Cine sunt „duhurile din închisoare” cărora le-a predicat Hristos?

Clinton Wahlen

director asociat,Institutul de Cercetări Biblice

Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. (1 Petru 3:18-20)

Numeroşi creştini cred că, în perioada dintre crucificarea şi învierea Sa, Hristos a mers şi le-a predicat duhurilor din închisoare. Pentru ei, aceasta reprezintă o dovadă că există un duh imaterial – adevărata persoană – care părăseşte trupul în momentul morţii. Această credinţă sugerează totodată că păcătoşii din vremea lui Noe ar fi primit o a doua şansă, în timp ce restul morţilor nu ar fi beneficiat de aşa ceva decât dacă Isus le-ar fi propovăduit răposaţilor din toate timpurile1.

Creştinul şi suferinţa – De-a lungul acestei epistole, există indicii că, la acel moment, credinţa destinatarilor lui Petru trecea prin mari încercări (1:6,7), creştinii fiind calomniaţi, abuzaţi şi ocărâţi pe nedrept, din pricina a ceea ce credeau (2:12; 3:9,16; 4:14). Dispoziţia lui Isus de a îndura, în tăcere, suferinţa, de dragul lor, este prezentată ca un ideal pe care ei să-l imite în faţa persecuţiei (2:20-23; 3:17,18). Petru le spune că Hristos a suferit „ca să [îi] aducă la Dumnezeu” (3:18). Apoi, urmează o referire la moartea şi învierea lui Hristos. „El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh”, adică „prin Duhul Sfânt.”

Geneza 6 şi un mit evreiesc – Unii dintre cei care admit ideea că Isus a mers la duhurile din închisoare, în perioada dintre crucificarea şi învierea Sa la ceruri, cred că El S-a dus acolo pentru a-Şi proclama biruinţa împotriva puterilor răului. Ei înţeleg expresia „duhurile din închisoare” ca pe o aluzie la un mit evreiesc bazat pe textul din Geneza 6:4. Conform unui text apocaliptic evreiesc, precreştin, nişte îngeri, numiţi „străjeri”, ar fi fost ispitiţi de frumuseţea pământencelor, cu care ar fi întreţinut relaţii sexuale, progeniturile lor fiind nişte uriaşi. Deşi se presupune că potopul ar fi distrus trupurile acestor uriaşi, ei ar fi continuat să existe sub forma unor duhuri rele. Se credea că majoritatea acestor duhuri ar fi fost întemniţate de Dumnezeu până la Ziua Judecăţii (a se vedea 1 Enoh 6:1-7:1; 9:7,8).

Cei morţi nu primesc o a doua şansă – Presupunerea că Petru ar face aluzie la acest mit ridică numeroase dificultăţi, pe care le vom aborda pe scurt. Oricum, înainte de toate, ar trebui reţinut faptul că acest pasaj biblic nu poate să fie folosit pentru a argumenta în favoarea ideii că Isus le-ar fi predicat sufletelor tuturor morţilor, aşa cum par să sugereze unele parafrazări moderne ale acestor versete (ca de exemplu, parafrazarea din versiunea Bibliei intitulată The Message). Capitolul 3 din 1 Petru este foarte precis în ceea ce priveşte timpul. Fiecare sintagmă a porţiunii din versetul 19 referitoare la această chestiune reduce, în mod treptat, perioada la care se face referire. Textul spune: „odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia.”

Interpretarea versetului în sensul că Hristos le-ar fi predicat doar unora dintre cei morţi, cu scopul de a le oferi o şansă de mântuire, este de asemenea greşită. Pe lângă faptul că ar fi nedrept, Petru exclude – în a doua sa epistolă – chiar şi posibilitatea că ei ar mai putea fi încă mântuiţi, asigurându-ne că, la fel ca pe îngerii care au căzut în păcat şi ca pe locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora, Dumnezeu i-a păstrat şi pe nelegiuiţii din vremea lui Noe pentru a fi pedepsiţi în Ziua Judecăţii (2 Petru 2:4-9).

Hristos „S-a dus” prin intermediul Duhului Său – Este important să observăm cum anume a vizitat Isus aceste duhuri. Conform celei mai simple şi mai naturale interpretări a versetului 19, Isus le-a vizitat prin intermediul Duhului Său. Faptul că Petru nu se gândea că Isus a făcut această vizită într-o formă spirituală, imaterială, separată de trup – aşa cum sugerează unele traduceri ale Bibliei (TEV, TNIV) – devine limpede din cealaltă referinţă care există în epistolă cu privire la Duhul Său. Textul din 1 Petru 1:11 descrie modul în care Duhul lui Hristos i-a călăuzit pe profeţi în activitatea lor de propovăduire a mântuirii care avea să vină prin Isus. Chiar şi Noe a proclamat mesajul mântuirii. Petru îl numeşte „crainic”, sau „propovăduitor” (keryx), al neprihănirii (2 Petru 2:5), folosind un cuvânt care provine din aceeaşi rădăcină cu verbul „a proclama”, sau „a propovădui” (kerysso), din 1 Petru 3:19. De fapt, în Noul Testament, aceste cuvinte se referă aproape în exclusivitate la predicarea Evangheliei2. Prin urmare, este improbabil ca versetul să se refere la proclamarea de către Isus a biruinţei Sale asupra duhurilor demonice. Dacă aceste duhuri au fost înfrânte şi acum sunt întemniţate în aşteptarea Zilei Judecăţii, de ce există atât de multe referiri, în Faptele apostolilor, în epistolele lui Pavel şi în cartea Apocalipsa, la o luptă în curs de desfăşurare, împotriva puterilor malefice? E cert că Petru nu insinuează (aşa cum credea autorul cărţii 1 Enoh) că Dumnezeu le-ar fi întemniţat doar pe unele din duhurile malefice!

Cea mai bună interpretare a acestui text dificil este aceea că Isus le-a predicat duhurilor din închisoare prin intermediul Duhului Sfânt, care a vorbit prin vocea lui Noe. Isus le-a spus ucenicilor Săi că Duhul „va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8). Şi, la fel cum Duhul lui Dumnezeu a vorbit prin intermediul ucenicilor, în primul secol, tot aşa a vorbit prin intermediul lui Noe, în vremea potopului. Citându-l pe Isaia, Isus a declarat că lucrarea Sa include a le predica eliberarea celor întemniţaţi (Luca 4:18; Isaia 61:1; cf. Isaia 42:7). A-i numi „duhuri” pe oamenii din zilele lui Noe sună straniu în urechile moderne, însă, primilor creştini, lucrul acesta nu li se părea neobişnuit, după cum nici nouă nu ni se pare ciudat astăzi să-i numim pe oameni „suflete”. Cuvântul folosit pentru duh (pneuma) este, adeseori, o aluzie la fiinţe umane3. Este folosit în 1 Petru 3:19 pentru a sublinia legătura spirituală dintre oameni şi mesajul mântuirii proclamat prin gura lui Noe. Locuitorii lumii antediluviene, deşi păreau că sunt în siguranţă şi în afara oricărui risc, se aflau în realitate ca în „celula unor condamnaţi la moarte”, întrucât lumea lor era destinată distrugerii prin potop. Singura lor speranţă depindea de acceptarea avertizării date prin intermediul lui Noe şi de intrarea lor în arcă.

 Zilele lui Petru sunt comparate cu zilele lui Noe – Petru doreşte ca destinatarii scrisorii lui să recunoască similitudinea dintre timpul lor şi zilele lui Noe (cf. Matei 24:37-39). El le scrie animat de simţământul urgenţei şi de conştientizarea faptului că s-ar putea să nu mai dureze mult până când Se va întoarce Hristos ca să judece lumea prin foc (1 Petru 1:3-7; 4:17; cf. 2 Petru 3:5-7). El caută să îi încurajeze spunându-le că, la fel cum Noe şi familia sa au rezistat ca o micuţă minoritate împotriva curentului opiniei populare, şi ei – în ciuda numărului mic şi a faptului că au fost abuzaţi şi calomniaţi în mod nedrept, din cauza credinţei lor – „au intrat în arcă”, prin botezul lor ca să zicem aşa. De fapt, Petru chiar numeşte botezul antitypos, sau „antitipul” mântuirii experimentate de cei din arcă (1 Petru 3:21)4.

La fel ca Noe şi familia sa, cei credincioşi pot să întâmpine încrezători distrugerea inevitabilă a acestei lumi vechi, ştiind că botezul („salvarea prin apă”) le garantează o călătorie sigură către lumea nouă. Petru se grăbeşte totuşi să adauge că botezul în sine nu salvează o persoană. Nu are nicio semnificaţie dacă nu reprezintă răspunsul conştiinţei în faţa lui Dumnezeu. Acelaşi Duh prin care a înviat Isus din morţi şi care a vorbit prin vocea lui Noe, a profeţilor şi a apostolilor lansează un apel către oamenii de astăzi, pentru ca aceştia să fie salvaţi prin moartea şi învierea lui Hristos, din moment ce El este înscăunat „la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile” (1 Petru 3:22).

Referinţe

1 Interpretarea pasajului din 1 Petru 3:18-20 dată de cele mai multe ori de adventiştii de ziua a şaptea este cea schiţată în acest capitol. În ultimii ani, a fost avansată o interpretare diferită, potrivit căreia Isus le-ar fi vorbit, cu ocazia înălţării Sale la ceruri, îngerilor căzuţi sau demonilor, proclamând „ceea ce sunt veşti bune pentru urmaşii Lui, dar reprezintă o judecată pentru demoni: «Eu, Isus Hristos, sunt biruitorul. Eu am obţinut victoria» (Coloseni 2:15).” Desigur, ambele interpretări neagă în mod explicit nemurirea sufletului şi sunt compatibile cu credinţa adventistă (a se vedea Ekkehardt Mueller, „1 Peter 3:18-20” în Reflections, nr. 13, ianuarie 2006, p. 6).

2 Excepţia ar fi textul din Apocalipsa 5:2 şi, poate, textul din Luca 1:23. Oriunde altundeva, substantivul keryx se referă în mod exclusiv la Pavel ca „herald” al Evangheliei: 1 Timotei 2:7; 2 Timotei 1:11; Coloseni 1:23. Un alt substantiv înrudit, kerygma, se referă la proclamarea propriu-zisă a Evangheliei.

3 De exemplu: Numeri 16:22; 27:16; Psalmii 76:12 (LXX 75:13); 1 Corinteni 14:32; Evrei 12:23; 1 Ioan 4:1; Apocalipsa 22:6.

4 Într-o manieră asemănătoare, Pavel face o conexiune între botez şi trecerea Mării Roşii de către israeliţi, în timpul exodului lor din Egipt (1 Corinteni 10:2).

„Activitatea Duhului Sfânt în perioada antediluviană a fost la fel de evidentă ca şi în vremea lui Hristos: o propovăduire adresată celor care erau prizonieri ai păcatului, descoperindu-le o cale de mântuire.” (F. D. Nichol, Answers to Objections, p. 350)

„Hristos S-a aflat în război [cu Diavolul] în zilele lui Noe. Vocea Lui a fost cea care le-a adresat locuitorilor vechii lumi mesaje de avertizare, mustrări şi chemări.” (Review and Herald, 12 martie 1901)

Acelaşi Duh prin care a înviat Isus din morţi şi care a vorbit prin vocea lui Noe, a profeţilor şi a apostolilor lansează un apel către oamenii de astăzi, pentru ca aceştia să fie salvaţi prin moartea şi învierea lui Hristos.