologic. Ca şi Piatra moabită, Stela de la Tel Dan pare tipică unui memorial conceput ca un fel de propagandă militară, memorial care preamăreşte victoriile lui Hazael sau ale fiului său.
7. Cronicile babiloniene (secolul al VI-lea î.Hr.) sunt tăbliţe de lut care prezintă o relatare concisă a evenimentelor interne majore din Babilon. Ele descriu distrugerea cetăţii Ninive din anul 612 î.Hr. (Ţefania 2:13,15), bătălia de la Charchemiş şi înfrângerea lui Iuda, din anul 605 î.Hr. (2 Împăraţi 24:7; Daniel 1:2), dărâmarea Ierusalimului, din anul 597 î.Hr. (2 Împăraţi 24:10-17) şi distrugerea Babilonului de către armata persană, din anul 539 î.Hr. (Isaia 45:1; Daniel 5:30). În ceea ce priveşte nimicirea Babilonului, cronicile se referă la Belşaţar (Daniel 5:1), care a fost coregent cu tatăl său, Nabonid, ultimul rege al Babilonului.
8. Inscripţia lui Pilat din Pont (secolul I d.Hr.) a fost descoperită în 1961, în teatrul din Caesarea Maritima, oraşul de reşedinţă al lui Pilat în Palestina. În cele câteva rânduri încă lizibile, se pot citi cuvintele: „Pilat din Pont, prefect al Iudeei”. Inscripţia este prima dovadă arheologică care atestă existenţa lui Pilat, care L-a judecat şi L-a condamnat la moarte pe Isus (Matei 27:11-26).
9. Inscripţiile despre politarhi. Criticii Noului Testament au susţinut că Luca a greşit când i-a numit „politarhi” (gr. politarches) pe dregătorii cei mai de seamă din Tesalonic (Faptele apostolilor 17:6), un titlu care nu era folosit în literatura clasică existentă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în oraşe macedonene, inclusiv în Tesalonic, s-au descoperit un număr de inscripţii ce folosesc acest termen.
În afară de aceste descoperiri majore descrise mai sus, alături de care mai există multe altele, au fost făcute şi descoperiri de o însemnătate mai mică, precum inele şi sigilii, care au confirmat veridicitatea istorică a Scripturii. William F. Albright, probabil cel mai mare arheolog al secolului al XX-lea, a cărui poziţie teologică în 1920 a fost una de „radicalism extrem”, a ajuns să recunoască valoarea istorică a Scripturii şi să scrie în 1956: „Nu poate exista nicio îndoială că arheologia a confirmat istoricitatea semnificativă a tradiţiei Vechiului Testament”t. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa Noului Testament. În ceea ce priveşte Evanghelia după Luca, istoricul Noului Testament F. F. Bruce a scris: „Respectul nostru pentru veridicitatea [istorică] a Evangheliei după Luca continuă să crească pe măsură ce cunoştinţele noastre în acest domeniu se înmulţesc”8.
Dovezi din profeţii
Scopul profeţiilor nu este de a satisface curiozitatea oamenilor cu privire la viitor, ci de a dezvălui adevăruri importante despre natura lui Dumnezeu – preştiinţa Sa, controlul Său asupra tuturor popoarelor şi planurile Sale pentru poporul Său. Mai mult, profeţiile împlinite reprezintă o dovadă esenţială pentru inspiraţia şi autenticitatea demne de încredere ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cele două profeţii explicate mai jos sunt reprezentative pentru numeroasele profeţii din Vechiul şi din Noul Testament.
1. Daniel 2 – Cartea Daniel a fost scrisă în secolul al VI-lea î.Hr., dar profeţiile sale ne asigură dovezile pentru faptul că istoria se află sub controlul lui Dumnezeu. Daniel interpretează imaginea din capitolul 2 ca simbolizând patru imperii mondiale succesive, începând cu Babilon, primul imperiu (2:38). Cel de-al patrulea imperiu va fi urmat de multe regate sau naţiuni mai mici, simbolizate prin cele zece degete (2:41-43). Aceste naţiuni vor continua până la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, simbolizată prin piatra „dezlipită (…) fără ajutorul vreunei mâini” omeneşti, care sfărâmă chipul în bucăţi (2:34), iar această Împărăţie va fi stabilită pe Pământ (2:44).
Această profeţie s-a împlinit în mod remarcabil de-a lungul istoriei. Babilonul a fost succedat de alte trei imperii mondiale: Medo-Persia, Grecia şi Roma; Roma a fost împărţită în mai multe regate mici, care mai există încă în Europa şi în zona Mării Mediterane. Singura parte neîmplinită încă a profeţiei este aceea referitoare la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. Mica 5:1 – Conform profeţiei din Mica 5:2, Mesia urma să se nască în Betleem. Evangheliile ne spun că, deşi părinţii lui Isus locuiau în Nazaret, din cauza unui recensământ al Imperiului Roman, Iosif şi Maria au trebuit să meargă la Betleem, oraşul de origine al lui Iosif, locul unde s-a născut Isus (Luca 2:4-7).
Concluzii
Deşi Biblia se autocertifică, în sensul că, singure, cărţile Scripturii dau mărturie despre adevărul divin inspirat pe care îl conţin, dovezile din manuscrise, precum şi dovezile arheologice şi cele profetice confirmă veridicitatea Scripturii. Manuscrisele de la Marea Moartă şi alte manuscrise descoperite au demonstrat veridicitatea textuală a Bibliei; de asemenea, numărul mare de descoperiri arheologice confirmă veridicitatea istorică a Scripturii. Chiar dacă nu poate demonstra că Biblia este adevărată, arheologia confirmă contextul istoric al Sfintei Scripturi. „Ceea ce ne oferă arheologia biblică este extinderea cadrului în faţa căruia putem vedea Biblia şi lumea sa. Tabloul este acum mai mare şi contextul este mai amplu”9. În cele din urmă, împlinirea profeţiilor biblice confirmă afirmaţia Bibliei că „nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit după cum au fost mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21, NKJV).
Referinţe
1 Masoreţii (500-1000 d.Hr.) au fost cărturarii iudei care au adăugat literele vocalice textului ebraic consonantic.
2 Gleason A. Archer, A Survey of the Old Testament, Chicago, Illinois, Moody Press, 1974, p. 25.
3 Charles Leach, Our Bible: How We Got It, Chicago, Illinois, Moody Press, f.a., p. 145.
4 F. F. Bruce, The Book and the Parchments, ediţie revizuită, London, Marshall and Pickering, 1991, p. 170.
5 Idem, p. 163.
6 Sir Frederic Kenyon, The Story of the Bible, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1967, p. 113.
7 William F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, Baltimore, Maryland, Johns Hopkins, 1956, 176.
8 F. F. Bruce, The New Testament Documents, London, Inter-Varsity Fellowship, 1960, p. 91.
9 Edgar Jones, Discoveries and Documents, London, Epworth Press, 1974, p. 4.
Importanţa deosebită a manuscriselor de la Marea Moartă constă în faptul că ele sunt mai vechi cu 1 000 de ani decât cel mai vechi manuscris cunoscut până în anul 1948.
Astăzi avem mai mult de 5 000 de manuscrise greceşti cunoscute ale Noului Testament.
„Arheologia poate ajuta la verificarea anumitor evenimente istoric care au avut loc în trecut, dar nu poate decât să le demonstreze veridicitatea. Cu siguranţă nu poate verifica veridicitatea minunilor. Ajungem aşadar într-un un punct în care trebuie să acceptăm mesajul Bibliei prin credinţă şi nu ne putem baza pe arheologie pentru aceasta.” (Bryant Wood, citat în Randall Price, The Stones Cry Out, Eugene, Oregon, Harvest House Publishers, 1997, p. 343)