Se vorbeşte despre Trinitate în 1 Ioan 5:7,

W. Larry Richards

profesor emerit de Noul Testament, Andrews University

Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturisirea lor. (1 Ioan 5:7,8)

În versiunile KJV şi NKJV, pasajul din 1 Ioan 5:7,8 conţine cuvinte foarte explicite care susţin Trinitatea. Însă, din aproape toate versiunile englezeşti moderne, aceste cuvinte referitoare la Trinitate lipsesc.[*]

 Două feluri de interpretare – Cuvintele scrise cu caractere cursive în textul de mai jos, numite „paranteza ioanină”, nu se regăsesc în cele mai multe din traducerile biblice moderne:

„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturisirea lor” (1 Ioan 5:7,8).

Traducerile moderne redau, cu mici variaţii: „Sunt trei care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei una sunt” (RSV, [NTR – n.r.]). Cuvintele omise din traducerile moderne înlătură o puternică mărturie în favoarea doctrinei Trinităţii şi este normal ca acest lucru să fie resimţit drept o pierdere importantă în ce priveşte una dintre doctrinele fundamentale ale creştinismului. De ce lipsesc aceste cuvinte din toate traducerile moderne ale Bibliei?

 Dovada adusă de manuscrise – Din cele mai mult de 5 600 de manuscrise care conţin tot Noul Testament sau porţiuni din el, circa 600 includ cele 7 epistole generale1, dintre care una este 1 Ioan. Cuvintele adăugate („paranteza ioanină”) se regăsesc în 8 din cele 600 de manuscrise.

Informaţiile care se ştiu despre aceste manuscrise sunt următoarele:

1) Niciunul nu se numără printre cele mai vechi manuscrise. Patru din ele au aceste cuvinte suplimentare scrise pe margine2 şi numai unu datează dinainte de secolul al XVI-lea, şi anume din secolul al X-lea. Dintre celelalte patru, trei sunt din secolul al XVI-lea, iar al patrulea – din secolul al XVIII-lea.

2) Niciunul din părinţii bisericeşti nu a citat vreodată „paranteza ioanină” şi, dacă ţinem cont de numeroasele controverse trinitariene din secolele al III-lea şi al IV-lea, cu siguranţă că aceste cuvinte ar fi fost amintite, dacă s-ar fi ştiut de ele.

3) „Paranteza ioanină” nu se regăseşte în niciuna din versiunile antice, cu excepţia celei latine. Cea dintâi apariţie a ei în latină este atribuită unui spaniol din secolul al IV-lea. Dar este semnificativ faptul că cel mai influent erudit catolic al timpului, care a tradus textul grecesc în latină, Hieronymus (345-420 d.Hr.), nu a inclus „paranteza ioanină” în traducerea sa, Vulgata3. Aceste cuvinte au apărut în Vulgata mai târziu. Mai mult decât atât, ar fi aproape imposibil să se ia în calcul o înlăturare accidentală sau intenţionată a parantezei din cele circa 600 de manuscrise, luând în considerare mesajul ei foarte serios. Însă este mult mai probabil ca paranteza să fi fost adăugată ulterior, din moment ce se regăseşte doar în câteva manuscrise târzii care, fără îndoială, au copiat ediţiile următoare ale Vulgatei.

 De la Vulgata la versiunea King James (KJV) – Textul grecesc pe care se bazează KJV este o ediţie revizuită a Noului Testament grecesc alcătuit de devotatul şi onestul erudit romano-catolic Erasmus (1466-1536). Erasmus a dorit ca Scriptura să fie cât se poate de precisă în toate privinţele, chiar dacă aceasta însemna ca el să meargă împotriva tradiţiilor catolice, inclusiv a „parantezei ioanine” care se găsea în Biblia latină.

Erasmus s-a decis să alcătuiască un Nou Testament bazat mai degrabă pe textul grecesc decât pe cel latin. Iniţial, el a găsit patru manuscrise greceşti din secolul al XII-lea, apoi încă două. Niciunul din cele şase manuscrise nu conţinea „paranteza ioanină”. De aceea, traducerea lui bazată pe textul grecesc, publicată în 1516, a apărut fără paranteză, spre supărarea multora.

A fost întrebat în mod repetat de ce a omis acele cuvinte importante şi răspunsul lui a fost că ele nu erau în textul grecesc original. „Arătaţi-mi un singur manuscris grecesc care conţine paranteza, şi eu o voi include în textul meu”, a spus el. Câţiva ani mai târziu, a apărut un manuscris care conţinea paranteza. „După câte cunoaştem astăzi, manuscrisul grecesc a fost scris, probabil, în Oxford, în jur de 1520, de către un călugăr franciscan, pe nume Froy (sau Roy), care a preluat cuvintele disputate din Vulgata”4. Erasmus, om de cuvânt, a fost nevoit să includă cuvintele respective în ediţia sa din 1522. Dar au fost şi alte motive care l-au adus pe Erasmus în situaţia de a include paranteza în noua lui ediţie. A început să fie acuzat că este arian – că neagă divinitatea lui Isus –, ceea ce era o acuzaţie foarte gravă. Şi, pentru că Erasmus a pus biserica mai presus de el, a consimţit să insereze cuvintele trinitariene. Desigur, el a continuat să susţină că ele nu se regăseau în textul original5.

Toate ediţiile ulterioare ale traducerii lui au conţinut „paranteza ioa­nină”. Iar comitetul care a tradus versiunea King James în 1611 a folosit acest text cu adăugire.

În concluzie – Raportarea textului la limba în care a fost scris arată clar că varianta KJV [şi Biblia Sinodală şi, parţial, Cornilescu – n.r.] este inexactă. Este aceasta o acuzaţie gravă împotriva acestei versiuni? Nu! A afirma că versiunea este inexactă în acest pasaj nu înseamnă că ar trebui dată deoparte. În primul rând, diferenţele dintre textul grecesc pe care se bazează ea şi textul grecesc pe care se bazează toate traducerile moderne sunt mai mici de 5% şi nicio doctrină majoră nu este afectată de acest mic procentaj de dezacord.

În al doilea rând, bazându-mă pe ani întregi de examinare a manuscriselor greceşti antice şi a traducerilor engleze, pot să afirm fără ezitare că şi cele mai bune, şi cele mai puţin bune manuscrise, şi cele mai bune, şi cele mai puţin bune traduceri, deopotrivă, constituie o revelaţie infailibilă a voinţei lui Dumnezeu şi că toate doctrinele fundamentale găsesc argumente în ele.

Mai trebuie să precizăm că, pe lângă acest pasaj, sunt şi alte texte sau afirmaţii bazate pe manuscrisele greceşti, nedisputate însă, care vin în favoarea Trinităţii. Un exemplu clar este Matei 28:19: „(…) botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Dar nici acest pasaj din Matei nu afirmă că Ei sunt una – acest aspect a fost înţeles abia în secolul al IV-lea.

Prin urmare, noi putem susţine doctrina Trinităţii, chiar dacă este o înţelegere care derivă din texte care nu statuează doctrina explicit. Dar nu putem face aceasta bazându-ne pe texte ca 1 Ioan 5:7,8, în varianta KJV [sau Biblia Sinodală şi, parţial, Cornilescu – n.r.].

Referinţe

1 1, 2, 3 Ioan; 1, 2 Petru; Iacov şi Iuda.

2 Notele marginale erau, în general, observaţii de tip comentariu.

3 În Africa de Nord, părinţii bisericeşti latini au început să folosească „paranteza ioanină” şi, de atunci, folosirea ei a fost din ce în ce mai răspândită.

4 Bruce M. Metzger, The Text of the New Testament, Oxford, Oxford University Press, 1968, p. 101.

5 Această succesiune de evenimente este redată într-un articol bine documentat, scris de Joseph M. Levine, „Erasmus and the Problem of the Johannine Comma”, Journal of the History of Thought, 58, 1987, p. 573-596.

[*] În ce priveşte traducerile româneşti, versiunea sinodală concordă cu KJV şi NKJV, conţinând fraza respectivă, NTR se aliniază traducerilor moderne, eliminând-o, iar traducerea Cornilescu se află undeva la mijloc, punând cuvintele în cauză între paranteze. (n.r.)

„Se crede acum că ediţiile următoare ale Vulgatei au ajuns să conţină acest pasaj din greşeala unui scrib neatent, care a inclus un comentariu exegetic marginal în textul Bibliei pe care o copia. Cuvintele disputate au fost folosite foarte mult pentru a susţine doctrina Trinităţii, dar, ţinând cont de mulţimea copleşitoare a dovezilor împotriva autenticităţii lor, sprijinul lor este lipsit de valoare şi nu ar mai trebui să se recurgă la ele.” (F. D. Nichol, [ed.], The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 7, p. 675)

Cele mai bune şi cele mai puţin bune manuscrise, cele mai bune şi cele mai puţin bune traduceri, deopotrivă, constituie o revelaţie infailibilă a voinţei lui Dumnezeu şi toate doctrinele fundamentale găsesc argumente în ele.