Cine sunt cei doi martori din Apocalipsa 11?

Edwin Reynolds

profesor de Noul Testament, Southern Adventist University

„Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile.” Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. (Apocalipsa 11:3,4)

Aşa cum se întâmplă în multe imagini apocaliptice din ultima carte a Noului Testament, cei doi martori din Apocalipsa 11 nu pot fi pe deplin înţeleşi separat de recunoaşterea modului în care autorul adaptează în carte un fundal al Vechiului Testament. Imaginea de fundal a acestui pasaj este Zaharia 4, în care profetului Vechiului Testament i se arată un sfeşnic solid, din aur, cu un vas deasupra lui şi cu şapte candele, cu şapte ţevi care duc de la vas la candele. Doi măslini stau la dreapta şi la stânga sfeşnicului. Aceşti arbori aprovizionează cu untdelemn vasul central, care, la rândul lui, alimentează candelele.

Sfeşnicul din Zaharia – Viziunea lui Zaharia a suferit o serie de adaptări în Apocalipsa 11. În Apocalipsa 11:4, avem două sfeşnice faţă de unul singur în Zaharia 4:2, iar cei doi martori sunt atât cele două sfeşnice, cât şi cei doi măslini. În Zaharia 4, profetul îi cere îngerului însoţitor o interpretare a celor doi măslini, şi îngerul îi răspunde: „Aceştia sunt cei doi unşi care stau înaintea Domnului întregului pământ” (vers. 14). Termenul „unşi” este o interpretare a expresiei ebraice „fiii untdelemnului”, referindu-se la cei care au fost unşi cu untdelemn, fiind consacraţi pentru o funcţie specială. Această funcţie specială poate fi înţeleasă în lumina primului răspuns dat de înger lui Zaharia, când acesta a întrebat pe cine reprezintă sfeşnicul şi cei doi măslini (vers. 4). I s-a spus: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: «Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul oştirilor!” (vers. 6). Cu alte cuvinte, sfeşnicul a cărui lumină este alimentată de untdelemnul de la cei doi măslini reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, care înzestrează slujitorii lui Dumnezeu pentru îndeplinirea misiunii încredinţate lor prin puterea Duhului lui Dumnezeu, opusă puterii sau tăriei umane. Zorobabel, guvernatorul Iudeei, nu era dependent de puterea umană pentru misiunea sa, ci era dependent de puterea pe care i-o punea la dispoziţie Duhul lui Dumnezeu şi care îi era transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin revelaţie profetică.

Cei doi martori ai lui Ioan: Vechiul şi Noul Testament – În viziunea lui Zaharia era un singur sfeşnic – Cuvântul lui Dumnezeu, transmis prin intermediul profeţilor. Dar, în viziunea lui Ioan, apar două sfeşnice. Care ar putea fi semnificaţia a două sfeşnice faţă de unul singur? Cele două sunt conectate împreună ca unul, deoarece ambele sunt legate de cei doi măslini care le alimentează cu untdelemn. Înţelegerea acestei caracteristici neobişnuite are de-a face, în mare măsură, cu contextul mai larg al teologiei celor doi martori a lui Ioan din cartea Apocalipsei. Ioan rămâne credincios principiului biblic exprimat în Deuteronomul 19:15: „Un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe mărturia a doi sau trei martori.” Acest principiu a fost reiterat de Isus (Matei 18:16), precum şi de Pavel (2 Corinteni 13:1; 1 Timotei 5:19; Evrei 10:28). Cei doi martori pe care Ioan îi citează în întreaga carte a Apo­calipsei sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. Aceşti doi martori apar pentru prima oară în Apocalipsa 1:2, drept conţinut al revelaţiei oferite lui Ioan. În 1:9, Ioan afirmă că datorită acestor doi martori este pe Patmos, în calitate de „frate” al nostru, „părtaş cu [n]oi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos”, indicând că a fost dispus să sufere de dragul lor, deoarece ei sunt asociaţi cu Isus.

Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă revelaţia oferită prin profeţii Vechiului Testament, în timp ce mărturia lui Isus reprezintă revelaţia oferită prin Isus şi prin apostolii şi profeţii Săi din Noul Testament, care suplimentează şi clarifică revelaţia Vechiului Testament în lumina primei veniri a lui Isus Hristos. Aceşti doi martori ai adevărului sunt prezentaţi ca o unitate în Apocalipsa 11. De fapt, sunt atât de mult concepuţi ca o unitate, încât atunci când sunt omorâţi (vers. 8), textul grecesc foloseşte de două ori substantivul singular „trup” în versetele 8 şi 9a, cu referire la trupul lor mort, înainte de a reveni la pluralul „trupuri” în 9b.

Activităţile celor doi martori – Tot ce caracterizează un martor îl caracterizează şi pe celălalt şi tot ce i se întâmplă unuia i se întâmplă şi celuilalt. Ei sunt profeţi (vers. 10) care profetizează pentru 1 260 de „zile” (vers. 3, 6) îmbrăcaţi în sac, semnificând întuneric sau obscuritate (6:12; Isaia 50:3); jale şi durere (Ezechiel 27:31; Ioel 1:8,13); nelinişte, mustrare şi dizgraţie (2 Împăraţi 19:1,2) sau umilinţă şi căinţă (1 Cronici 21:16,17; Matei 11:21). Paralela temporală cu versetul anterior (Apocalipsa 11:2) sugerează că există jale şi durere cauzate de călcarea în picioare a cetăţii sfinte în timpul aceleiaşi perioade de timp. În afară de aceasta, deoarece cei doi martori sunt două sfeşnice, a căror funcţie este de a oferi lumină (cf. Psalmii 119:130; Ioan 1:9), pânza de sac poate semnifica acoperirea luminii, ca şi cum ar fi acoperită de un sac. Ţinând seama de răspunsul la profetizarea lor, şi anume că au fost ucişi şi că a existat o mare bucurie la moartea lor, pânza de sac poate semnifica, de asemenea, că ei au experimentat nelinişte, mustrare şi dizgraţie la respingerea mesajului lor. În mod sigur, imaginea este cea a unui timp în care cuvântul profetic nu era răspândit cu putere şi eficienţă. Aceasta a fost o caracteristică a Evului Mediu, un timp privit adesea ca fiind reprezentat de perioada profetică a celor 1 260 de zile sau 42 de luni (Apocalipsa 11:2,3; cf. 12:6,14; 13:5; Daniel 7:25; 12:7)1.

Cum îi înţelegem pe cei doi martori – Putem să îi înţelegem mai bine pe cei doi martori recapitulând indiciile care ne sunt date în Apocalipsa 11:5-8. Versetul 5 afirmă că dacă cineva încearcă să le facă rău celor doi martori, din gura lor iese un foc care îi mistuie pe vrăjmaşii lor. Unii au văzut aceasta ca pe o aluzie la profetul Ilie, dar este mai probabil să fie o aluzie la Ieremia 5:14: „Cuvântul Meu îl fac foc în gura ta, şi poporul acesta, lemne, ca să-i ardă focul acesta.” Cuvântul lui Dumnezeu iese din gurile lor ca un foc mistuitor, pentru a-i nimici pe vrăjmaşii lor. O imagine paralelă este cea a lui Isus Hristos în Apocalipsa, El fiind portretizat cu o sabie ascuţită, cu două tăişuri, ieşind din gura Sa (Apocalipsa 1:16), cu care va nimici popoarele (19:15,21). În plus, această sabie reprezintă şi Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12), mărturia lui Isus în gura Sa (El Însuşi este numit Cuvântul lui Dumnezeu, în Apocalipsa 19:13). Această sabie, sau cuvânt, în gura lui Hristos va judeca lumea.

Autoritatea celor doi martori – Apocalipsa 11:6 îi prezintă pe cei doi martori cu autoritatea celor mai mari profeţi ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Ca şi Ilie, ei au autoritatea de a închide cerul, aşa că nu va ploua în timpul profetizării lor; ca şi Moise, ei au autoritatea de a transforma apa în sânge şi de a lovi Pământul cu tot felul de urgii, după cum doresc. Folosirea unui astfel de limbaj figurat nu înseamnă că cei doi martori sunt Moise şi Ilie, ci că ei au aceeaşi autoritate ca a profeţilor antici. În ciuda faptului că ei profetizează îmbrăcaţi în sac, nu există nimic care să sugereze o slăbire a autorităţii lor. Circumstanţele exterioare sunt cele care s-au schimbat, nu caracterul sau autoritatea cuvântului profetic.

Moartea celor doi martori – Apocalipsa 11:7 afirmă că atunci când cei doi martori şi-au încheiat mărturia – cu alte cuvinte, când perioada de 1 260 de zile a profetizării lor se apropie de sfârşit – fiara din Adânc (cf. 17:8) îi atacă, îi biruieşte şi îi ucide. În lumina versetului 11:5, acesta este un eveniment uimitor, deoarece vers. 5 afirmă că oricine ar vrea să-i ucidă trebuie să fie ucis cu foc din gura lor, sau judecat de Cuvântul lui Dumnezeu. Această soartă este, de fapt, ceea ce Apocalipsa 20:7-15 arată că se va întâmpla acelora care le vor face rău celor doi martori. Satana şi cei nelegiuiţi vor fi mistuiţi în lacul de foc, după ce au stat în faţa barei judecăţii dinaintea marelui tron alb.

Apocalipsa 11:8 afirmă că trupul (substantiv singular, în grea­că) celor doi martori zace în piaţa cetăţii celei mari, care este în mod figurat numită Sodoma şi Egipt, unde a fost crucificat şi Domnul lor. Există două cetăţi în Apocalipsa, cetatea cea mare şi cetatea cea sfântă. Cea dintâi este prezentată şi ca desfrânata cea mare, în timp ce a doua este prezentată ca mireasa Mielului. Prima este numită Babilon, în timp ce a doua este numită Noul Ierusalim. În această primă referire din Apocalipsa, cetatea cea mare este numită în mod figurat atât Sodoma, cât şi Egipt. Sodoma era recunoscută pentru prosperitate, îngăduinţă de sine, aroganţă, nelegiuire, imoralitate, indiferenţă şi lipsă de ospitalitate (Ezechiel 16:49,50; 2 Petru 2:6-8; Iuda 7). Egiptul era recunoscut pentru dominaţie, aroganţă, opresiune, negarea Dumnezeului cerului şi închinarea la multe lucruri şi fiinţe create, inclusiv la faraon (Exodul 5:2; Ieremia 43:12,13; 46:8,25; Ezechiel 20:7; 23:3,8,27; 29:3; 30:13; 32:12; Ioel 3:19; Mica 6:4). Cetatea cea mare este într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu şi Îi persecută martorii. În acest context, cei doi martori sunt ucişi şi batjocoriţi.

Învierea celor doi martori – Afirmând că cetatea cea mare este „unde a fost răstignit şi Domnul lor”, textul spune că cei doi martori Îl urmează pe Domnul lor la moarte, după cum L-au urmat şi în viaţă. Acest lucru este întărit de restul pasajului, care indică şi alte căi prin care cei doi martori calcă pe urmele Domnului lor, Martorul credincios şi adevărat. Sunt dispreţuiţi de lume şi când sunt în viaţă, şi când sunt morţi (Apocalipsa 11:9,10). Sunt înviaţi după trei zile şi jumătate şi onoraţi de Dumnezeu, în timp ce lumea priveşte uimită (vers. 11). Se înalţă la cer într-un nor şi sunt glorificaţi în faţa vrăjmaşilor lor (vers. 12). Un mare cutremur însoţeşte învierea lor şi vrăjmaşii lor sunt înfricoşaţi, în timp ce Dumnezeu este glorificat prin aceste evenimente (vers. 13). Din punct de vedere istoric, moartea celor doi martori s-a împlinit în timpul Revoluţiei Franceze, când ateismul a atins punctul său culminant şi religia a fost abolită (10 noiembrie 1793), iar învierea, atunci când, trei ani şi jumătate mai târziu (17 iunie 1797), guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei şi, de asemenea, atunci când, la începutul secolului al XIX-lea, s-au fondat diversele societăţi biblice naţionale.

În concluzie – Cei doi martori par să reprezinte cuvântul scris al lui Dumnezeu – Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, adică Vechiul şi Noul Testament. Ei sunt martori că Hristos S-a înălţat la cer prin Duhul Său. Sunt prezentaţi ca profeţi care sunt ucişi din cauza mărturiei lor drepte, la fel cum a fost omorât şi Isus, dar care Îi calcă pe urme, fiind înviaţi, înălţându-se la cer într-un nor şi fiind glorificaţi înaintea vrăjmaşilor lor. Implicaţia pare a fi aceea că toţi cei care sunt martori pentru Hristos, ca Ioan şi fraţii săi, care au Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, ar trebui să se aştepte să împărtăşească experienţa lui Isus, inclusiv martiriul pentru mărturia lor, dar şi învierea, înălţarea la cer şi glorificarea înaintea vrăjmaşilor lor (Apocalipsa 1:2,9; 6:9; 12:11,17; 14:12; 17:6; 19:10; 20:4; 22:8).

Referinţe

1 În profeţia apocaliptică, o zi reprezintă un an. Pentru mai multe explicaţii cu privire la principiul zi-an, vezi capitolul „Cum interpretează adventiştii de ziua a şaptea cărţile Daniel şi Apocalipsa?” din acest volum (p. 81-90).

„Cei doi martori reprezintă scripturile Vechiului şi Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea şi caracterul perpetuu al legii lui Dumnezeu. Amândouă dau mărturie şi cu privire la planul de mântuire. Simbolurile, jertfele şi profeţiile Vechiului Testament prefigurau un Mântuitor care urma să vină. Evangheliile şi epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în modul prezis prin simbol şi profeţie.” (GC 267)

Potrivit principiului zi-an, cele „trei zile şi jumătate” (Apocalipsa 11:9) în timpul cărora cei doi martori zac morţi în piaţa marii cetăţi reprezintă trei ani şi jumătate. „Adventiştii de ziua a şaptea, care, în general, înţeleg fiara din vers. 7 ca reprezentând Prima Republică Franceză (1792-1804), în special în ceea ce priveşte înclinaţia sa antireligioasă, consideră că această profeţie s-a împlinit în acea scurtă perioadă din istoria Revoluţiei Franceze când ateismul a atins punctul său culminant. Această perioadă poate fi calculată de la 10 noiembrie 1793, când un decret emis la Paris a abolit religia, până la 17 iulie 1797, când, se presupune, guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei.” (F. D. Nichol [ed.], Seventh-day Adventist Bible Commentary, 7 vol., Washington, D.C., Review and Herald, 1978, vol. 7, p. 803)